OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zilele Culturii Călinesciene, ediţia XLII (24-26 septembrie), organizate de Fundaţia Naţională „G. Călinescu“ (condusă cu multă stăruinţă de domnul C.Th. Ciobanu) în colaborare cu Primăria Municipiului Oneşti au dovedit că, în ciuda vremurilor tristo-mizantropice pe care le trăim, avem nevoie de cultură. Au dovedit-o, timp de trei zile, atît invitaţii, cît şi publicul numeros care a venit la evenimentele propuse.

„Nevoia de dicţionare“

Reperele publicistice româneşti au deschis ediţia de anul acesta. La Galeriile Fundaţiei „G. Călinescu“, au fost prezentate revistele România literară,Echinox, Tribuna, Steaua, Ateneu şi Observator cultural. O scurtă „trecere în revistă“, care a permis oneştenilor, în mare parte liceeni, să se familiarizeze cu peisajul publicistic actual. Discuţiile au gravitat în jurul dificultăţilor, dar şi a necesităţii de a face astăzi cultură în România. Seara, la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti“, a avut loc prelegerea susţinută de Mircea Martin, „Nevoia de dicţionare“. Lucrînd de cîţiva ani buni la un dicţionar de termeni culturali, Mircea Martin mărturiseşte că ideea acestui dicţionar i-a venit la începutul anilor ’70, „dintr-o nostalgie, întreţinută de carenţe autohtone. În toată lumea există nenumărate dicţionare şi enciclopedii, în timp ce la noi lipsesc aceste instrumente de lucru, aceste sinteze ale cunoaşterii. Nu avem un dicţionar de filozofie, iar cele dedicate literaturii sînt puţine. Există o indiferenţă cronică a intelectualilor români faţă de astfel de întreprinderi. În cultura română, munca în echipă nu este preţuită, nici moral, nici material. La dezinteresul individual, se adaugă cel instituţional. Excepţie fac enciclopedismul lui Mircea Eliade şi cel al lui Adrian Marino, efortul de construcţie şi de reconstrucţie propus de Tudor Vianu, rigoarea inspirată a lui Constantin Noica, pe care ne-am grăbit s-o discredităm, ca desuet-romantică şi etnocentrică. Din păcate, aceste contribuţii n-au marcat conştiinţa intelectuală autohtonă într-atît încît să schimbe mentalitatea. Prin urmare, la începutul secolului al XXI-lea, cultura română se înfăţişează fără o tradiţie enciclopedică solidă, fără instrumente de lucru esenţiale, fără suficiente dicţionare, fără ediţii critice, chiar fără ediţii complete măcar pentru scriitorii importanţi. Abundentă în eseuri strălucite, acesteia îi lipsesc aproape cu desăvîrşire lucrările enciclopedice şi de sinteză. Nu sîntem încă o cultură savantă. Nu avem dicţionare de rigoarea şi calitatea unui Larousse sau a unuiRobert, care să consemneze toate accepţiile, pe cît se poate, ale cuvintelor. Terminologia noastră ştiinţifică, deşi în cea mai mare parte împrumutată, este deseori ezitantă. Limba română nu este încă fixată pe deplin în zona ei abstractă. Imprecizia şi neinstrumentalizarea suficientă sînt compensate în alte planuri, în poezie în primul rînd. Limba română, vie şi rebelă, îşi păstrează încă, după cum spunea Bachelard, puterea de onirism intern. De aici, dificultatea de a conceptualiza, de a construi cu toată rigoarea un discurs teoretic. Dar asta nu ar trebui să descurajeze încercarea de a înregistra denotaţiile în sfera abstractului, efortul de a le încadra cultural şi de a le reface istoria. E vorba de a implica, în procesul definirii lor, orizontul românesc. Cum s-a constituit semantismul termenilor în cultura autohtonă şi cum s-au adaptat termenii noi proveniţi din alte culturi, cum s-au îmbogăţit în context românesc. Dicţionarele sînt importante, dincolo de graniţele unei discipline sau ale alteia. Ele pot juca un rol important în închegarea unei comunităţi intelectuale autohtone. Cearta de cuvinte din spaţiul nostru cultural vine din imprecizia, din laxitatea terminologică. Multe polemici n-ar exista dacă am avea dicţionare bine alcătuite. S-ar putea astfel evita conflictul lipsit de idei, inutil. Un bun dicţionar poate contribui la o bună înţelegere, furnizînd temeiuri pentru înţelegerea conflictelor.“

Prelegerea din care am redat pe scurt a fost urmată de acordarea Premiilor Zilelor Culturii Călinesciene. Premiul de Excelenţă i-a fost acordat lui Mircea Martin. Au primit Diplome de Excelenţă: Al. Cistelecan, Ion Pop, Adrian Zizu, Nicolae Georgescu, Adrian Voica şi Ioan Holban.

