OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Istorie si poveste

Tabara Internationala de Arta Contemporana, CarbonART, editia a 7-a, a avut loc intre 3-12 august 2002 in ambianta chiliilor sapate in piatra ale manastirii „Adormirea Maicii Domnului“ din apropierea comunei Tipova, judetul Orhei, Republica Moldova. Organizatorii proiectului au fost Centrul pentru Arta Contemporana din Chisinau si Art Est Alianta, iar curator – artistul plastic si vizual Igor Scerbina (Fazya). La Tipova, pe malul stincos al Nistrului (la circa 100 km nord de Chisinau), se gaseste cea mai veche manastire rupestra ortodoxa din Moldova, considerata si una dintre cele mai mari din Europa. Se spune ca aici domnitorul Moldovei Stefan cel Mare s-a cununat cu cea de-a treia sotie a sa, Maria Voichita, iar o alta legenda afirma ca printre aceste stinci Orfeu si-a petrecut ultimii ani din viata si a fost inmormintat in nisa din defileu.

Tematica editiei de anul acesta a CarbonART-ului, numita Zona de trecere, a constituit-o anomalia, „spatiul necivilizat“ bintuit de fantome, stalking, intersectarea elementelor primitive cu cele moderne, corelatia dintre legendele stravechi si arta contemporana, interactiunea dintre artist si spatiul-mediu. Comunicarea dintre acest mediu bizar si artistul plastic contemporan a favorizat dezvoltarea directiei art in nature, ca o expresie noua a artei contemporane basarabene. Important de subliniat este, de asemenea, faptul ca tabara de la Tipova a fost adresata in exclusivitate pictorilor. Dimensiunea calugarului generic al manastirii a fost proiectata, potrivit procedeului de contre-jour, asupra personalitatii artistului plastic.
Prezentind o suita de bizarerii si ciudatenii, realitatea Republicii Moldova a constituit un spatiu tocmai potrivit pentru ilustrarea unei tabere cu o asemenea tematica; altfel spus, lucrurile si-au urmat un curs firesc. Pe de alta parte, tratarea cu destula suspiciune si rezerva, in spatiul public basarabean, a artei contemporane, receptata ca o autentica anomalie, incurajeaza organizarea unor evenimente avind preponderent o asemenea tematica. Un argument recent ar fi publicarea unor articole, in special in presa rusa, despre desfasurarea Zonei de trecere, in care aceasta este evocata ca un eveniment aberant, care ar fi expus „o arta saraca“ sau care si-ar fi batut joc de „saraca (sarmana) arta“ (ambivalenta semantica regasita si in expresia ruseasca corespondenta).

Asemenea afirmatii au fost facute in presa rusa cu multa condescendenta si nu in sensul conceptului de arte povera. In plus, de ceva mai multa vreme se pregateste la Chisinau conferinta UFO, care isi propune sa analizeze aceste fenomene. Raportul dintre istorie si mistificarea ei a fost intens exploatat prin perpetuarea basmelor despre stafiile si fantomele care bintuie prin locurile de la Tipova si, apoi, prin exercitiile artistilor care au preluat si au prelucrat aceste motive, generind povestile lor de autor.
Materialul editiei a 7-a a CarbonART-ului trebuie urmarit pe trei paliere: cel istoric, cel legendar-mitologic si cel artistic, estetic. Trecerea de la un nivel de receptare la celalalt a corespuns cu cresterea cotei de subiectivitate. Se producea un transfer de perceptie de la general la particular, iar individul uman nu era vazut in plan izolat, ca un fel Robinson Crusoe confruntindu-se cu bestialitatea locului neimblinzit, ci integrat intr-o comunitate cu oameni la fel de „anormali“ ca si el. Proiectul Zona de trecere a cuprins mai multe straturi de diseminare: nivelul arhaic versus nivelul civilizatiei sau nivelul de sensibilitate al preotului generic al acestei manastiri, care in vremuri apuse a patronat buna functionare a lacasului, versus cel al creatorului (aici, al pictorului, i.e. artist plastic, considerat emblematic pentru un asemenea profil, trecut apoi prin sita limbajului vizual contemporan si, devenit, in cele din urma, artist vizual). Notiunea aristotelica de kalokagathia este un termen care putea cuprinde intr-o simbioza fericita toate cele trei concepte care vegheau linistea manastirii sapate in piatra: binele, frumosul si adevarul. Destinul creatorului contemporan cunoaste un curios reviriment al atmosferei de illo tempore, dupa ce a depasit/consumat faza cartezian-moderna de traire monocorda a experientelor. In momentul de fata, lucrurile au intrat intr-un unghi de existenta cu totul diferit si devine posibila revenirea la energiile primordiale ale civilizatiei, unde se produce si se incearca un moment nou de sinteza. Oamenii isi redescopera si isi reaproprie arhaicitatea, estompindu-si in acest fel increderea profunda in performanta tehnica si acordind mai multa incredere elementului spiritual.


