OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- anticArt… ca la Paris
Numarul 6 al revistei anticArt (pe care l-am prezentat la debut, in urma cu citeva luni) ne rasfata cu acelasi format grafic deosebit, dublat de un dinamism care tine pina la urma de scopul ei: acela de a da, concis, cit mai multe informatii despre actualitatea artistica celor interesati (galerii, expozitii, profiluri de artisti etc). Citim in acest numar despre Maxy, Horia Bernea si despre expozitia Umbre si lumini. Patru secole de pictura franceza, recent incheiata la Muzeul de Arta Contemporana. „Surpriza toamnei – aflam tot din acest numar – poate fi considerata prezenta in aceeasi licitatie a unor lucrari de Marcel Iancu, Victor Brauner, Eugen Ionescu, Salvador Dali. Ca la Paris, ai spune, vazind lista autorilor. Impresionant. E vorba de lucrari pe hirtie, de serie“. Dar vine si completarea necesara: „o astfel de licitatie cu nume grele este importanta pentru imaginea de ansamblu a pietei de arta. Nu este insa impresionanta pentru colectionarii locali, obisnuiti ai licitatiilor. Ei cauta mai ales autori romani: Grigorescu, Tonitza, Pallady, Stoenescu, Andreescu (o raritate), luchian (tot o raritate), mai nou Cheller, Schweitzer, Cumpana etc. si poate ca este corecta optiunea lor: e de dorit sa cumperi un ulei, o acuarela, chiar si un desen original, o opera unicat decit lucrari pe hirtie, de serie, ale unor autori celebri, mai ales ca preturile sint comparabile“. Vorba aia, dai un ban… (F.P.)

- Cuvantul in care violenta orbeste
Ultimul numar al revistei Cuvantul (10) are ca tema violenta: violenta in literatura, politica, istorie, televiziune, film, filozofie, antropologie, studii culturale etc. Sa luam, de pilda, abordarea violentei in proza contemporana romaneasca. Un articol tipologic, „de fond“, are Ovidiu Verdes. Profesorul si romancierul vorbeste despre violenta epica, autobiografica si stilistica („oralitatea“) intr-un articol limpede dar/si moderat. In aceeasi pagina, Mihai Iovanel visleste in amonte, cu privirea atintita spre luciul apei, intr-un minieseu intitulat Insuficienta violentei. De ce tocmai aceasta metafora? Pentru ca deconstructia la care criticul supune receptia critica ordinara a prozei tinerilor poliromisti incepe asa: „Din ratiuni cu totul enigmatice, proza care se scrie in ultimii ani in Romania e privita ca fiind excesiv de violenta“.

Or, ratiunile acestea n-au cum sa fie enigmatice – continuarea articolului o demonstreaza –, iar adverbul „excesiv“ nu se justifica decit in termenii tacticii retorice. Ca si cum ar exista, in literatura, o norma de violenta pe care prozatorii de astazi ar depasi-o intr-un elan stahanovist de trista amintire.
Raportindu-se la violenta ca „tema“, „ca obiect al fictiunii“, adica, Mihai Iovanel constata ca „fictiunea curenta nu e nici pe departe atit de violenta pe cit ar trebui sa fie“. Adica: abundenta violentei ca fenomen (social) pus in scena ar cere o violenta a reprezentarii pe masura, cerere care, insa, nu e niciodata satisfacuta: „un tren deraiaza la mica distanta, dar prozatorii romani prefera sa culeaga musetel“. Ei sint, cu alte cuvinte, niste visatori, evazionisti, bovarici incapabili de a prelua in gestiune estetica un fenomen de amploare; prozatorii romani ar fi „supt violenta“, ca omul „supt vremuri“.

Criticul comite o mica eroare: exigenta lui de violenta adresata prozei romanesti contemporane se transforma in atitudine condescendenta in fata lipsei ei de forta. Desigur, ma gindesc la Houellebecq, un scriitor capabil sa „faca fata“, printre altele, violentei din societatea occidentala. Dar, daca ne punem de acord asupra calitatii literare a fictiunilor sale, admitem imediat ca principala este forta, nu violenta. Sa ne oprim asupra unei alte judecati formulate de Mihai Iovanel: „In latura sa de fait social, fictiunea poate formula cu mijloacele sale specifice una dintre cele mai dense, mai fecunde si mai eficiente critici la adresa sistemului in care ia nastere. Din acest punct de vedere (s.m.), comunismul si-a avut scriitorii de calibru pe care dramele sistemului ii reclamau. Postcomunismul inca nu a reusit sa ii inventeze“.
Ar fi fost interesant ca tinarul critic sa ne ofere niste exemple convingatoare de scriitori romani furiosi/violenti la adresa comunismului inainte de 1990. Sa fim seriosi! Reprosurile lui Mihai Iovanel la adresa literaturii lui Ionut Chiva si a lui Mitos Micleusan sint insa justificate: lipsa de maturitate, mize individuale (minore) sau de imprumut. Dar ce inseamna faptul ca, la acesti doi prozatori, „violenta este nu un obiect relevant in sine, ci un material folosit in vederea unei finalitati exterioare violentei propriu-zise“? Cum ar arata o proza in care tema violentei ar fi, asa-zicind, autotelica?

