OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Comunicatele de presă ale organizatorilor, afişele şi toate materialele promoţionale au anunţat că DaKINO, Festivalul Internaţional de Film iniţiat de Dan Chişu a ajuns la majorat, deci are vîrsta potrivită să vorbească despre politică. Dar unul dintre avantajele care vin odată cu majoratul ţin şi de exprimarea fără limite a libertăţii, nu-i aşa? DaKINO a profitat şi de acest privilegiu la festivitatea de premiere, prin prezenţa Mihaelei Rădulescu, o mai veche prietenă a festivalului şi a organizatorului, actualmente cunoscută ca ambasadoarea seminudă a celui mai puţin inspirat mesaj publicitar al anului 2008. La fel de puţin inspirată a fost şi ideea ca ea să se ancoreze pe scenă în chip de maestru de ceremonii, adoptînd un discurs pretins amuzant, presărat cu ironii acide la adresa felului în care este organizat festivalul (adică slab pentru că încă nu există un jingle care să anunţe urcarea pe scenă a invitaţilor – acesta fiind doar unul dintre reproşurile făcute de doamna superstar). Am aflat prea multe detalii potrivite mai degrabă discuţiei în cadru restrîns, nu pe scenă, în faţa unui public care, chiar dacă nu era numeros, nu era dornic să afle despre viaţa intimă a madamei Rădulescu. Însă dependenţa de publicitate nu se vindecă. Cei mai norocoşi au fost membri străini ai juriului, pe care traducerea parţială a speech-ului prezentatoarei i-a privat de înţelegerea glumelor nepotrivite. Un alt dezavantaj al festivalului a fost de data aceasta spre binele invitaţilor.

 

Trofeul DaKINO pentru scurtmetraj i-a revenit filmului The Counterpart, în regia lui Laszlo Nemes, o producţie maghiară filmată în România, în care Eros şi Thanatos redevin partenerii mitici cu care ne-a obişnuit istoria mentalităţilor. Camera ne aduce în atenţie cîteva minute din timpul unui război, începînd cu sfîrşitul unui moment intim între doi prieteni care, spre nenorocul lor, fac parte din tabere diferite. După Eros, şi Thanatos, astfel că unul dintre cei doi va muri într-o ofensivă mitraliată în tabăra din care face parte. Este un film construit mai mult din tăceri, gesturi, tresăriri, priviri care creează o atmosferă neliniştită încă de la primul cadru.

 

Scurtmetrajul care a obţinut Menţiunea specială a juriului este unul românesc şi face parte din acea categorie care poate împărţi publicul în două tabere, deşi cu toţii sînt de acord că e un film bun (sau corect, în ceea ce priveşte realizarea). Diferenţa apare atunci cînd unii spun că ar prefera să vadă filme româneşti cu ceva mai multă fantezie (subscriu la această părere). Joi, în regia lui Hadrian Marcu, are o acţiune simplă, care probabil se reîntîlneşte zilnic, cu mici variaţiuni care ţin de loc sau de timp. Este atît de realistă încît ai senzaţia că nu există nici un ecran între tine şi personaje, personaje de altfel e doar un fel de a spune, ei de fapt sînt oamenii de lîngă tine. Ea, o tînără frumuşică, lucrează într-o fabrică de ţesături. Stă cu chirie împreună cu verişoara ei, într-un apartament ticsit de reminiscenţe ale comunismului şi, în general, duce o viaţă simplă, al cărei scenariu se repetă zilnic în monotonia acceptată a celui care nu aşteaptă mai mult de la propria existenţă. El, un tînăr la fel de frumuşel, un pic mai sus pe scara ierarhică a fabricii, poate un pic mai ambiţios decît ea, îi intersectează din cînd în cînd drumul. Filmul surprinde un astfel de moment, cînd el o conduce cu maşina acasă, se autoinvită „sus“, cu pretextul de a-i vedea apartamentul şi cu subtextul de a împărtăşi cîteva momente intime. Camera de filmat ne transformă pentru cîteva minute în voyeuri, pentru o scenă erotică puternică şi din nou realistă, întîmplare care însă nu dă semne că va schimba cursul repetitiv al vieţii protagoniştilor. Filmul e o emblemă pentru existenţa multora dintre noi, de aici şi sentimentul identificării aproape totale cu povestea celor doi, încît la finalul filmului îţi vine să-ţi promiţi că de mîine îţi vei schimba viaţa.