Revenons à la nature: trei atitudini

Ascultind parca de indemnul rousseauist: „Revenons à la nature“, artisti contemporani din Moldova, Serbia, Macedonia, Ucraina s-au reunit pentru a incerca o experienta iesita din comun: sa se afle timp de zece zile departe de trepidatia generala a civilizatiei, unde nu exista acces la energia electrica si comoditati. In tabara de la Tipova, bunurile industriale au fost inlocuite cu obiectele realizate manual. Participantii au dormit in chilii, in saci de dormit si intr-un cort militar. S-a interzis utilizarea oricarui fel de obiecte realizate din mase plastice sau din alte materiale artificiale.
Interventiile artistice au fost de factura pozitiva, creativa, dar si de orientare negativa, distructiva. In primul caz, participantii se simteau intr-o stare de comuniune sufleteasca cu aura locului; in al doilea caz, artistii se aflau in disonanta cu locurile schitului de la Tipova, intre artist si spatiu stabilindu-se un mediu refractar, in care cele doua parti se aflau in competitie si incercau sa se autoexcluda. Pe cind primii se lasau asimilati cu bucurie de spatiul acaparant al manastirii, aruncindu-se intr-o lume care predica mai mult anonimatul (open-minded attitude), cei din urma, dimpotriva, cunosteau chinurile afirmarii orgoliului de autor si aveau o atitudine de „conchistadori cu fumuri de artisti“. Primii creau o armonie si atitudinea lor era evlavioasa, pe cind ceilalti erau in dizarmonie, iar pozitia lor – contestatara si profanatoare. Exemple relevante: gestul Luciei Junca de curatire a unei portiuni de perete, plasat la antipodul „entuziasmului“ de june-prim al lui Alexandr Zaikin, care a facut pe peretii schitului grafitti in culori foarte vii, in acord mai curind cu politica multiculturalismului stil Benetton decit cu etica de conservare a patrimoniului.

In rest, interventiile artistice au putut fi clasificate in trei tipuri de lucrari. Unii si-au realizat lucrarile in chilii, unii – in afara lor, iar alti artisti s-au detasat complet de zona de influenta a manastirii. Lucrarile plasate, in general, in interiorul chiliilor ar putea fi numite introvertite, intrucit exercitiile artistilor erau rasfrinte asupra lor insele. Cele executate in plain air au exploatat estetica land art-ului, mecanismele environment-ului. Acestea ar putea fi numite extrovertite. Lucrarile mai interiorizate au stimulat circulatia energiei in sens endocentric, in timp ce lucrarile de environment – in stil excentric. Exercitiile artistice din a treia categorie, prin care artistii au incercat sa se delimiteze cit mai puternic de mediul „schitului cu vulturi“, ar putea fi reunite sub umbrela numelui de neutre. Artistii in cauza au dat dovada de o atitudine „cu manusi“, s-au straduit sa nu intre prea mult in contact cu atmosfera locului, manifestindu-se mai degraba ca niste turisti curiosi, dotati cu sensibilitate romantica. Reprezentativa pentru acest punct de vedere este, de exemplu, interventia-performance a lui Veaceslav Druta si a Tanyei Nastasiu Cuibul (cei doi „s-au stabilit cu traiul“, desi doar pentru zece zile, in coroana unui copac din apropierea manastirii).

Dintre lucrarile realizate in interiorul chiliilor, acolo unde poate fi urmarita cea mai mare concentrare de energie, au atras atentia instalatia Cabinetul ideal de Alevtina Kakhidze, interventia-performance Doisprezece apostoli de Gabriela Vasich si instalatia lui Vladimir Us Zone de interactiune. Din punct de vedere compozitional, plastic, aceste lucrari au fost deosebit de bine alcatuite si s-a vazut cu pregnanta influenta formatiei de pictor a autorilor. In exercitiul lui Vladimir Us, accentul a cazut pe compozitional si coloristic: citeva bucati de sticla au fost sprijinite de peretii unei chilii, in care la ora sase dimineata se rasfringea lumina soarelui. Interventia-performance a Gabrielei Vasich, una dintre cele mai spectaculoase „partituri“ artistice ale editiei a 7-a a CarbonART-ului, a constat in montarea a 12 fringhii – dotate cu citeva stelute umezite in ulei – in cupola unei biserici rupestre si care, atunci cind au fost aprinse dupa apusul soarelui de 12 barbati, ardeau in toata splendoarea. Performance-ul a fost acompaniat de o muzica cu inflexiuni clasice, provenind de la un mic casetofon, muzica al carei autor era aceeasi Gabriela Vasich.

