Cioran. Acuarelă (II)

  • Recomandă articolul

Cioran a trăit la Paris din toamna anului 1937 și pînă la moarte. După ce s-a învățat cu splendoarea orașului și cu ritualurile lui, inclusiv culinare, l-a ponegrit în fel și chip, pe măsura elogiilor pe care i le înălțase la început. Dar nu s-ar fi lăsat dus din el pentru nimic în lume. Involuntar, scrisorile către Armel Guerne surprind paradoxul: poetul și traducătorul de origine elvețiană a abandonat apartamentul lui din Paris și Parisul însuși pentru o moară veche, dintr-un sat îndepărtat, undeva în Sud‑Vestul Franței; iar Cioran l-a felicitat pentru fericita schimbare, dar persuadîndu-l neîncetat să se întoarcă; și, deși rășinăreanul s-a plîns neîncetat de Paris – prea umed în sezonul rece și prea înăbușitor vara, prea aglomerat, prea pestriț, prea zgomotos, ce mai, un oraș irespirabil, unde, pe deasupra, vin românii și-i bat la ușă, după ce-au vorbit ungurește ori nemțește cu portăreasa! –, pentru nimic în lume n-ar fi urmat exemplul prietenului său.

Drumețiile, grădinăritul

De altfel, ca să se dreagă de pe urma toxinelor orașului, se ducea în drumeții. Ca un tînăr german din secolul al XVIII-lea, Cioran are cultul drumeției, deprins la Sibiu, pe cînd făcea lungi excursii pe munte împreună cu un grup de amici. E drept, perioada interbelică în care s-a format el a fost, pentru o bună parte din Europa, de „reîntoarcere la natură“, asta însemnînd școli în afara orașelor, în mijlocul pădurii (cei mai mari dintre copiii lui Thomas Mann, Erika și Klaus, au fost trimiși, la un moment dat, la asemenea școli la modă), drumeții, excursii. Biografia elevului și studentului Eliade este de asemenea plină de excursii pe munte și de aventuri pe mare. Cioran a rămas pentru toată viața un om căruia i-a plăcut să umble: cu bicicleta, cum a ajuns la Dinard, în vara anului 1938, ori pur și simplu pe jos. Drumețul Cioran se lăuda că face 30 de kilometri pe zi sau că a mers, în patru zile consecutive, o sută de kilometri. Iar la capătul unui asemenea marș, avea și el, în sfîrșit, un sentiment plenar „de viață adevărată, de realitate“. La sfîrșitul anilor 1930, ca bursier intrat în Franța pentru un doctorat în filozofie, Cioran reușise să evite Universitatea, dar să străbată provincia franceză pe bicicletă. După terminarea războiului, cînd Simone Boué a ajuns profesoară în Alsacia, el a profitat de situație ca să se ducă la ea cu bicicleta, pentru a putea vizita împreună – mai ales că era în timpul sărbătorii pascale – regiunea: dar, firește, pe bicicletă.

