Guvernul vrajbei noastre

  • Recomandă articolul

guvernul-grindeanu-1024x681Dacă, pe plan internațional, anul 2017 începe sub semnul unei ofensive fără precedent, în ultimele șapte decenii, a iliberalismului, întărit atît de alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, cît și de asaltul informativ-propagandistic al Rusiei, în România noul an aduce o coabitare conflictuală de o nouă formă. Spre deosebire de precedentele coabitări (Emil Constantinescu – Radu Vasile, Traian Băsescu – Călin Popescu-Tăriceanu, Traian Băsescu – Victor Ponta, Klaus Iohannis – Victor Ponta sau mult mai distilatele coabitări de catifea dintre Emil Constantinescu și Victor Ciorbea sau Ion Iliescu şi Adrian Năstase), această nouă coabitare își datorează particularitatea contextului generat de refluxul democrației.

Tocmai în aceste circumstanțe deloc favorabile democratizării, după o primă confruntare de debut între președintele Klaus Iohannis și președintele Liviu Dragnea privind desemnarea primului ministru, guvernul Dragnea – Grindeanu a fost instalat. În locul huliților tehnocrați de Bruxelles, atacați ca reprezentanți ai unei odioase conspirații a Comisiei Europene împotriva României, au fost aduși un fel de tehnocrați de partid, despre ale căror competențe nu se cunosc prea multe lucruri.

Formula Dragnea nu a constat în impunerea unei echipe de politicieni cunoscuți și validați de opinia publică, ci de reprezentanți ai celei mai docile și lipsite de autonomie birocrații de partid. Dintre cei cîțiva miniștri oarecum cunoscuți, trei au fost prezenți de mai multă vreme în dezbaterea publică (Lia Olguța Vasilescu, Theodor Me­leșcanu și Ana Birchall), alți șase au mai fost prezenți în alte guverne și nu erau complet necunoscuți (Florin Jianu – care nici nu este membru de partid, Grațiela Gavrilescu, Daniel Constantin, Ionuț Vulpescu și, într-o oarecare măsură, Sorin Grindeanu, Sevil Shhaideh sau Petre Daea), în rest, guvernul părînd a fi structurat în jurul celor două protejate ale președintelui PSD Liviu Dragnea, Sevil Shhaideh (care conduce micul guvern în miniatură de la Ministerul Dezvoltării, Administrației Publice și Fondurilor Euro­pene, de unde se vor distribui, probabil, fonduri spre clientela locală de partid și de stat) și Carmen Dan (la Ministerul Afacerilor Interne), și al unor miniștri necunoscuți chiar și celei mai avizate părți a opiniei publice.

În același timp, primul ministru a fost lipsit de cel mai important instrument de care dispunea un șef al Guvernului în România, Cancelaria, nemaiavînd posibilitatea să controleze și să coordoneze echipa pe care, cel puțin formal, o îndrumă politic. Dependența primului ministru de serviciile Secretariatului General al Guvernului, cel mai probabil supravegheat atent dinspre partid, va reduce rolul său la unul strict ceremonial. Totul arată ca și cum separația și echilibrul puterilor în stat ar fi fost înlocuite cu un centralism de partid și de stat, personificat de dubla ipostază a lui Liviu Dragnea, de președintele al PSD, dar și de președinte al Camerei Deputaților.

Neavînd prea multe informații despre miniștri (căci și cei cunoscuți au fost înzestrați cu portofolii pentru care nu au dovedit în trecut nici competențe, nici interese deosebite, așa cum este cazul Liei Olguța Vasilescu, care devine ministru la Muncă, sau Daniel Constantin, care devine ministru la Mediu). În aceste stranii împrejurări, programul de guvernare devine unicul element obiectiv în funcție de care se pot face unele predicții privind perspectivele guvernării. Iar programul de guvernare pare mai degrabă confuz la nivelul politicilor, imprecis în ceea ce privește raportul dintre scop și mijloace și contradictoriu ideologic: o combinație între cel mai ortodox neoliberalism economic, cu o doză importantă de neorealism și neoconservatorism în relații europene și internaționale, cărora li se adaugă o doză de populism social. Din cele 171 de pagini ale programului de guvernare, 80, deci aproape 50% din text, sînt dedicate politicilor economice. Însă, ca un indicator al tentației iliberale, neoliberalismului îi lipsește afirmarea, obligatorie în retorica de tip hayekian, a libertăților și drepturilor individuale. Să fie acesta efectul unei atitudini programatice ostile față de statul de drept „liberal“?

În programul de guvernare, drepturile omului și libertățile fundamentale sau valorile europene nu se prea regăsesc: o singură dată drepturile și libertățile fundamentale sînt asociate Uniunii Europene (la pagina 149, unde se vorbește despre „continuarea demersurilor de susținere fermă și consecventă a procesului de integrare europeană a Republicii Moldova, pe baza continuării responsabile a reformei în spirit european de către autoritățile de la Chișinău; continuarea proiectelor de sprijin și conectare a Republicii Moldova, prin România, la Uniunea Europeană și valorile ei“). În afara acestui pasaj, găsim două referiri la valorile fundamentale, și tot de atîtea ori la drepturile omului (la pagina 149, chiar la începutul capitolului „Justiție“, se afirmă că „guvernul susține valorile fundamentale ce consacră următoarele principii“, în continuare fiind reprodus ad litteram aliniatul 3 al articolului 1 al Constituției: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme“). Și în același spirit, la pagina 141, la capitolul „Relații externe“, drepturile omului sînt prezentate în legătură cu Consiliul Europei: „continuarea rolului activ al României în cadrul Consiliului Europei, vizînd asigurarea respectării standardelor democratice și în materie de drepturile omului, inclusiv protecția comunităților românești“. Pe de altă parte, drepturilor fundamentale li se dedică, în capitolul „Justiție“, la pagina 154, un pasaj, chiar la subcapitol, dar acesta începe prin evidențierea, aparent surprinzătoare, a existenței unui „sistem penitenciar învechit“.

Deși guvernarea este doar la început, faptul că drepturile și libertățile omului par să fie exilate la capitolul politică externă sau să exprime o obsesie penitenciară, prezen­ța Uniunii Europene doar într-o perspectivă utilitară, corelată cu efectele unei campanii electorale continuate și după 11 decembrie și dominate de xenofobie, refuzul diversității și al democrației consensuale avertizează asupra unor posibile tentații și derive iliberale.

Adaugă comentariu

  • Comentarii recente