Culturi de opoziţie

  • Recomandă articolul
Formele culturale au unele sensuri perisabile şi contextuale şi altele durabile şi universale. Pentru a putea evalua actualitatea relativă a culturii paşoptiste, trebuie să-i identificăm cît mai bine contururile în mijlocul circumstanţelor care au produs-o. Ea a funcţionat, de pe la 1830 pînă după 1860, ca un discurs de opoziţie faţă de un sistem politic şi social respins ca neconform cu natura lucrurilor. Cea din urmă se manifesta, pentru promotorii contestaţiei, atît în profunzimile nou descoperite ale sufletului naţional, cît şi în performanţele recent revelate ale lumii occidentale. Gloriile şi armonia trecutului românesc îndepărtat se legau peste timp cu strălucirea prezentului din marile metropole ale civilizaţiei apusene. Ambele secvenţe istorice erau animate, în ochii reformatorilor aflaţi frecvent pe drumul exilului, de virtuţi încorporate în valori, norme, obiceiuri şi practici sociale de la care lumea românească deviase în epocile mai recente, ca urmare a subversiunii interne şi a constrîngerilor provenite din afară. Rezultatul acestei decăderi necurmate erau aşezămintele hulite, nu mai vechi decît statul boieresc, apăsarea turcească şi infiltraţia grecească, recent refasonate prin politica oligarhică a Regulamentelor, susţinută de Protectoratul rusesc.   După cum credeau paşoptiştii, asemenea feţe ale răului fuseseră precedate de democratismul organic al unei societăţi de ţărani liberi […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.