La fel de mult ca drumețiile îi plăcea munca fizică. Să lucreze într-o grădină era visul lui, drept care mergea, în fiecare an, la un prieten de lîngă Nantes, ocazional și în grădina lui Tacou, de lîngă Dieppe, și grădinărea. Să se întindă pe pămînt și să miroase țărîna, ca Ion al lui Rebreanu, îl umplea de beatitudine. Să sape pămîntul era o binecuvîntare, după, se simțea sănătos și fericit, și nu o dată fantasma că, dacă ar fi fost grădinar sau pădurar, i-ar fi fost cu mult mai bine. În general, munca manuală – nu întotdeauna cu bune rezultate, căci uneori distrugea obiectul pe care voia să-l repare; așa i s-a întîmplat cu ușa de la balcon, pe care a „reparat-o“ cu o asemenea încrîncenare, încît a trebuit să cumpere altă ușă – îl însenina. Așa cum, bastard al identității naționale românești, s-a declarat orice: fost supus austro-ungar, slav, maghiar, evreu din punct de vedere metafizic, mongol, spaniol, rus, bulgar, german, eschimos, sarmat sau chiar… canibal, numai ceea ce era nu, și din punct de vedere al meseriei, el s-a visat: grădinar, lăcătuș, pădurar, chiar „ciobănaș“, numai ceea ce era, autor de cărți ori „filozof-urlător“, ba. Poate și pentru că a avut succes numai foarte tîrziu. Simone Boué, extraordinara lui parteneră de viață, remarca amar că el a murit fără să știe că este, totuși, recunoscut. Din punctul de vedere al recunoaș­terii creației lui, a avut cam același destin ca Schopenhauer, maestrul său, care a fost citit și admirat abia spre sfîrșitul vieții lui, în epoca decepționistă de după 1848. Ei bine, și Emil Cioran, care în Franța semna „E.M. Cioran“ (inițiala M. este adaosul său, după modelul scriitorului englez E.M. Forster, spune Simone Boué), a devenit pur și simplu „Cioran“ (adică, indiciu suprem al gloriei supreme, un nume fără prenume) abia cu 9 ani înainte de moarte: în 1986, cînd editura i-a publicat volumul Exerciții de admirație. Cioran avea atunci la 75 de ani. Dar, de fapt, și pentru Schopenhauer, și pentru admiratorul lui transilvănean, faima cea mare a venit mai ales după ce fiecare dintre ei a ieșit din lumea asta.

Suferințe

Pînă atunci, Cioran a îndurat o grămadă de umilințe; și nu numai ca material didactic în cabinetele medicale, unde era examinat de față cu studenții și pentru folosul acestora, ci pur și simplu în viața lui de autor. Perioadele cînd nu cîștiga nici un ban și nu avea ce scrie în declarația de venituri nu au avut cum fi pentru el ușoare; la fel, momentul cînd îi cere editorului său, Claude Gallimard, să-l publice și pe el în colecția de buzunar, iar drept răspuns proprietarul editurii îi arată vînzările, bineînțeles, mici, la cărțile lui. Și altele asemenea, din lunga perioadă cînd se prezenta la recepțiile literare drept prietenul lui Ionesco și al lui Beckett… O bună parte din suferința lui, morală, iar nu fizică, a venit din faptul că nu a fost recunoscut pe piața culturală a Franței. Iar el a făcut eforturi uriașe să nu sufere și să nu se fixeze, nevrotic, pe durerea asta urzicătoare; inclusiv tentativa lui de a asimila budismul a fost motivată, în adînc, de dorința de-a se apăra de efectele eșecului său ca autor. Caietele îl arată bucurîndu-se că nu mai suferă foarte tare atunci cînd e aspru criticat sau, mai grav, cînd volume de-ale lui nu sînt deloc comentate. Iar dacă s‑a abținut să se învenineze pentru lipsa de ecou a cărților lui – o, îmi amintesc graba cu care E. Lovinescu, la cîteva zile după ce dăduse criticilor o carte nou-nouță, se bosumfla că nu i-au citit-o încă și nu i-au prezentat-o în presă… – el nu s-a abținut (nu a putut să se abțină) să își îngroașe, complementar, suferințele reale ieșite din bolile lui reale. E cu putință ca multe dintre simptomele lui să fi fost un paravan, un ecran, creat de adîncurile psihismului său pentru a-i da de lucru și a-l proteja de durerea – aceasta, crîncenă – a eșecului; de suferința de a se ști lipsit de importanță. „La Paris sînt uitat“, i-a scris el simplu lui Relu.