Seria de lucrari land-art a exploatat un alt tip de stilistica. Aici a fost vorba de o energie exprimata si rasfrinta in largul intregului spatiu al sitului arheologic si nu in cel exclusiv si limitativ al chiliilor. Patru artisti ucraineni (Elena Afanasieva, Maxim Afanasiev, Evgeni Bondarenko, Serghei Diocenko) au realizat o lucrare colectiva complexa, in care fiecare artist a executat cite o piesa. Pe virful unei stinci a fost montata o cruce de lemn, a carei umbra se reflecta in apa, unde a fost construita o instalatie. Se sustinea ca, pe la ora cinci dupa-amiaza, in patratul din interiorul instalatiei putea fi vazuta imaginea fantomei preotului care bintuie schitul parasit si care – dupa cum spune legenda – nu-si gaseste linistea din cauza ca manastirea nu-si mai exercita functia fireasca de lacas sfint, ci a ramas doar un obiectiv turistic. O alta instalatie, facuta din crengi si fixata pe coltul unei stinci mai mici, pretindea sa apere comunitatea de „invazia“ fantomei, in timp ce razele care iluminau instalatia din apa se refractau in fereastra montata la inaltime, intr-o chilie, de unde „privea“ fantoma preotului.
Se cuvine sa urmarim cu foarte mare atentie semnificatia simbolurilor folosite. In multe exercitii artistice a fost utilizata metafora luminii, prezenta prin cele doua medii: natural, de factura solara (Vladimir Us, artistii ucraineni din Herson), si artificial, exprimata prin feeria focurilor (Gabriela Vasich, Kiril Zarembo – cel mai tinar participant, cu performance-ul caruia s-a incheiat tabara artistica de la Tipova). Confluenta celor patru elemente vitale: pamintul, apa, focul, aerul – prezente toate in lucrarile artistilor veniti la Tipova – a creat un nou context artistic care a corespuns unui nou illo tempore. S-a produs un ritual-performance ab ovo.

Un element propriu aproape tuturor actiunilor artistice de la CarbonART 7 a fost efemeritatea majoritatii lucrarilor, care aveau nevoie de conditii specifice (de exemplu, de o anumita ora) pentru a putea fi urmarite. Este apreciabil faptul ca „s-a colaborat“ cu conditiile pe care le oferea/punea la dispozitie mediul ambiant. In acest sens a fost foarte interesanta lucrarea macedoneanului Miroslav Masin, Reka Marii (in traducere din rusa, Izvorul Mariei). El a utilizat traseul serpuitor al unui riulet secat, pe una dintre pietrele caruia a asezat o rochie de mireasa, pe o stinca din apropiere a gravat titlul lucrarii, iar la prezentare a citit o poveste. La fel de poetic a sunat si exercitiul Gabrielei Vasich The dream of the king, unde au fost puse citeva pietre pentru a marca mormintul unui rege, precum si un buchet de flori pe un perete, iar in fata a fost construit proiectul unui mic orasel, „pentru ca regele sa nu se simta singur“.

Dupa parerea curatorului Igor Scerbina, lucrarea care a reusit sa satisfaca cel mai bine exigentele si obiectivele proiectului Zona de trecere a fost cea a Alevtinei Kakhidze. Este vorba de o compozitie echilibrata, bine articulata atit conceptual, cit si plastic, compozitional. Celelalte lucrari au fost interesante fiecare in felul sau, dar ele erau fie mai articulate compozitional, fie mai articulate teoretic, resimtindu-se un anumit dezechilibru sau o falie. Cabinetul ideal al Alevtinei a constituit o curioasa demonstratie a felului in care se poate produce transferul de energii din atmosfera manastirii in interiorul „populat“ cu spiridusii creatori ai unui pictor. Faptul ca un creator de factura moderna, in acest caz un pictor, si-a putut injgheba aici – in pustietatea unei chilii sapate in stinca si devenite obiectiv de traseu turistic – un cabinet ideal pentru lucrul sau a constituit un argument in plus pentru sustinerea faptului ca la Tipova se pot produce lucruri intr-adevar minunate si inedite pentru omul obisnuit cu rutina cotidiana, aducind chiar un aflux de noua inspiratie pentru un artist, desi produs al mediului urban.
Interventiile artistice secunde au constituit – in definitiv – niste completari, extensii ale atmosferei spatiului manastirii, completind potentialul energizant al complexului arheologic si monastic de la Tipova. Altfel spus, locul si-a imbogatit/revigorat personalitatea.