Generaţii despre generaţii

Ziua următoare, colocviul de literatură contemporană pe tema „Generaţii şi promoţii literare în dialog“ a reunit, cum era şi firesc, critici şi scriitori din diferite generaţii: Mircea Martin, Ion Pop, Al. Cistelecan, Petru Cimpoeşu, Ioan Holban, Virgil Podoabă, Iulian Costache, Şerban Axinte, Andrei Terian şi Alex Goldiş. Mircea Martin, moderatorul colocviului, a început prin a preciza termenii şi a pune cîteva întrebări de deschidere. „Este evident că anumite condiţii social-politice au determinat o îndesire a generaţiilor faţă de ritmul tradiţional pe care-l ştim, cel de 30 de ani. Pînă la al Doilea Război Mondial, nimeni n-a vorbit de o generaţie mai devreme de acest interval de 30 de ani. Acesta este şi criteriul lui Thibaudet. Nevoia de solidaritate şi de coagulare a dus la schimbarea acestui criteriu într-un regim totalitar. Generaţia sau promoţia a mizat pe criteriul de vîrstă, la care s-a adăugat cel al solidarităţii faţă de un ideal, de o anume idee de literatură. Regretatul Laurenţiu Ulici a propus termenul de promoţie, care ar apărea cam la 10 ani. Acum, la o distanţă în timp, putem legitima încă ideea unei generaţii în acest fel? Cum stăm cu această împărţire acum, în 2010? Cît de viabilă mai este această împărţire în generaţia ’60, ’80? Continuă această ritmicitate?“ Ion Pop a adus în discuţie cîteva elemente de istorie literară. Generaţia ’60 a propus, susţine Ion Pop, un neomodernism, termen preluat de la Ion Bogdan Lefter, o revenire la estetic şi o rupere de realismul socialist. Există şi convieţuiri cu acest neomodernism al anilor ’60, de exemplu, Cercul de la Sibiu. Sîntem obligaţi să-i recuperăm şi pe cei care au început mai devreme, de exemplu pe Ion Caraion, pentru o evoluţie firească a literaturii. Există şi prelungiri spre anii ’70, iar echinoxiştii încheie plutonul şaizecist. Trebuie să punem şi nuanţe, susţine Ion Pop, pentru că există diferenţe în funcţie de fiecare personalitate. E fals să punem totul sub steagul acestui nemodernism. Sînt poeţi ca Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, foarte individualizaţi, de la care pornesc alte rădăcini, spre ceea ce se va numi apoi generaţia ’80. În opinia lui Ion Pop, generaţia presupune o cuprindere temporală mai generoasă, precum şi o surprindere a lianţilor şi a continuităţilor între generaţii. Douămiismul radicalizează programul optzecist, prin compenenta biograficului şi a concretului. Prin urmare, împărţirea generaţiilor pe 10 ani este, în opinia lui Ion Pop, inacceptabilă.

O discuţie profitabilă

Pentru Al. Cistelecan conceptul de generaţie serveşte unor vremuri anormale. În vremuri normale, nu-i nevoie de el, putem găsi termeni mai potriviţi. El ţine mai degrabă de un efort de sistematizare a literaturii. Virgil Podoabă a remarcat că este vorba de o ficţiune, după cum susţine Mircea Martin, o ficţiune care, cu timpul, a devenit utilă. În timp ce generaţia ’60 se raportează la o paradigmă existentă, generaţia 80 propune sau îşi imaginează că propune o paradigmă nouă, fără să ţină neapărat să se racordeze la ceva. Totuşi, ceea ce determină schimbarea de paradigmă, dincolo de planul literar, este experienţa existenţială. Schimbarea de paradigmă nu presupune criteriul axiologic. Un scriitor nu este mai bun sau mai puţin bun în funcţie de generaţia din care face parte. Ioan Holban mărturiseşte că a scris cîndva o carte pornind de la criteriul de generaţie şi că n-ar mai face aşa ceva acum. Criticul nu mai crede în conceptul de generaţie, ci mai degrabă în ciocniri de paradigme, de sensibilitate, cu atît mai mult cu cît în interiorul fiecărei generaţii există diferenţe majore. Nu poţi compara poezia lui Traian T. Coşovei cu cea a lui Ion Mureşan. Mai interesant mi se pare să urmărim aceste ciocniri şi/sau continuităţi, după cum spunea Ion Pop. În acest moment, împărţirea pe generaţii nu mai este nici măcar didactică. Mai util este să citim cărţile. Al. Cistelecan ţine să precizeze că nu e de dorit să dizolvăm cu totul conceptul de generaţie. Există totuşi o identitate a generaţiei. Petru Cimpoeşu crede, la rîndul său, că sînt diferenţe de sensibilitate între generaţia ’60 şi generaţia ’80, determinate în parte de condiţiile mediului social, în parte de nemulţumirile faţă de generaţia dinainte. Pentru Şerban Axinte, conceptul de generaţie este o chestiune de dominantă. Andrei Terian consideră că este vorba de un concept folosit de istoria literară mai mult de nevoie. El s-a impus începînd cu anii ’60, fiind un concept puternic ideologizant. Criticul este surprins de menţinerea conceptului după ’90. De ce nu există o dezbatere pe curente, pe programe, pe formule recurente? – întreabă Andrei Terian. În ultimii 10 ani am văzut foarte puţine programe, profesiuni de credinţă, care reprezintă un catalizator pentru cîmpul literar. Pentru Alex Goldiş este vorba de un concept care împacă pe toată lumea: un concept lansat de critici, dar aprobat de regim, pentru că era cel mai gol identitar (nu spune nimic despre o sumă de identităţi, în afară de faptul că aparţin unei generaţii); un termen acceptat şi încurajat de scriitori, tot pentru că era un termen gol (şi este valabil şi pentru generaţia ’60, şi pentru generaţia ’80, şi pentru generaţia 2000), care îi ajută să se impună în spaţiul cultural; un concept profitabil pentru criticul şi istoricul literar. Conceptul de generaţie e o carcasă goală. Întrebarea e cum scăpăm de criteriile generaţioniste.

O discuţie profitabilă despre generaţii cu generaţii, cu puncte de vedere diferite, care dau o paletă variată a opţiunilor critice.

Vizita de documentare la Tescani şi lecturile de poezie de a doua zi au încheiat într-o notă mai relaxată acest eveniment binevenit în sfera culturală românească.