Succesul pe care l-a avut, acela de a publica la Gallimard, nu i-a fost de ajuns. Scrisorile către rudele și prietenii de acasă ori interviurile lui sînt anecdotice în grad înalt. Citindu-i epistolele doldora de amintiri despre prietenii din tinerețe, Arșavir, Țuțea, ceilalți, l-am suspectat nu o dată că joacă un rol: rolul celui care, avînd succes într-o altă limbă, la Paris, un suces relativ, desigur, dar succes, se diminuează pe sine în favoarea interlocutorilor, pentru a păstra o punte de comunicare cu ei. Faptul că scrisorile către corespondenții occidentali sînt mai puțin anecdotice și pe un ton ceva mai sobru decît acelea către români îmi dă, într-un fel și într-o oarecare măsură, dreptate. În același timp, el știa măsura foarte relativului său succes; iar dacă partea plină a paharului nu-l făcea să se umfle-n pene în fața celor din România, partea goală din cupa gloriei lui a tras pentru el mai greu la cîntar și i-a adus multă umilință faţă de sine însuşi.

Unul dintre cele mai surprinzătoare talente ale lui Cioran a fost acela al „aranjamentelor“: el era și știa să fie un bun aranjor, știa să găsească drumul spre oamenii de care depindea rezolvarea unei situații și reușea să-i convingă s-o soluționeze în favoarea lui. Avea, cu alte cuvinte, foarte bune abilități sociale, pe care le-a folosit și în România, și în Franța. „Dacă eram în țară, nu era greu să-l conving“ pe Blaga „de necesitatea unui asistent, cred că n-ar fi fost prea greu să mă accepte“, le scrie el foarte firesc părinților. Sau să ne amintim cum și-a prelungit el, la sfîrșitul anilor 1930, bursa în Franța, convingînd profesori francezi cu totul respectabili, deși era pentru ei un necunoscut venit de pe stradă, să-i dea recomandările de care avea nevoie la dosar. „Scrisori de recomandație cer și de la Dumnezeu“, susținea el, cu un amestec de disperare și colosală încredere în sine. Cînd partenera lui de viață a fost repartizată taman în Alsacia, el „s-a pus în mișcare“, povestește Simone, și, deși era un necunoscut, a reușit, din cîteva mișcări norocoase, s-o transfere întîi mai aproape, la Orléans, apoi la Versailles, apoi în Paris, la Liceul Michellet; iar pentru că Simone era nevoită să plece la liceu dimineața la șapte și jumătate, mișcarea de tranfer a continuat, ea ajungînd, în final, la Liceul Montaigne, pentru care traversa pur și simplu Parcul Luxembourg. Și altele de felul acesta. Dacă Leibniz, ca filozof, a avut calități excepționale de diplomat, Cioran, ca filozof liric, nu a fost mai puțin talentat în diplomația micilor aranjamente pentru sine și cei apropiați.