 

 

Întrucît în acest an, unul dintre premiile speciale a fost „Alexandru Tatos“, oferit Celui mai bun regizor de scurtmetraj de ficţiune, acesta a ajuns pe mîinile unui belgian, Samuel Tilman, al cărui film, Dead End, surprinde ultimele clipe ale unui cuplu multicultural (ea – macedoneancă, el – belgian), cu toate motivele care au dus la destrămarea acestuia şi cu reproşurile aferente. Acestea sînt spuse – cine ştie a cîta oară – grăbit, pe măsură ce ea încarcă un camion cu lucrurile pe care le ia înapoi dintr-un garaj, în care au fost depozitate după despărţire. Bariera lingvistică nu se poate depăşi atunci cînd limba comunicării este o a treia, engleza, pe care de altfel nici unul dintre cei doi n-o vorbeşte bine şi, dincolo de diferenţele culturale dintre ei, ceea ce îi desparte este o problemă universală: incapacitatea de a comunica.

 

Un alt scurtmetraj românesc prezent în competiţie, care nu a cîştigat nimic, dar care merită menţionat, a fost Palmele, regizat de George Chiper, care o are ca protagonistă pe Coca Bloos. Din nou, spectatorii sînt puşi în locul unui voyeur, care asistă la o mărturisire dureroasă a personajului. Ca şi în Joi, avem din nou de-a face cu o viaţă monotonă şi repetitivă, lipsită de ambiţii, dorinţe sau vise. Doar că acum, personajul este cel care alege acest drum, ca o autopedeapsă pentru o întîmplare de care nu este responsabil decît destinul desenat în palma sa. Descifrată de mult de o bunică, linia lungă a vieţii va fi, la un moment dat, supusă unei grele încercări. Ca şi cum s-ar afla în faţa unei instanţe de judecată, personajul dezvăluie lent o poveste, echivalentul acestei încercări. Înlănţuite cu amintiri şi cu relatări de-spre cum decurge viaţa posttragedie, se află elemente care recompun tabloul accidentului în care şi-au pierdut viaţa soţul şi fiica protagonistei. Coca Bloos creează un personaj grav şi dramatic, iar regizorul a găsit un procedeu prin care accentuează tragismul situaţiei: personajul este urmărit în interiorul propriului cămin în timp ce face treburile casnice zilnice, într-o muţenie deplină. Mărturia pe care o auzim este un voice-over, un alter ego care reproduce monologul interior al personajului din imagine.

 

 

După concertul cu aer de film science-fiction al lui Dorit Chrysler (Dorit a mai concertat în România şi cu alte ocazii), care a făcut cunoştinţă publicului aflat în sală cu instrumentul muzical teremin care funcţionează prin „mîngîierea“ cîmpului electromagnetic din jurul antenelor sale, spectatorii s-au putut bucura, în sfîrşit, de aproape 90 de minute de umor de calitate. Filmul care a închis festivalul, Band’s Visit, este primul lungmetraj al regizorului israelian Eran Kolirin, film distins cu Prix Coup de Coeur la Cannes 2007. Fanfara poliţiei din Alexandria, Egipt, este invitată într-un orăşel din Israel pentru a susţine un concert, dar, din motive necunoscute celor opt membri ai fanfarei, odată ajunşi în Israel, nu-i aşteaptă nimeni să-i ducă la destinaţie. Decid să se descurce pe cont propriu, să ia un autobuz şi să ajungă în orăşelul cu pricina. Soarta le joacă o a doua festă. Din cauza neglijenţei unuia dintre membri sau pur şi simplu din cauza faptului că uneori numele oraşelor seamănă între ele, mai ales într-o limbă pe care nu o cunoşti, orchestra ajunge într-un mic orăşel din mijlocul deşertului, din care nu vor putea pleca decît a doua zi. Interacţiunea cu locuitorii oraşului nu va fi tratată ca un prilej de a face schimb de prejudecăţi etnice sau culturale; orice clişeu care ar fi de aşteptat de la o astfel de întîlnire între arabi şi evrei este ocolit. Conflictele previzibile, bazate pe diferenţele etnico-religioase sînt înlocuite cu interacţiuni umane universale: relaţiile dintre bărbaţi aflaţi în situaţie de rivalitate, relaţii familiale tensionate, relaţia bărbat-femeie, atît în cazul tinerilor, cît şi în cazul celor mai în vîrstă, pentru ca, la final, fiecare să aibă ceva de învăţat despre ceilalţi sau despre sine însuşi.