Anul derivei

  • Recomandă articolul

La o primă privire, anul 2016 a stat sub semnul populismului. Și nu doar la noi, unde într-un an electoral populismul nu pare atît de straniu, ci peste tot, în Europa sau în lume. Însă eticheta prea largă a populismului poate fi folosită pentru a defini atitudini atît de diverse, încît să poată acoperi tot spectrul, de la extrema dreaptă fascizantă la extrema stîngă alterglobalistă. Termen vag, populismul poate fi caracterizat prin două particularități, referința la „popor“ ca unică sursă a suveranității și reacția ostilă față de elite și străini. Deși naționalismul, xenofobia, rasismul, atitudinea ostilă față de democrație și drepturile omului pot fi detectate la așa-numitele curente neopopuliste, diversitatea ideologică care se ascunde sub această formulă este mult prea mare pentru a putea fi pusă sub același numitor comun. Este simplu, dar ineficace metodologic să-i califici pe Donald Trump, Nigel Farage, Marine Le Pen sau Beppe Grillo, Norbert Hofer sau Frauke Petry, pe Viktor Orban sau Jaroslaw Kaczyński, pe Recep Erdogan sau Vladimir Putin, pe Traian Băsescu sau Victor Ponta drept populiști. Dincolo de atitudinile comune, există și divergențe care pot face diferența. De unde și confuzia alegătorilor și a comentatorilor, deopotrivă!

Procesul derivei extremiste, care a atins în 2016, prin Brexit și alegerea lui Donald Trump, inima sistemului așa-numitei democrații liberale, era însă observabil de multă vreme. Dar prea puțini au fost cei care au luat în serios fenomenul. Credința în „sfîrșitul istoriei“ i-a orbit atît pe politicienii, cît și pe cercetătorii care nu au putut percepe alunecarea spre extreme decît ca pe nişte simple efecte periferice ale adaptărilor de echilibru. După ce „cordonul sanitar“ care izola curentele extremiste a fost ridicat, în anii 2000, evoluția spre extremism a devenit inexorabilă. Mai întîi, a fost Olanda, unde Pim Fortuyn și mișcarea sa au „eliberat“ discursul extremist și xenofob, pentru ca apoi acesta să cucerească, încet, toate societățile occidentale, care se considerau la adăpost. Pe de altă parte, în Estul Europei, unde nu existase un autentic proces de denazificare și decomunizare, deriva spre extremă era previzibilă. Un avertisment, dar și un instrument pentru a identifica caracteristicile derivei spre un fascism difuz erau oferite, încă din iunie 1995, de Umberto Eco, care publica în The New York Review of Books un text, redescoperit anul acesta, „Ur-fascism“ (titlu pe care l-am putea traduce într‑un sens larg „Fascismul primitiv și etern“.)

Pentru Eco este imposibil să încorporăm toate caracteristicile care sînt asociate fascismului într-un singur sistem. Elementele sale par contradictorii și pot fi regăsite în diferite forme de despotism sau fanatism, fenomen care ajută la înțelegerea etapei politice pe care o străbatem. Însă prezența unei singure caracteristici este suficientă pentru a oferi baza de dezvoltare a ceea ce Eco numește „nebuloasă fascistă“. Or, caracteristicile identificate de Eco, de la cultul tradiției, respingerea modernismului și iraționalismul, cultul acțiunii de dragul acțiunii, refuzul criticii, construcția unei noi majorități, a„ poporului“, fructificînd frustrarea individuală și colectivă, naționalismul și teoria complotului, elitismul de masă, cultul eroului, macismul, populismul camuflat într-o democrație cantitativă, limba de lemn (newspeak) sînt prezente în discursul care devine astăzi dominant.

La noi, încă de la începutul tranziției, naționalismul și xenofobia țineau loc de ideologie, continuînd într-o manieră difuză și sincretică național-comunismul ceaușist, pentru ca, mai tîrziu, în anii 2000, direcția să fie tot mai precisă, luînd mai întîi forma rasismului (mai ales sub forma atitudinilor antiRoma, cu din ce în ce mai multe accente antisemite), pentru ca acum, într-un an electoral și într-un context regional dominat de ostilitate față de „liberalism“, partidele românești să fi intrat, toate, într-o derivă antidemocratică. Acest fenomen a fost favorizat atît de lipsa de reacție la campaniile împotriva minorităților etnice sau sexuale, filozofice sau culturale, dar și de legitimarea așa-zisei contradicții dintre „identitatea culturală românească“ și cea străină.

Nu este deci de mirare că România a plonjat, și ea, în abisul insondabil al așa-numitei „democrații iliberale“. Căci din arsenal, „iliberal“, care seamănă perfect cu caracteristicile fascismului primitiv identificate de Eco, găsim și revendicarea victoriei „poporului“ împotriva „invadatorilor“ străini (președintele german, ong-urile „vîndute“, elitele cosmopolite), dar și confuzia naționalistă și „antiliberalismul“, întreținute de cele două partide‑sistem. După alegerile parlamentare, constatăm că România se află în plină derută ideologică, cu două partide care nu au vreun reper valoric identificabil și care sînt gata să facă orice compromis pentru a obține voturi facile (PNL și PSD), cu alte două partide centrate pe lider (ALDE și PMP), cu un UDMR tentat de „iliberalismul“ orbanist și cu o mișcare civică avînd evidente tendințe necivice (USR), cîtă vreme curentul „iliberal“ îndreptat împotriva minorităților filozofice și sexuale pare a fi foarte bine reprezentat. Iar acest întreg proces se desfășoară pe fondul celei mai grave dezangajări electorale la alegerile parlamentare din istoria României. O democrație fără partide politice competitive este un nonsens. Dacă partidele parlamentare românești nu sînt pregătite să apere democrația (căci democrația nu poate fi decît liberală), atunci cum va putea aceasta supraviețui?

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

  • Comentarii recente