Biografia copleșește opera

În cazul lui, biografia, așa cum s-a mai observat, copleșește cumva opera: nu în sensul că opera ar fi fără valoare, dimpotrivă, ea are strălucirea neagră pe care numai creația unor mari poeți damnați, precum Baudelaire, a mai avut-o. În cazul lui, comentatorii știu și simt că opera este crescută din biografie, așa cum un copac crește din rădăcini, așa că viața nu-i poate fi pusă între paranteze. Nu a țîșnit scrisul lui din revelațiile pe care i le-a adus boala? În Franța, Cioran a avut un secret – trecutul politic din România, de care nu s-a dezis și despăr­țit cu glas tare pentru că ar fi fost prins între furia răzbunătoare a legionarilor și scandalul de presă pe care l-ar fi stîrnit o asemenea dezvăluire. El a început să se despartă de ideile lui politice încă din timpul războiului, dacă nu chiar mai devreme, iar frămîntarea lui pe seama acestui trecut deocheat nu s-a stins niciodată, după cum dovedesc atît Caietele, cît și corespondența privată. De taina lui rușinoasă și vinovată s-a aflat, chiar dacă imprecis, încă din timpul vieții lui, iar comentatorii curioși i-au răscolit trecutul. Dar nu secretul lui politic – care astăzi nu mai este deloc o necunoscută, dimpotrivă – stîrnește și întreține și acum interesul în jurul vieţii lui Cioran, ci altceva. Poate că biografia lui stîrnește interes pentru că este atipică: el a fost un om fără patrie, un exilat care nu s-a mai întors niciodată în țara lui, părăsită în mare grabă, la începutul anului 1941; a fost, apoi, un ins fără nici o avere, un om sărac, de fapt, dar care, deși s-a ferit să aibă un loc de muncă așa cum are toată lumea, a trăit ca și cum ar fi fost putred de bogat: el și-a permis luxul suprem să trăiască după capul lui, în austeritate, dar liber. Liber să scrie ce vrea: și a scris, îmbinînd o precizie de chirurg cu o strălucire stilistică rară, despre ceea ce mulți simt și puțini exprimă: despre greul vieții și greul condiției de om. Iar faptul că între ceea ce a scris și felul cum a trăit a fost o unitate strînsă mărește atracția pentru biografia lui. Și, peste toate, a mai venit și superba, imposibila lui iubire cu Friedgard Thoma, prilej de uluire scandalizată pentru atîția dintre comentatorii lui – care l-au confundat cu un emițător mecanic de texte și au uitat că era pur și simplu „un om și el, acolo, și că uneori și dragostea poate să bată la poarta inimii unui muritor…“. Da, îndrăgostindu-se, Cioran și-a scandalizat destui admiratori, mai ales filozofi – dar capacitatea acestora de a pune în paranteze realitatea ființei umane nu-i o noutate. Firește, povestea n-a scandalizat-o pe Simone Boué.

Multe dintre trăirile lui sufletești transformate în fragmente dure ca diamantul sugerează un univers mental și spiritual arhaic, sălbatic, dureros și brutal ca epoca nașterii Vechiului Testament ori ca aceea a tragicilor greci. Aceste trăiri universale – căci existența lor poate fi identificată în stratul arhaic al culturii noastre, de la Homer și tragicii greci pînă la Bibliesînt și foarte românești; mai ales dacă evaluăm inconștientul colectiv românesc prin nivelul lui țărănesc, încă viu în secolul al XX‑lea. „Mai bine nu m-aș fi născut“ este nu doar exclamația lui Cioran, ci și a lui Eminescu ori a lui Rădulescu‑Motru; iar la supărările adînci, vorbele astea ieșeau pe gura te miri cărui țăran din satul meu, ca să nu mai spun că era una dintre vorbele des aruncate peste ogradă de mama mea. Cred că în Franța Cioran este mai exotic și mai original decît ar fi putut fi vreodată acasă, deoarece cultura franceză este impregnată de raționalism, în vreme ce cultura română a rămas deocamdată foarte aproape de imaginarul arhaic și de sentimentul la fel de arhaic că venirea pe lume poate fi sau chiar este o pedeapsă. La noi, țară bătută de istorie și trădată de clasa de sus, depresia, văietatul și bocetul fac și astăzi parte din mentalul colectiv, respectiv din cel individual.

