OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O simpla joaca a imaginarului poate sterge cu buretele cincizeci de ani, ca si cum timpul nu ar curge de fapt. Ce altceva sugereaza similitudinile dintre scriitoarea modernista Hortensia Papadat-Bengescu si postmodernul Mircea Nedelciu? Daca nu ar exista conventiile literare, care imbraca textele in alte haine, diferentele ar fi probabil insesizabile. Scafandria (O calatorie naiva pe ape si in adincul lor) a Hortensiei este pretextul trecerii dincolo de suprafata lucrurilor, ca si scafandrul lui Mircea Nedelciu, calator in adincurile realului si ale propriului imaginar. Limitele modernismului o impiedica pe autoare sa ne infatiseze direct ceea ce simte si isi imagineaza; o face insa, chiar daca prin intermediul unui personaj. In vreme ce postmodernismul ii ofera autorului Zodiei scafandrului libertatea autoreferentiala.

Ochiul scriitoarei priveste de jur imprejur incaperea in care se afla adunati pentru petrecerea unei seri placute, in companie, mai multi oameni. Nu ni se dezvaluie identitati. Ei isi fac doar simpatic datoria de a conversa. Un singur personaj are identitate: Doamna de prisos, care poarta haine negre (asa cum poarta toate vocile-ipostaze ale Hortensiei). Ea nu se integreaza peisajului, nimic din mersul lucrurilor nu-i este cunoscut sau apropiat. Nimeni nu o ia in seama si „ramasa stapina pe destinele ei s…t se strecura printre fotoliu si masa de carti, oprindu-se de la primul pas al calatoriei sa admire universul“, „lumea care se deschide in fata ei“. Caci fiecare obiect al incaperii incepe sa-i trezeasca inchipuirea si restabileste imaginar traseele lor. Admirind o carpeta turceasca, tocita in mintea ei de talpile celor care au calcat pe ea la intrarea in moschee, e enervata de interventia gazdei si se simte „plictisita ca descoperirea ei era asa de bine cunoscuta“. Nimic nou sub soare, ar spune scepticii. „…Si totusi, atita timp cit esti ultimul explorator, poti gusta farmecul descoperirii… te descoperi poate numai pe tine dar initierea are desfatare…“ Vederea unei usi „cu cadrul ei zgomotos prin preciziunea geometrica“ intrerupe reveriile „emigrantei“.

Rama este pragul catre alta lume, alta dimensiune. Dincolo de ea se afla hall-ul care „se deschisese vederii ca un orizont nelimitat“, din cauza „vitrajului care ocupa zidul aproape intreg dinspre strada“. Acolo, in mica incapere catre care e atrasa calatoarea, la adapostul magic al intunericului, doi oameni discutau ceva. In unghiul deschis vederii, cei doi ii apar amenintatori pentru intreprinderea ei. In loc sa dispara, ea se opreste lung, dupa cum o invata instinctul ei de fugara, ne spune vocea autoarei. Privirea i se opreste apoi pe un tablou infatisind o furtuna pe mare, „un uragan dezlantuit pe apele nesfirsite ale oceanului“: „…Vintul furtunei de-acolo batea pina la ea… Ce scurta era rochita asta! Asa virtejuri in atit de putina rochie!… Si-o netezi pe trup cu miinile! Se infasura in pinzele ei subtiri. s…t Atinsese in sfirsit pragul temut“. Pragul intre realitate si inchipuirea ei, pragul dintre realitate si reprezentare. „Pe pragul evaziunii, prudenta astepta ca glasul temnitei care ramine inapoi sa se aseze si drumul deschis inainte sa se limpezeasca. Apoi pasi pe punte.“ Nu mai exista granita intre lumea reala si lumea tabloului. Asa cum dulapul cu papusi al unchiului Pedro ne poarta in lumea povestii, „pragul evaziunii“ desparte suprafata de adincimile imaginarului scriitoarei. Iar noi, cititorii, dupa un lung si sinuos periplu, intram abia acum in poveste.