Un eseu incitant este semnat de Ovidiu Pecican si se intituleaza Nonviolenta ca enigma istorica. Noua istorie, stiintifica, obiectiva, distanta, contrasteaza, scrie eseistul clujean, cu „istoria noastra scrisa scaret are inca in pagina un miros cazon, litera pare impregnata cu fum de praf de pusca si colb ridicat de cavalcadele intempestive ale eroilor care o populeaza, iar femeile, viata cotidiana, acalmia nici nu se vad, de parca nici n-ar fi existat“. Acest eseu, trecut de redactori la rubrica „Istorie“, este mai degraba unul de antropologie culturala, de mentalitati, in care autorul indeamna la de-masculinizarea perceptiei istoriei, la propulsarea in prim-plan a unor figuri mai blinde ca cele ale vajnicilor Tepes sau stefan. Cel mai dens articol al dosarului ii apartine filozofului francez Jean-Luc Nancy, in masura in care cititorul este interesat de semnificatiile violentei despre care discuta aplicat, dar in lipsa unei definitii de lucru, toti ceilalti intervenienti. Textul fenomenologului exceleaza prin claritate, precizie si profunzime: „Dar adevarul adevarat este violent pentru ca este adevarat – in vreme ce celalalt, dublura sa grosolana, nu este adevarat decit in masura in care este violent. Acesta din urma reduce adevarul la modul violentei si il epuizeaza in ea, pe cind primul, dimpotriva, contine violenta in adevarul insusi si o retine in el“: o distinctie de care ar fi trebuit poate sa tina seama toti cei care au fost „chemati“ sa tematizeze violenta in Cuvantul. (A.M.)

- Adevarul, literar sau filozofic, despre Noica
Adevarul literar si artistic, numarul 790, este de fapt „filozofic“. Asta dupa ce in ultima vreme, de cind apare in serie noua, pierzindu-si colaboratori de prestigiu, incearca diferite toalete culturale, doar-doar i s-o potrivi vreuna. Ei bine, se pare ca-i convin culorile inchise, vesmintele traditionale, ba chiar sutana. In aceasta atmosfera imbalsamata, recenziile lui Bogdan Alexandru Stanescu patrund ca un cal troian, iar traducerile din autori straini, unii de prestigiu, capata o charisma sacra. Totusi, ideea unui „Medalion Constantin Noica“ trebuie salutata. In editorial, Sorin Lavric anunta constituirea Cercului de filozofie Constantin Noica: o informatie imbucuratoare pentru orice intelectual roman. In sfirsit, opera unuia dintre cei mai importanti ginditori romani are parte de o posteritate la inaltime: „Un ginditor nu exista decit in masura in care el supravietuieste in memoria altora“ reaminteste Sorin Lavric. Din pacate pentru cititor, redactorii revistei au reusit sa stirbeasca din importanta „Medalionului Constantin Noica“, plasind articolele care-i sint dedicate absolut aiurea: un eseu al lui Victor Gelan in pagina 3, trei interventii in paginile 8-9 (Ana Petrache, Catalin Buciumeanu si Ion Dur), eseul lui Andrei-Dragos Giulea Noica vorbind despre intruchiparea spiritului in pagina 10 si, in fine, Patru comentarii la un fragment din Jurnal de idei in penultima pagina, 15. Asta da, organizare.

Sa trecem acum la substanta dosarului. Provocatoare ni se pare afirmatia lui Sorin Lavric cum ca formarea unei echipe de exegeza a operei noiciene „echivaleaza cu selectarea unui grup de tineri in care pregatirea filozofica sa fie insotita de un elementar talent literar“. Ce inseamna, insa, pentru cineva cu pregatire filozofica, asa cum sint autorii citati anterior, „talent literar“? Simtul sublimului, umanism, o viziune arhitecturala grandioasa rasfrinta asupra textului, intuitia ierarhiei sau, ca sa spunem asa, o „pregatire literara“, avind in vedere ca literatura e un organism viu, peri-sabil (cine stie?), si in nici un caz imuabil? Retorica intrebarii nu e tocmai gratuita. Sa luam, de pilda, eseul lui Victor Gelan, scoala in care nu se preda nimic. Autorul transcrie ceea ce Noica noteaza in Jurnal filozofic: „Stari de spirit, asta ar trebui dat altora; nu continuturi, nu sfaturi, nu invataturi“.