În Franța, Cioran a învățat, uimit și oarecum umilit, să renunțe la slănină și la mesele improvizate, să mănînce precum francezii, să scrie franțuzește ca nici un francez contemporan, ci precum autorii din secolul al XVIII-lea. Dar nu a învățat nimic sau mai nimic din „discreția franceză asupra suferințelor“. Îmi amintesc toamna de aur cînd am fost la Dieppe, iar pe scara care ducea la supermansarda lui de‑acolo, din cauza locului (și strîmt, și scund, și contorsionat), călăuza nostră s-a lovit, cu un sunet mare, la cap. „V-ați lovit!“ – am sărit eu, speriată. „Nu-i grav!“, mi-a răspuns călăuza noastră, iar eu nu l-am crezut nici atunci, cum nu-l cred nici acum, prea se izbise din plin, cu sunet sec de os pe lemn… Un francez nu-și etalează nici boala, nici simptomul – iar dacă îl surprinzi înghițind o pastilă, se scuză și te asigură că n-are importanță și că nu-i grav, apoi schimbă repede și îndemînatic vorba. Numai noi facem din trup – cuvînt care-i plăcea lui Cioran, socotindu-l foarte reprezentativ pentru imaginarul nostru – obiect de voluptuoasă confesiune publică: așa cum Cioran însuși a făcut nu numai în scrisorile lui, ci chiar în prima lui carte, Pe culmile disperării, extrasă din însăși mîzga lipicioasă a suferințelor sale trupești. Cît despre scrisori – nu s-a plîns el chiar și unor doamne, Mariei Zambrano și încă neîntîlnitei Friedgard Thoma, așa, tam-nisam, fără să fi fost întrebat, de sănătate? Poate că și această indiscreție a lui, deloc franțuzească, este un magnet, unul morbid, pentru curiozitatea cu care mulți, nu numai din România, ci de aiurea, scotocesc în tot ceea ce a scris el.

Și ce-o să fie cînd or să apară „caietele“ celelalte, acelea salvate de o altă Simone, de doamna Simone Baulez, de la firma de curățenie care golea boxa de pivniță a lui Cioran… Căci niciodată nu este exclus ca documentele noi să modifice cîte ceva din exegeză.

„Pentru mama, ar fi nespus de penibil“

Cînd a apărut volumul, postum, al fratelui său, al lui Aurel Cioran, au fost, de exemplu, publicate scrisori pînă atunci necunoscute de‑ale lui Cioran-cel-Mare către familia sa. Una, nu de natură politică, m‑a tulburat peste măsură: scrisoarea din 6 martie 1964, în care fiul risipitor, ca să vorbesc în termenii biblici ai titlului cărții (Fratele fiului risipitor), îl descurajează pe Aurel să organizeze o călătorie cu mama lor la Paris: „Repet ce ţi‑am scris în legătură cu dificultăţile, aproape insurmontabile, ale unei călătorii aici. Din păcate, nu e posibil. În plus, eu nu văd decît franţuji. Pentru mama, ar fi nespus de penibil să nu poată spune un cuvînt. Apoi, stau la etajul al şaselea, fără ascensor. Cum ţi‑am scris, apartamentul (nu sînt proprietar, numai chiriaş) nu‑mi aparţine decît în parte. Afară de asta, Parisul e un oraş infernal. Spune‑i mamei că nu e rea‑voinţă din parte‑mi şi că mai tîrziu poate voi veni eu pe acolo“.

Am stat și-am calculat: Emil Cioran a fost ultima dată în România în toamna tîrzie a anului 1940, şi s‑a întors în Franţa, la Vichy, în februarie 1941. Aşa că ultima întîlnire cu mama lui s‑a petrecut cîndva în februarie 1941. Scrisoarea inedită care mi‑a sărit în ochi este din martie 1964. Aşadar, mama şi fiul nu se mai văzuseră de 23 de ani şi cîteva săptămîni. Iar Cioran, la ideea unei vizite a mamei sale, răspunde că nu, nu se poate – pentru că… el nu vede decît franţuji, iar mama sa nu vorbeşte franţuzeşte.

Dar nu despre debutul bătrînei doamne baronese Elvira Cioran – născută în 1888 – într‑un sofisticat salon literar francez era vorba, totuşi, ci numai despre dorinţa născătoarei lui Emil de a‑şi vedea, după 23 de ani de separaţie, copilul. Și-atunci? Și cum făgăduiește el că, poate, va merge-n România, cînd știe sigur și că nu se va duce, și că mama lui are totuși o vîrstă, 76 de ani?

