Cîteva zile petrecute, la sfîrşitul anului, la Innsbruck
m-au făcut să mă gîndesc la valorile normalităţii, la o societate aşezată, pe
care numeroşii străini – veniţi aici fie pentru vacanţe, fie, unii dintre ei,
stabiliţi definitiv în această mică şi frumoasă ţară de 8 milioane de locuitori
– ajungrepede să o preţuiască.
Am stat la Innsbruck în casa unor artişti români aflaţi în
Austria de aproape 20 de ani. Am stat într-un loc pe care l-am perceput ca pe
un decor de operetă, un orăşel austriac tipic, de altfel, o celebră staţiune de
iarnă, unde, în fiecare zi, trăiam farmecul priveliştilor neaşteptate,
uimitoare, dominate de jur împrejur de culmile Alpilor. Numită „metropolă a
Alpilor“, Innsbruckul nu este celebru doar prin aşezarea sa. Cultural, oferta
sa este mai ales surprinzătoare. La îndemnul prietenilor mei, am descoperit una
dintre comorile puţin cunoscute, aflate aici: cele 28 de sculpturi în bronz, în
mărime naturală, de la Mausoleul lui Maximilian I, aflate în Biserica Palatului
Imperial din Innsbruck, construită de către fiul mai mic al acestuia,
Ferdinand, în acest scop. Cunoscut ca un mecena al artelor, împăratul
Maximilian I (1459-1519) şi-a gîndit mausoleul încă din timpul vieţii sale, a
comandat acest ansamblu, dorind să exprime supremaţia Casei de Habsburg în
Europa printr-un monument impresionant ce trebuia să vorbească despre gloria sa
şi a familiei sale. Iniţial, acest ansamblu trebuia să cuprindă 40 de statui
realizate în mărime naturală, poleite cu aur; încă 100 ar fi trebuit să
reprezinte familia de Habsburg, cărora li se adăugau şi cîteva zeci de busturi.
Dar, în urma unor conflicte, Maximilian I părăseşte Innsbruckul, se
îmbolnăveşte, moare şi este înmormîntat la Viena. La momentul dispariţiei sale,
8 dintre cele 40 de statui erau deja realizate, iar Ferdinand continuă dorinţa
tatălui său, realizînd, din proiectul iniţial, 28 de sculpturi în bronz,
aşezate de o parte şi de alta a mausoleului rămas gol şi amplasat în Biserica
Palatului Imperial din Innsbruck, dar trupul lui Maximilian I nu va mai ajunge
niciodată aici.
Impresionante la aceste statui sînt fidelitatea faţă de cel
reprezentat, detaliile, dar mai ales calitatea turnării. La realizarea lor au
participat artişti desenatori, modelatori şi turnători aduşi din diferite
centre culturale ale Europei. Se cunoaşte că statuia reprezentîndu-l pe contele
Alfred de Habsburg a fost desenată de Dürer. Celelalte au fost gîndite de
maeştri ai Renaşterii germane, turnate de Peter Vischer din Nürenberg, iar după
moartea acestuia, sînt cunoscuţi Jörg Muskat din Ausburg, Gregor Löffler sau
Veit Amberger, ca cei mai importanţi meşteri turnători.
Acest mausoleu este impresionant şi, totodată, unic prin
istoria sa. El a fost construit de-a lungul a trei generaţii, între 1502-1582,
ilustrînd o întreagă evoluţie artistică a Europei, de la goticul flamboiant,
epoca Renaşterii, cu toate perioadele sale, pînă la manierism. Remarcabile sînt
şi reliefurile ce decorează mormîntul, 24 la număr, realizate în marmoră de
Carrara, ilustrînd principalele evenimente din viaţa lui Maximilian I. Dacă
acestui popas îi mai adaug şi pe cel făcut la Castelul Ambras, unde se află o
impresionantă colecţie de armuri şi arme de foc, istoria acestor locuri nu a
fost una liniştită. În sala de curiozităţi a Castelului Ambras, am descoperit
şi un portret a lui Vlad Ţepeş, identificat, aşa cum îl prezintă eticheta, cu
„Dracula“.