„Aceasta ar fi, gloseaza eseistul, perspectiva din care poate fi privita posibilitatea intemeierii unei adevarate scoli de cultura, unei adeva-rate scoli filozofice.“ Atentie! – sintem noi tentati sa exclamam. Profesorul sau maestrul care transmite stari de spirit ucenicilor poate fi, si chiar este cel mai adesea, foarte periculos. Pornind de aici, am vrea sa subliniem cit putem de tare un fapt peste care filozoful este aproape intotdeauna gata sa treaca nonsalant: contextul unei afirmatii si consecintele ei pragmatice. Credem ca opera unui filozof de anvergura, cum e Noica, pierde mai mult decit isi inchipuie proaspatul si merituosul doctor in filozofie Sorin Lavric daca e discutata numai de catre exegeti cu pregatire filozofica si reverentios „talent literar“. Asta si pentru ca, daca literatura se poate prevala, atunci cind i se deschid procese de intentii, de caracterul fictional, filozofia n-are dreptul la aceeasi eschiva. N-are voie s-o faca. Daca acest nou-aparut si, repetam, salutar cerc Noica vrea sa reuseasca, el trebuie sa evite transformarea intr-un fan club, oricit de dotati filozoficeste i-ar fi membrii. Nu in ultimul rind pentru ca, asteptind doar stari de spirit, risca sa ajunga auguste dames Bovary. (A.M.)

- Orgolii personale de interes public
Daca este unanim acceptat ca in oglinda te vezi pe tine, atunci literatura care se oglindeste in mensualul vrincean Oglinda literara are motive sa se gindeasca la niscaiva operatii estetice. Numarul 44 din luna august cuprinde fel de fel de texte mai mult sau mai putin provinciale – in fond, diletantismul nu e de condamnat fara rezerve. Desigur, nu lipsesc puncte de vedere incitante. De pilda, profesorul universitar Valeriu Rusu de la Universitatea din Aix-en-Provence pune in fata Academiei Romane si a presedintelui ei o oglinda deloc indulgenta. Acuza de capatii adusa lui Eugen Simion de catre Valeriu Rusu este insa mai punctuala decit ne-am fi asteptat: „Academia Romana este total absenta din dezbaterea, clarificarea si afirmarea adevarului stiintific legat chiar de aceasta istorie recenta […]“ incepe promitator profesorul din Franta. De pilda – focalizeaza brusc domnia-sa – in legatura cu antisemitismul denuntat de Mihail Sebastian in Jurnal. Eugen Simion „nu a comentat si altfel Jurnalul lui Mihail Sebastian decit ca un argument al asa-zisei intolerante a romanilor, al antisemitismului lor. […]

In schimb Mircea Eliade, romanul, a fost intemnitat de romani pentru ca a simpatizat cu legionarii... si aceasta nici pina astazi nu i se iarta!“. Mai mult, ceea ce-l deranjeaza pe profesorul din Provence este ca Eugen Simion, prezent in juriul unei comisii doctorale de la Aix, a uitat, intr-un articol pe care l-a publicat ulterior referitor la sustinere, sa mentioneze numele conducatorului de teza, adica tocmai Valeriu Rusu. Daca problema e asta, profesorul nostru nu trebuia sa mai invaluiasca cititorul cu Despartirea de Eugen Simion, Adio, Academie! E ca si cum cineva s-ar apuca sa critice un guvern in urma unui conflict personal avut cu primul ministru. Cine l-ar crede? Un text publicat trebuie sa fie de interes public, nu? Mai departe, o scrisoare deschisa adresata de Paul Goma lui Gabriel Andreescu ar putea face sa curga iar cerneala din stilouri ranite. Sa nu omitem fragmentul de eseu Eminescu si scoala de la Heidelberg semnat de Zoe Dumitrescu Busulenga, careia Alex stefanescu ii aduce un frumos omagiu prin rememorarea unui episod autobiografic in care criticul de azi era student, iar eseista profesoara lui care „a spus nu Securitatii“. In sfirsit, ploua cu poeme de toate dimensiunile si in general de aceeasi calitate indoielnica, dar si cu proze si puncte de vedere. Unele dintre ultimele vad putin si tulbure: Ludmila Barsan crede ca Emil Brumaru ar fi un pornografoman care a dat „in mintea copiilor“. Dar, avind in vedere recentele inundatii, ne oprim aici. (A.M.)