Baroneasa Elvira Comanici, căsătorită Cioran, a murit la data de 18 octombrie 1966. La doi ani și ceva după refuzul băiatului ei cel mai mare de-a o invita și primi la el, să-l mai vadă o dată. Nevricosul, emotivul Cioran a avut, atunci, în privința mamei lui, inima prinsă-ntr‑o banchiză groasă de gheață. Numai Thomas Mann, la sinuciderea lui Klaus Mann, s-a mai purtat atît de rece: și-a cumpărat haine potrivite și și-a continuat turneul de conferinţe în ţările nordice. Iar nu mult după aceea, într-o scrisoare către Herman Hesse, l-a descris pe fiul său în termeni perfect obiectivi, ca pe un „prințișor răzgîiat, care şi‑a permis unele lucruri destul de provocatoare“. Ceea ce era adevărat, ba chiar un adevăr atenuat față de excentricitățile cu răsunet continental, nu o dată lezante pentru onoarea ilustrului tată și nu puține de natură sexuală, ale lui Klaus.

Nu aș spune că refuzul atît de straniu motivat al lui Cioran de a-și primi mama e unicul lui moment arctic. Nici față de Noica cel trecut prin închisoarea comunistă n-a dat dovadă de prea multă înțelegere, intelectuală și afectivă. Iar pe fratele lui, cînd l-a lăsat totuși să vină la Paris să-l viziteze, să se vadă, întîi l-a dăscălit să-nvețe franceza, l-a prevenit că Simone va fi plecată la părinții ei – dar ea, care era într-adevăr o doamnă, a rămas să-l cunoască pe Aurel! –, și-abia apoi i-a dat liber de intrare în mansardă.

Alteori, Cioran, chiar dacă într-o stare nevrotică acută, se comportă foarte responsabil. El, care refuzase cu premeditare să aibă copii, pe motiv de „spiță degenerată“, a intrat într-o agitație grozavă cînd descendenții surorii sale, ai Virginiei, deci strănepoții lui, au rămas de izbeliște. Și s-a simțit obligat să-i ajute. Situația asta gravă și urgentă a fost consemnată în Caiete, discutată în scrisorile către Armel Guerne și, bineînțeles, în acelea către Relu; iar în curînd și-a pus în mișcare cunoștințele, mai ales doamne de bună condiție, și, din Paris pînă în Olanda, se aduna îmbrăcăminte pentru săracii lui Cioran din România… Iar filozoful mergea cuminte la poștă și trimitea colet după colet la Sibiu. Deodată cu pachetele cu haine
second hand au curs înspre Sibiu și scrisorile cu sfaturi. Calul de bătaie a fost Marieta, strănepoata lui, în legătură cu care a insistat – el, care a studiat cît a poftit, de fiecare dată întreținut sau măcar ajutat de părinți cu… slănină și bani de-acasă – să nu fie lăsată la liceu, „e caraghios s-o mai trimiteți la liceu“, să fie dată la o școală profesională… Sau, mai bine, să lucreze, „de ce nu lucrează Marieta?“. Și în nici una dintre aceste scrisori doldora de soluții cît se poate de îndoielnice el nu-și amintește nici ce fiu cu toane a fost el însuși, nici cum și-a pus, nu o dată, părinții în încurcătură. Dar, trecînd peste această foarte semnificativă amnezie a lui, a fost totuși prezent în drama familiei sale și le‑a venit alor săi în ajutor.

O întîmplare cu un cîine

Cea mai cumplită însemnare a lui Cioran este însă, pentru mine, una despre un cîine: în 21 noiembrie 1961 el își amintește cum, copil fiind, a dat peste un cîine legat de un copac, abandonat acolo de stăpînul lui să moară de sete și de foame. Iar băiețelul Cioran, în loc să‑l dezlege, a luat-o, de groază și oroare, la fugă. Din moment ce-și amintește întîmplarea și după cincizeci de ani, e limpede că și-a dat seama că atunci, demult, cînd a fugit, în loc să ajute, a făcut un păcat de moarte. Am știut, în chiar clipa cînd am citit pentru prima oară însemnarea asta de coșmar, că niciodată n-o să mi se șteargă din minte și că el, autorul, mi-a transmis-o mie întreagă. Vara trecută, acasă, Augustin – adică nepotul meu, căruia ar trebui să-i spun Augustin al Treilea, căci e într-adevăr al treilea din familia mea care poartă, din tată în fiu, acest nume – se juca în grădină cu un cîine flocos, care-l urma pas cu pas. Augustin al Treilea are o mînă fantastică la animale, îi plac, iar ele, la rîndul lui, umblă după el ca după Sfîntul Francisc. „Uite – mi-a spus nepotul meu, scărpinîndu-și nenobilul cîine după ureche –, ăsta, dacă nu eram eu, era mort. M-am dus, acuma-s cîteva luni, pe hotar, și-am dat de el, legat de-un lemn, între acăți. Era mort de foame și de sete, l-a dus careva și l-a lăsat acolo, să moară… Și l-am dezlegat. S-a luat după mine pînă acasă… I-am dat să bea și să mănînce, era numa’ piele, săracu’… Da’ amu‑i bine. Și se ține, așa, după mine, peste tot unde mă duc“, a încheiat el. De-atunci, ori de cîte ori îmi amintesc de cîinele pe care nu l-a dezlegat Cioran, îmi amintesc și de corcitura pe care, slavă Domnului, a salvat-o Augustin, fiul fratelui meu, din șirul Augustinilor mei.

Dumnezeu, ca soluție

Spuneam că unii oameni care l-au cunoscut pe Cioran l-au descris ca pe-un geniu. El însuși a vorbit despre sine numai ca despre un om de-o nervozitate și de-o emotivitate ieșite din comun. Și a fost convins că, față de promisiunile și proiectele lui din tinerețe, n-a făcut mare lucru. Eu cred că el ne dă o foarte precisă descriere a omului și a condiției umane la ieșirea (poate ar trebui să spun: la expulzarea) din epoca și mentalitatea teologică și teleologică. Din epoca în care omul se mai raporta, prin șoapte ori prin urlete, nu contează, la Dumnezeu. La transcendent. Din epoca în care omul striga la și după Dumnezeu, în speranța că-l va ispiti sau obliga să se arate. Cred că lunga epocă pe care o numesc teologică se cam apropie, măcar pentru civilizația euro-atlantică, de sfîrșit, dacă nu cumva s-a și sfîrșit. Nu știu cum anume va face față omul acestui șoc. Acestui gol. Gol care înseamnă nu doar absen­ța lui Dumnezeu, ci și conștiința gratuității depline a arhetipurilor și simbolurilor prin care omul, în singurătatea plină de groază a inimii lui, a încercat să-și apropie, poate să-și traducă, transcendentul pe care pînă acum l-a avut ca obligatorie și dorită premisă. Nu stă în natura ființei umane – nu stă în natura civilizației de tip european – să se mintă. Cum o să facă față omul golului care se naște pe măsură ce ideea de transcendent se spulberă cu totul în vînt, iar el știe asta? Ce se va întîmpla cînd toată lumea își va da seama? Ce va pune omul în loc? Nu știu. Dumnezeu, scrie la un moment dat Cioran, dovedind c-a intuit problema acută a acestei epoci de trecere, a fost o soluție, și nu se va găsi niciodată una la fel de mulțumitoare. Deși putem să spunem că s-a aflat foarte aproape de formularea problemei, dar nu și de dezlegarea ei, mă tem că nici Cioran – care, în privința lui Dumnezeu, s-a zbătut între nu și da, da și nu, iar în secret a sperat din inimă: da – n-ar fi știut să răspundă la întrebarea asta.

 

(Fragment din volumul Despre bolile filozofilor. Cioran, în curs de apariție la Editura Polirom)

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

  • Comentarii recente