OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zygmunt BAUMAN
Etica postmoderna
Traducere de Doina Lica, Editura Amarcord, Timisoara, 2000, 284 p., f.p


Ce de-a doua jumatate a secolului al XX-lea aduce cu sine, se spune, zorii democratiilor viabile, capacitatea umanitatii de a construi planuri de viitor. Se vorbeste de globalizare, de fericirea celor mai multi, de institutii suprastatale – o semantica calmanta pentru spiritele suprasaturate de propaganda nationalista a ultimilor 50 de ani. Intr-o lume care nu se mai teme decit de lipsa de temeri se contureaza, insa, o amenintare. S-a nascut un bastard. Ca orice bastard i se refuza un nume. Nu poate fi decit neterminat, ceva ce nu suporta o definitie, ceva de tipul post-, un fleac pentru curiosii care casca gura, dar care, sigur, se vor plictisi in curind, iar lucrurile isi vor relua, cum e de asteptat, cursul normal. Problema e ca bastardul creste, a trecut chiar si de pubertate si isi cere drepturile. Cine e persoana? Postmodernismul.

Dar ca orice VIP, afirma „traditionalistii“, vine pentru oricine virsta senectutii, a caderii in desuetudine. Nu facem nici o aluzie la virsta traditionalistilor insisi. Incercam, din contra, sa aflam la ce virsta a ajuns personajul in cauza. Chiar si la o analiza superficiala, se observa fertilitatea acestui concept: literatura postmoderna se infiltreaza in toate domeniile spiritului, de la arta, la stiintele exacte. Nu numai ca ofera re-descrieri fecunde in fiecare din acestea, dar ele insele sunt supuse re-descrierii. „De acord“, spun instantele incriminatorii, „dar este el un fondator, actiunea lui este una de legiferare?“ Ei bine, bastardul ramine ceea ce este si raspunde ferm: „Nici nu intentionez asa ceva.“ Si cum sa ramii calm dupa un astfel de raspuns? Lucrurile nu mai par atit de tragice, insa, daca abandonam vechea optica. Daca, de exemplu, dupa cum ne sugereaza Zygmunt Bauman, facem o distinctie intre etica si moralitate, daca renuntam la autoritatea terta si definim relatia morala drept relatia eu-tu, unde disponibilitatea eului de a se sacrifica pentru celalalt nu asteapta nici un raspuns, daca, in fine, preferam concepte de tipul dialog, comunicare, consens, atunci ne apropiem de spiritul postmodern. Moralitatea, spre deosebire de etica (ale carei caracteristici definitorii sunt universalitatea, rationalul, fundamentul etc.), nu face uz, ar spune Rorty, de un vocabular final.

In calitate de postmoderni „stim acum ceea ce nu stiam atunci“, adica in calitate de moderni, „…ca o moralitate neaporetica, neambivalenta, o etica universala si «obiectiv fondata» este o imposibilitate practica; e poate un oximoron, o contradictie in termeni“ (p. 14). Nu inseamna ca marile chestiuni ale eticii si-au pierdut actualitatea; trebuie doar tratate intr-o alta maniera. „Moralitate fara cod etic“, recomanda Bauman. „Anarhie?“, se aud in fundal voci inspaimintate. Daca recunoastem faptul ca dilemele, problemele sunt intr-adevar dileme si probleme si nu abateri trecatoare de la o normalitate exterioara, de-personalizata(,-toare), moralitatea devine o practica negociata intre indivizi capabili si dornici de educare a caror capacitate morala este cea care da nastere societatilor si nu invers. Trebuie sa incetam a vedea in societate instanta fara de care nu ar putea exista agenti morali. Daca modernul a dez-vrajit lumea prin tentativa agonala de impunere a ratiunii calculate, postmodernul o re-vrajeste, o re-personalizeaza. El vehiculeaza termeni ca spontaneitate, impulsuri, emotii, dorinte, inclinatii. Prin urmare, nu este aceasta virsta vitalitatii? Postmodernul este o alternativa viabila, un modernism fara iluzii, iar moralitatea, asa cum o defineste Bauman, recupereaza responsabilitatea individului pentru ca tocmai moralitatea personala face posibile negocierea etica si consensul.