Dar imaginea cea mai completă despre aceste locuri o găseşti
la talcioc. Chiar dacă este iarnă – perioada sărbătorilor –, pasionaţii nu
renunţă la întîlnirile de sîmbătă şi de duminică. Este un spectacol greu de
imaginat, unde întîlneşti cele mai neaşteptate lucruri. Printre cunoscători,
sînt şi cei doi artişti români stabiliţi aici, sculptorii Bela Crişan şi
Manuela Siclodi, a căror pasiune pentru obiectele vechi, pentru cărţi şi multe
alte lucruri se vede imediat cum păşeşti în locuinţa lor. În cele cîteva zile
cît am locuit acolo, nu am reuşit să cunosc decît o mică parte dintr-un
adevărat muzeu, extrem de variat prin oferta sa. Piese de mobilier biedermaier,
englezeşti sau franţuzeşti, o remarcabilă bibliotecă, avînd exemplare din
secolul al XVIII-lea sau curiozităţi tipografice de la mijlocul secolului XlX
şi începutul secolului următor, colecţie de timbre – aceasta fiind, în primul
rînd, pasiunea lui Bela Crişan. Un univers cultural bogat, variat, ce stîrneşte
curiozitatea vizitatorului şi îl determină să nu piardă sfîrşitul de săptămînă
pentru o vizită la talcioc.
Pentru Manuela Siclodi, obiectul, forma şi expresivitatea
artistică sînt cele care o atrag. Aşa a reuşit să strîngă o impresionantă
colecţie de scoici şi de melci, demnă de un muzeu de specialitate, o colecţie
de pietre, de bijuterii cu pietre, de foarfeci, descoperind zeci de tipuri cu
destinaţii practice precise, ce demonstrează, încă o dată, aşa cum ea îmi
mărturisea, „că spiritul tehnic german a imaginat cîte un obiect pentru fiecare
operaţiune“. Ar trebui să mai amintesc colecţia de ceasuri, de maşini de cusut,
toate aflate în stare de funcţionare, de obiecte casnice şi, nu în ultimul
rînd, colecţia de cactuşi, o altă pasiune a gazdelor. Dar ultima lor realizare
a fost deschiderea, în urmă cu un an, a uneigalerii de artă, aflate lîngă atelierul lor. Este o încercare curajoasă,
un pionierat, mai ales pentru o staţiune destinată sporturilor de iarnă.
Primele trei expoziţii au aparţinut familiei. Manuela Siclodi a expus
tapiserie, parte dintre lucrări fiind prezentată şi la Bucureşti, în urmă cu
cîţiva ani. Bela Crişan – cunoscut încă de la plecarea din ţară prin lucrările
realizate mai ales în lemn sau combinaţii de lemn cu metal – a expus aici, pe
lîngă alte lucrări, un impresionant ansamblu monumental, un triptic, realizat
în lemn şi piele. Fără a intra în analiza operei lor, Manuela Siclodi şi Bela
Crişan dezvoltă o expresie a plasticii contemporane, create în jurul unui
spirit cultural profund, o sinteză în care valorile figurativului rămîn punctul
de pornire în demersul lor plastic.
Expoziţia pe care am văzut-o în galerie acum aparţinea
Anemonei Crişan, doctorand în istoria artelor şi studentă în ultimul an la
Secţia de grafică de la Academia de Artă din Viena. Intitulată Vis-à-vis sau
Zum Raum hinter dem Raum, expoziţia prezintă o cercetare a problemelor
corporalităţii în raportul lor cu un spaţiu prezent sau cu unul potenţial, o
zonă ce oferă unui artist aflat la început de drum o mare deschidere.
Remarcabile erau acurateţea, siguranţa desenului şi anvergura viziunii
plastice.
Au fost cîteva zile de vacanţă, de cultură, în aerul tare de
la poalele Alpilor, dar şi cu ieşiri pe culmile munţilor şi cu plimbări în
Tirol.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters