Cele cinci cuvinte ale iertării şi povestea lui Antoine Leiris

  • Recomandă articolul

antoine-leiris-nu-veti-avea-ura-mea-copertaPe 13 noiembrie 2015, atacurile teroriste care au avut loc în Franţa au zdruncinat nu doar această ţară a artelor, a vinului de Bordeaux şi a castelelor din Valea Loarei, ci şi lumea întreagă. S-a împlinit de curînd un an de cînd discursurile placide ale liderilor mondiali ne-au lăsat reci, iar incapacitatea acestora, intrigaţi.

Undeva în spatele acestor discursuri, dincolo de celulele de criză şi de consiliile de securitate, rămîne moartea, ca permanentă amintire a paroxismului răului. Poveştile unor oameni ucişi de neşansă, străini de luptele fanatice ale altora, au fost răspîndite mult în afara graniţelor Franţei, au apărut în presă, pe internet, satisfăcînd curiozitatea umană faţă de viaţă şi moarte şi ajungînd, în mod firesc, şi la nivelul empatiei. Lumea a fost Franţa.

Lumea a fost Antoine Leiris. Notorietatea jurnalistului francez a fost marcată de strigătul lui de ne-ură. La puţin timp după ce soţia sa a murit în urma atacului de la Bataclan, Leiris s-a ridicat deasupra propriei tragedii, printr-o scrisoare deschisă, un manifest împotriva vrajbei. Vous n’aurez pas ma haine, le spunea el celor care îi lăsaseră fiul, de numai 17 luni, fără mamă. În martie 2016, fraza care l-a consacrat pe Antoine Leiris a dat şi titlul primei sale cărţi, publicată la editura franceză Fayard şi tradusă recent şi în România, la Editura Nemira.

„De-abia ies din Institutul Medico-Legal. Mi‑a făcut bine s-o văd. De două zile era singură în noaptea adîncă pe care teroriştii au făcut-o să cadă peste Paris. Oraşul Luminilor s-a stins şi ochii ei s-au închis în acelaşi timp. Ochi imenşi pentru a cuprinde întreaga lume. Ochi imenşi care nu-şi vor mai vedea fiul crescînd.“

Nu veţi avea ura mea descrie momente din viaţa jurnalistului, aşa cum a continuat ea în zilele de după 13 noiembrie. Iar viaţa lui înseamnă acum Melvil, cel mic, care trăieşte cumva paralel faţă de tatăl lui. Pentru el, rutina copilăriei n-a fost atinsă de tenebrele secolului al XXI‑lea.  Îi lipseşte mama, dar nu conştientizează dispariţia ei fizică, nu pentru vecie, cel puţin. Se prinde în joacă, rîde – rămîne, în acest punct, ultimul reper al frumosului pe pămînt. Antoine Leiris scrie simplu, ca şi cum ar povesti unui prieten vechi. Se arată vulnerabil şi trist, distrus, în faţa unei lumi care fără îndoială că, citindu-l, îi simte durerea. Şi-atunci, ar putea părea aproape obscenă sinceritatea lui, goliciunea sufletească pe care, pînă la urmă, o vinde.

Ar fi însă prea crud să comercializăm noi suferinţa lui Leiris, din moment ce fiecare rînd pare, mai degrabă, o descătuşare, o pledoarie pentru iertare. Indiferenţa jurnalistului faţă de principalii responsabili pentru moartea soţiei lui e de o asemenea forţă încît identitatea acestora e ştearsă, fiind înlocuită de voia întîmplării. Nu contează decît că ea nu mai e, ar fi fost la fel de inutile explicaţiile date de un eventual accident de maşină, de o tumoare sau de o bombă nucleară. Antoine Leiris nu caută vinovaţi pe care să-i pedepsească, fie şi urîndu-i; nici nu ar avea timp – între absenţa lui Hélène şi încorsetarea în privirile compătimitoare ale celorlalţi, viaţa îl obligă să fie cît pentru doi.

„Circumstanţele agravante sînt pentru procese, pentru a cuantifica pierderea. Însă lacrimile nu se numără şi nu se şterg cu mîneca furiei. Cei care nu au pe cine să acuze sunt singuri cu durerea lor. Mă simt unul dintre aceştia.  Singur, cu fiul meu, care mă va întreba curînd ce s-a petrecut în seara respectivă. Şi ce‑aş putea să-i spun, dacă i-aş încredinţa altcuiva răspunderea poveştii noastre? Dacă ar trebui să se întoarcă spre acest altcineva ca să înţeleagă?“

Antoine Leiris nu vrea însă ca fiul său să cunoască ororile lumii. Poate părea nedreaptă moartea ca întîmplare, aşa cum decide să o accepte el, mai ales atunci cînd vinovaţii au nume şi prenume. Dar, cu aceeaşi seninătate pe care o pune înaintea unei răzbunări măcar simbolice, Leiris îl va învăţa şi pe Melvil să stea departe de cangrenele urii.

„Are doar 17 luni, îşi va mînca gustarea ca în fiecare zi, apoi o să mergem să ne jucăm ca în fiecare zi, şi, în fiecare zi a vieţii sale, acest băieţel vă va sfida fiind fericit şi liber. Fiindcă nu, nici ura lui n-o veţi avea.“

Răul nu există, deocamdată, în începutul de viaţă al copilului, nici măcar în cărţile care i se citesc. Feericul lumii sale e dat de apologia binelui pe care i-au făcut-o părinţii lui. Poveştile au un întuneric arhetipal, dar nici măcar lor nu li se dă dreptul la barbarie.

„Melvil n-a aflat niciodată că zgripţuroaica a transformat-o pe gărgăriţa cea ascultătoare într-o gărgăriţă obraznică. Îngrijorată că l-ar putea speria, Hélène căpătase obiceiul de a sări peste paginile în care coleopterul roşu cu puncte negre, avînd drept complici un păianjen şi o broască rîioasă, terorizează grădina atît de liniştită.“

La antipodul unei realităţi dure, povestea, ca o punere în oglindă, îşi găseşte subtil corespondenţi în societatea franceză şi globală. Inocenţa a murit peste tot în lume, dar e vie în colţul ăsta de apartament, mai gol şi mai plin ca niciodată. Universul băiatului e totuşi cumva în pericol, din moment ce fiinţa care îl proteja nu mai e. Tatăl încearcă să suplinească acest rol de avanpost, dar scepticismul celor din jur îi şterge considerabil din încredere. Într-un cadru exclusiv al binelui, devine şi mai dură perspectiva unor răspunsuri reale. Oricît ar încerca tatăl lui să-l ferească de explicaţii majore, va veni un moment în care internetul, presa îi vor pune în faţă lui Melvil imagini, amănunte, declaraţii, pagini întregi ce scriu (şi) moartea mamei sale.

Poate tocmai din acest motiv scrie Antoine Leiris cartea, dîndu-i fiului său şansa la un alt fel de adevăr, candid, lipsit de judecăţi şi refuzînd sentinţa. Cuvintele îl fac pe Leiris să supravieţuiască, dar, în cele din urmă, fiul său este cel care îl ajută să şi trăiască. Lăsînd la o parte nevoia firească de eliberare, rîndurile lui Leiris sînt pentru Melvil. Cartea e justificarea pe care el o va cere cîndva, dar şi mărturia unei mari iubiri. E o poveste cu final schimbat, dar şi catalizator al unei vieţi reîncepute, în doi. Şi mai e, desigur, nemurire.

„Mi-ar fi plăcut ca prima mea carte să fie o poveste, dar în niciun caz a mea. Aş fi vrut să iubesc cuvintele fără să-mi fie teamă de ele.“


Antoine LEIRIS
Nu veţi avea ura mea
Traducere de Mihaela Stan
Editura Nemira, Bucureşti, 2016, 160 p.


Diana Trăncuţă este masterandă la specializarea Teoria şi practica editării, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti

 

  • Comentarii recente