Lucru rezolvat mult mai economicos de Mircea Nedelciu. Liftul fara lumina este acela care, cu o simpla si brutala smucitura, il coboara si il trece dincolo pe autorul-personaj si, o data cu acesta, pe cititor. Autorul ne spune el insusi, fara inconjur, ca scrie un roman de profunzime, o carte traita sub ape, sub o mare presiune. Fuge si el de ceva, ca si calatoarea Hortensiei. De o presiune. Presiunea socialului, a realitatii brutale, ca si ea. Amindoi se intilnesc sub ochii cititorului. Curiozitatea acestuia trebuie insa intretinuta. Frica de a cerceta prfunzimile l-ar putea face sa-si paraseasca lectura. Nicidecum comoditatea sau altceva, doar spaima de a plonja inauntrul adincurilor.
Dar sa continuam povestile. Sau povestea. „Calatoarea se simtea din ce in ce mai bine pe puntea vasului.“ Iar cei doi vorbeau iar intre ei… „Auzi deodata cuvintul scafandru – si tresari. Era un cuvint turburator prin nu stiu ce sonoritati violente si pasionale. Notiunea lui era si ea atragatoare: cavalerii temerari ai fundurilor misterioase de ape! Cei cari cunosc peisajii necunoscute noua! Pentru asta se preumbla in adevar la temeliile apelor!

O realitate deopotriva cu basmele! Si marile nu mai sint inviolabile omului. La auzul cuvintului scafandru calatoarea se adinci in ceasca ei ca in fundul marilor, ca sa auda si sa vada.“ Si a aflat povestea fioroasa a celor trei scafandri care au coborit in adincuri: primul a fost scos mort, al doilea nebun, iar ultimul este acela care reuseste „sa infrunte ceea ce ucide si innebuneste oamenii“. Omul ataca natura, nu se lasa inspaimintat, vrea sa o infrunte. „Cuceritorii adevarului de pretutindeni!“ „Despre ceea ce vor fi vazut in fundul apelor trei oameni, pentru ca unul sa moara, altul sa-si piarda mintile, si al treilea, imputernicit de pieirea celor doi, abia sa-si tie tefere mintea si viata…“ nu va fi vorba aici, nuvela Hortensiei trebuie citita. Nici Nedelciu nu ne spune ce cauta, ca sa citim romanul.
Dar mai este un personaj, unul dintre cei doi convorbitori, pe care autoarea ni-l prezinta: comandantul. El este cel care spune povestea scafandrilor, dar si cel care acolo, pe puntea de comanda, „isi indeplinea pesemne capitania fara nici un cabotinaj, fara chiar constiinta bucuroasa de sine… despre ceva asa de insemnat, cum e viata calatorilor la voile marilor dar in puterea destoiniciei sale de pilot“.
Ce se intimpla cind comandantul e un cabotin? Un posibil raspuns in Zodia scafandrului: ce i-a daruit de fapt Stalin scriitorului, comparindu-l cu un scafandru?

Comandantul ii da curaj scriitoarei sa se scufunde la rindu-i in adinc si sa priveasca in fata ceea ce vazusera scafandrii. Dar mai mult decit atit ne spune Hortensia: „in fiecare din noi traieste o alta comanda. O comanda mai mare ca a celor investiti cu comanda“; „Doamna calatoare era o scafandriera care se scoborise in misterul apelor din ea insasi. Erau acolo perle si coraliu si peisagii ciudate si balauri si groaza vedeniilor. Era si izbavitorul“. Nuvela se incheie cu o deschidere metafizica. Nu putem sti cum s-ar fi terminat romanul lui Mircea Nedelciu. Oricum, o dezinhibare exista si la el prin „fuga din piele de om…“ Ceea ce spun amindoi e ca inauntrul celor mai rele lucruri se afla simburele de bine, altfel lumea n-ar avea sens.
Si ne mai dezvaluie ceva calatoarea: „De la doi metri in jos aparatul cu care masuram adincimile nu mai are capacitatea aprofundarii…“