Adrian Marino si „complexele“ criticii literare romanesti

(Introducere in critica literara, la o noua lectura)

  • Recomandă articolul
Recitind lucrarile lui Adrian Marino, cu intentia de a releva elementele unei teorii a criticii literare, am intimpinat dificultatile unei asemenea teme. Nu pentru ca ea n-ar fi posibila – exista o preocupare constanta a teoreticianului in acest sens –, ci datorita caracterului complicat, problematic al relatiilor lui Marino cu domeniul criticii. Cum se stie, s-a afirmat in lumea literara ca „recenzent frenetic“ (M. Iorgulescu) in anii ’40, cind publica la Revista Fundatiilor Regale, Lumea sau Natiunea, in orbita lui G. Calinescu, al carui asistent a fost. De critica in maniera calinesciana se va delimita insa destul de repede si de ferm, mai intii prin articolul Destinul criticului tinar (1945), ulterior prin intregul sau proiect intelectual. Ca si in cazul despartirii lui T. Vianu de cronica literara, va simti curind nevoia unui drum propriu, orientindu-se catre „stiinta“, mod de abordare a literaturii respins teoretic de Calinescu. Totusi, multi critici au continuat, in anii ’60, sa-l eticheteze drept „calinescian“ de prima generatie; argumentele se refereau la fidelitatea ideologica aratata maestrului prin cele doua studii despre viata si opera lui Al. Macedonski (publicate in 1966, respectiv 1967), construite in maniera similara celor dedicate de Calinescu lui Eminescu si, mai tirziu, lui Grigore […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.