Retorica tranzitara

O zona de trecere impune si o retorica a tranzitiei. Conteaza de unde se pleaca si unde se ajunge. Multe transferuri de energii si fluide s-au produs in spatiul de la Tipova, unde notiunile clasice de timp si de spatiu au fost abolite. Acesta a devenit un spatiu liminal – in sensul cultivat de Mihai Spariosu –, un soi de zona exact ca in filmul Calauza al lui Tarkovski, spatiu fertil in care fuziunea energiilor creatoare da nastere unor sinteze expresive imposibile in alte spatii. Oamenii veneau aici mobilati cu o anumita pregatire teoretica si fixati pe anumite dimensiuni existentiale. Treptat, lucrurile si-au pierdut din stabilitatea si din fixitatea lor. Totul a devenit posibil, plonjindu-se intr-o atmosfera unde mobilitatea era fundamentala. De la pictura clasica s-a produs saltul la arta contemporana, artistul plastic devenind artist vizual; chiar daca si-au pierdut functionalitatea primara, chiliile si-au insusit una noua, reconfigurindu-si/remaniindu-si „politica“. Chiliile sapate in piatra ale manastirii „Adormirea Maicii Domnului“ s-au transformat, printr-un nou ritual de reinvestire, in cabinete ideale de lucru. Tabara de Arta Contemporana CarbonART 7 a semanat cu un nou rit de trecere. Identitatile artistilor nu prezentau forme fixe, ci erau identitati flexibile.

Transferurile de energii s-au produs la mai multe niveluri si nu doar in interiorul aceluiasi cerc, ci intr-un cadru mult mai larg. Astfel, criticii de arta au putut deveni artisti, iar artistii s-au manifestat si in calitate de critici. Nu intimplator unul dintre performer-ii ultimului exercitiu artistic, regizat de tinarul Kiril Zarembo – unde actorii purtau o „toga“ alba si au aprins focul de final –, a fost un critic, iar unul dintre cei care au facut fotografii, fixind pe negativ acest gest, a fost un critic de arta, curatorul editiei de fata a CarbonART-ului fiind – sa nu uitam – pictor de formatie. Prin urmare, producindu-se acest schimb de roluri, oamenii pasionati de arta, practicantii ei si criticii si-au imbogatit felul de a vedea si de a intelege arta. Important de accentuat este faptul ca astazi se acorda o atentie din ce in ce mai sporita pictorilor. Intrebarea pusa chiar in titlul unei carti incisive a frantuzoaicei Évelyne Artaud, Quoi peindre, donc?, a pus punctul pe „i“ in ceea ce priveste actualitatea acestui fel de a face arta, iar faptul ca la editia a XI-a a Festivalului Documenta de la Kassel au participat opt pictori de formatie atesta inca o data ideea ca pictura si pictorul n-au ajuns niste notiuni de balast la inceputul mileniului trei, in care se vorbeste atit de acut – in continuarea tematicii sfirsitului mileniului trecut – despre moartea artei, a omului de arta si despre sfirsitul istoriei si a criticii.
Un mod foarte curios de a reintra cu forta sporita in circulatia simbolica a artelor este de a reusi sa surprinzi si sa exprimi sensibilitatea momentului si de a descoperi, la rindul tau, o modalitate de a te pune in slujba promovarii unor cauze sau idei. „Arta pentru arta“ nu mai este un deziderat al timpurilor actuale. Modalitatea de a surprinde problemele vremii tale sub forma unor povesti a fost cea mai potrivita si mai sugestiva formula de a readuce aceste tipuri de exprimare artistica in top, iar retorica tranzitiei este foarte des folosita in „povesti“, pentru ca numai asa poti reliefa etapele de evolutie ale unei individualitati. Fiind vorba de poveste, este inclus – in mod sigur – aspectul ludic al tratarii unei probleme, ceea ce atesta, o data in plus, caracterul de joc secund al artei. Igor Scerbina, curatorul Zonei de trecere, a deschis prezentarea actiunilor artistice din tabara prin expunerea lucrarii sale Tenkovatel (care desemneaza un obiect prin intermediul caruia copiii isi gasesc parteneri de joaca, evaluindu-se). Debutul prezentarii a fost ludic, inchiderea – mai selectiva, elitista, adresata celor care au asimilat acest nou inceput si care sint capabili sa si-l asume. Ca si in poemul lui Ion Barbu Dupa melci, totul seamana cu un descintec, cu o joaca. Inceputul s-a produs la lumina zilei, sfirsitul a fost luminat de vapaia puternica a focurilor. Retorica tranzitiei a caracterizat schimbul de stafeta, trecerea de la un regim senioral la unul tineresc. O noua primavara se anunta in Basarabia.