OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zigu ORNEA
Polifonii (cronica literara)
Editura Polirom, Colectia „Ego“, Iasi, 2001, 516 p., f.p.

La Romania literara Zigu Ornea tine rubrica de „cronica a editiilor“ din 1982; articolele din acest volum sint adunate din anii 1997/1998 si grupate in patru serii tematice: Literatura si literati, Memorialistica, corespondenta, evocari, Filozofie si filozofi si Exegeze si exegeti.
Exista anumite circumstante editoriale care i-au facilitat reputatului istoric literar aceasta preocupare de cronicar al editiilor, circumstante de natura biografica. Absolvent in 1955 al Facultatii de Filozofie din Bucuresti, devine redactor la E.S.P.L.A., pentru ca, din motive de dosar, in 1959 sa fie corector platit doar pentru recenziile publicate la Gazeta literara. Este perioada in care-l frecventeaza pe profesorul Mihai Ralea, unul dintre „directorii de constiinta“ ai generatiei sale, alaturi de G. Calinescu si Tudor Vianu si leaga prietenii cu Matei Calinescu, Gabriel Dimisianu sau Al. Sandulescu. In aceste locuri sau pe culoarele Bibliotecii Academiei ii cunoaste, uneori tangential, pe Felix Aderca, ingrijorat de soarta unui manuscris la E.S.P.L.A., pe Ury Benador, la viitoarea Romanie literara sau pe Belu Zilber, „actorul din procesul Patrascanu“, despre care ar fi vrut Zigu Ornea sa scrie o carte.
Toate aceste lucruri sint raspindite in cronicile din prezentul volum, iar numele amintite mai sus intra in atentia autorului. Un loc aparte il ocupa sectiunea de Memorialistica…, unde cronicarul analizeaza o intreaga literatura a dezvaluirilor, predilectia sa fiind reconstituirea unei epoci, asa cum a facut-o si in principalele sale carti – Samanatorismul, Poporanismul sau Anii treizeci – Extrema dreapta romaneasca. De altminteri, incadrarea personajului sau (pentru ca Zigu Ornea este irezistibil astras de portretistica) e o sectiune preeminenta in ansamblul unei cronici.

Fie ca este vorba de Iorga, Arghezi, Henri Berthelot, Enescu ori mai putin cunoscutii de publicul larg Ioan Hudita (secretarul PNT la 1945), Henriette Yvonne Stahl sau nationalistul xenofob de la 1910 A.C. Popovici, Zigu Ornea prezinta de fiecare data repere din viata caracterului sau. In momentul in care acest volum nu este consultat pentru a gasi informatii despre editii, scriitori de rang secund sau cronografi, lectura da capo al fine intilneste paliere de redundanta; astfel, articolele despre Iorga, C. Radulescu-Motru, Tudor Vianu s.a. reiau, in alte forme verbale, aceleasi portrete. Polifonia are uneori sensul de repetitie, de rasfringere, dar se tematizeaza mai cu seama in aspectul filologic, in care exceleaza; o alta grila este respectarea sau deviatiile pe care o editie (a unui clasic) le are fata de exigentele filologiei, minutios consemnate de Zigu Ornea.

In detaliile biografice, un loc de seama in economia scrisului ii este rezervat amanuntului; de exemplu, despre Anton Pann: „Fire aventuroasa si nestatornica, rapeste nepoata unei calugarite dintr-o manastire si se aciueaza, din nou, la Brasov, unde isi reia functiunile de psalt la Biserica din Schei si reia legaturile cu Ion Barac. Va fi prima sa casatorie“. Aici expresivitatea involuntara joaca feste. Referintele stilistice sint lasate in seama cititorului, care poate parcurge citate ample din cartea prezentata, de cele mai multe ori comentate prin intermediul unei autoritati transcedente, de regula G. Calinescu. Retorismul subsecvent frazei lui Zigu Ornea permite exprimarea unor judecati de valoare; despre Agarbiceanu se afirma ca „… este, daca e sa imi exprim gindul intreg, un prozator tipic ardelean, cu o opera de inaltime estetica mijlocie si denivelata“. In ce masura prozatorii ardeleni pot fi revendicati de la acest tipar ramine de discutat.

Felul in care Zigu Ornea foloseste unele concepte poate fi deasemenea verificat; de pilda, cel de proza scurta in analiza unei antologii de proza scurta interbelica din Basarabia (sic!). Autorul nostru preia ca atare acest concept inserat in titulatura editiei, fara a arata ca respectivii basarabeni si interbelici nu aveau nicidecum constiinta prozei scurte, concept al generatiei ’80; mai mult, in cronicile unor editii din Rebreanu, afirma ca acesta scria, „in moda epocii“ (1909/1910), proza scurta. Denominatia este pastrata si in cazul Momentelor lui Caragiale, care nu avea constiinta „prozei scurte“. Aceleasi obiectii le pastrez si la „proza scurta a lui Aderca“, autor care, pentru a face o paranteza, nu este primul scriitor de literatura de anticipatie la noi, acest loc revenindu-i tatalui prozatoarei Henriette Yvonne Stahl, Henri Stahl, cu al sau Un roman in luna.

Meritul descriptiv al cronicilor lui Zigu Ornea este fara indoiala notabil; acest fel de abordare este dat de genul pe care il prezuma, de faptul ca se porneste, in general, de la o structura canonica bine consolidata, dupa cum presupune orice editie de Opere; in cazul unor fraudari (discutia se poarta mereu la nivelul valoric), respectiva editie de Opere sau reeditarea sint sanctionate imediat; astfel, Victor Eftimiu, etalindu-si singur Operele in anii ’50, ele sint acum continuate in virtutea unei inertii, sau Scrierile lui Arghezi, editate de fiica sa, nu au aportul filologic cuvenit unui asemenea autor.
Panorama editoriala a aparitiilor din ultima vreme este demna de luat in consideratie, Polifoniile lui Zigu Ornea putind eventual sa beneficieze de editii mai extinse, cu un sumar marit, intrucit ambitia de istoric cultural poate fi probata si prin alcatuirea unor astfel de indexuri. Cronica literara este in acest volum doar un pretext cu valoare de gir, spatiul ei nefiind atit de larg pe cit insinueaza distinsul Zigu Ornea.