„Punct de inflexiune“ la New York

  • Recomandă articolul

norman-maneaEram student cînd am citit Pulovărul, o capodoperă a prozei scurte româneşti (la nivelul lui Preda sau Bănulescu), pentru un seminar de literatură română contemporană. Am continuat cu Despre clovni şi Întoarcerea huliganului. Descopeream un scriitor despre care ştiam puţine lucruri, dar a cărui voce o simţeam foarte diferită. Cînd a venit vremea să decid subiectul pentru teza de doctorat, n‑am ezitat foarte mult, în ciuda unui entuziasm rezervat multora.

M-am dus prin anticariate să văd ce s-ar putea găsi. Ca prin minune, am recuperat Noaptea pe latura lungă, cartea cu coperţile verzi din 1969, iar dintr-o bibliotecă ce aparţinuse cîndva lui Mircea Zaciu am primit Octombrie ora opt, ediţia originală din 1981. Cam atît. Manea dispăruse din anticariate. În anii ’90, se reeditase doar Plicul negru (prin 1996, cu prefaţa lui Ulici, cred), iar Marta Petreu a editat, la Biblioteca Apostrof, Despre clovni, în 1997 (asta era prima ediţie românească). Cînd am început să lucrez serios, deja Polirom începuse reeditarea excelentei serii de autor. Mi-a luat cam un an să văd toată presa şi volumele anilor `70-`80, am fotografiat mult, aveam minimum zece cărţi în raftul de la BCU. Îl exasperam pe bibliotecar, presa socialistă era voluminoasă. N-am de gînd să povestesc odiseea teribil de plicticoasă a documentării unei cercetări universitare.

Scriu toate astea cumva nostalgic, nu din imboldul memoriei, ci înţelegînd că o altă perioadă similară n-ar mai putea apărea. A fost, cum s-ar putea spune, un moment. Aveam 25 de ani şi o bibliotecă românească decentă, însă problema era că eu voiam să cercetez viaţa şi opera unui scriitor care, de alţi 25 de ani, nu mai trăia la Bucureşti. Explorînd opţiuni, am dat peste arhiva lui Liviu Petrescu, profesorul şi criticul clujean despre care ştiam că avusese o relaţie destul de apropiată cu Norman Manea. Acolo am descoperit, pentru prima dată, un dosar destul de consistent de­spre exil, cîteva cronici la ediţiile americane de la Grove Press ale volumelor On Clowns, respectiv October Eight O’Clock. Era deja mult. Însă odiseea abia începea. Am citit cu mare interes dosarul corespondenţei private dintre cei doi intelectuali. Am aflat că toate materialele erau expediate de către Manea însuşi de la New York, întrucît criticul lucra intens la o monografie pentru care avea deja un contract cu o editură. Numele acesteia din urmă nu se menţiona în scrisori, drafturile volumului – aflat, conform mărturiei scrise, în fază avansată de redactare – nu le-am găsit niciodată. Corespondenţa se întrerupsese brusc, Liviu Petrescu a plecat prea curînd, împreună cu fantasma unei cărţi despre Norman Manea, pe care nu a mai apucat să o scrie.

Eu, însă, rămîneam fără perspectivă. Puteam scrie cîte ceva despre cărţile de după 1990 – le aveam în română, dar fără un orizont serios al receptării lor. Mi-amintesc că făceam cronică literară la Vatra, îmi propusesem să scriu despre Vizuina, proaspăt apărută, iar după ce-am isprăvit, am decis să trimit cronica autorului. Primul e-mail către Norman Manea. Am recitit recent corespondenţa noastră din acea perioadă şi m-am emoţionat. Era prin 2009. Îi cunoşteam deja destul de bine cărţile, iar dialogul virtual cu autorul îmi crea un orizont straniu, un context faţă de care m-am raportat cam timid, academic, provincial. L-am rugat pe Norman Manea să mă ajute cu bibliografia, să îmi trimită nişte articole în engleză. Însă după un schimb consistent de mesaje în care dezbăteam despre iluziile lui Peter Gaspar, protagonistul din Vizuina, în paradisul babilonian din New York, autorul mi-a propus o expediţie care mi-a restructurat complet orizontul de aşteptare. Ce-ar fi să văd aievea arhiva huliganului, ce-ar fi să fac un drum lung într-o altă lume, ce-ar fi să petrec două luni la Bard College? Pentru un tînăr doctorand cu resurse româneşti, părea una dintre (im)posibilităţile lui Kafka. Dar chestiunea s-a întîmplat, şi am zburat cu Lufthansa peste ocean, unde, în aeroport, am fost aşteptat de însuşi Norman Manea. Mi-amintesc că avea o carte în mînă, adusă, probabil, pentru a alunga plictiseala în cazul unei întîrzieri a tînărului aspirant. Niciodată nu m-am simţit mai măgulit. Un mare scriitor mă aşteptase. Compatibilitatea s-a instaurat încă de la început. Fără ezitări, fără politeţe inutilă, firesc, natural. Brusc, toate observaţiile mele despre poetica alterităţii din Atrium sau Cartea fiului deveniseră o experienţă, o realitate, o confirmare.

Pornisem invers, de la ficţiunile auctoriale, şi ajunsesem, pe cealaltă parte a lumii, la autorul empiric. Pentru mine, strada Servandonia a existat. Am străbătut Amsterdam Avenue, aproape de cafeneaua unde personajul din Întoarcerea huliganului ezita să se reîntoarcă în România lui 1997. Am hălăduit pe străzile unde taximetristul Peter din Vizuina afirma recurent că moartea la volan e trivială. Am mîncat pe Broadway acelaşi mousse de ciocolată adorat de Matei Călinescu. Am locuit în casa minima. L-am văzut dirijînd pe Leon Botstein, deloc surprins – după introducerea la o partitură de Alban Berg – de întrebarea unui spectator: „Who are you?“. Am cunoscut o doctorandă care scria despre Kundera. Manea aducea vorba despre ea într-un interviu. I-am întîlnit pe Paul Bailey şi Robert Boyers, ale căror eseuri splendide le ştiam bine. Am avut bucuria să mă alătur Cellei şi lui Norman Manea, seara, în plimbări lungi pe aleile campusului. Era deja către toamnă.

Scriu aceste rînduri nu doar pentru a evoca o experienţă memorabilă. Ea a existat, fără îndoială. Dar ea a fost mai mult decît experienţa unui turist sau a unui tînăr cercetător. A fost o expediţie formativă, dincolo de arhive, de bibliotecă, de studii doctorale. Întîlnirea şi timpul petrecut cu Norman Manea au reprezentat un „punct de inflexiune“ (e şi titlul unei nuvele din Primele porţi), care mi‑a redimensionat aşteptări, mi-a infirmat preconcepţii, mi-a deschis oportunităţi. M-am racordat, prin cărţile lui, la o biografie teribilă şi m-am confruntat cu o forţă literară de talie mondială.

Am descoperit în Norman Manea un sceptic central-european plin de umor (de calibrul unui Milan Kundera ori Danilo Kiš), un realist fără lamentouri, un cerebral consecvent cu sine însuşi, un solitar („singur ca Norman Manea“, scrie Leon Volovici) cu o profundă vocaţie a dialogului, un polemist cordial „timid şi tenace“ (cum l-a numit Virgil Nemoianu), împărtăşind deopotrivă calmul valorilor, candoarea patetică şi simţul acut al burlescului. Am stat aproape de un scriitor şi de o persoană care înţelege profund că etica nu rezolvă probleme, ci le structurează, am interiorizat ce înseamnă să fii evreu prin „refuzul idolatriei“ şi asumarea, pînă la ultimele consecinţe, a condiţiei de artist, m-am solidarizat cu August Prostul devenit Leopold Bloom, am consonat cu eseistul „huliganic“, cu vocea publică inconfundabilă care, în Despre clovni, a dat cea mai lucidă, fermă şi comprehensivă radiografie a societăţii româneşti (post)comuniste, încă din 1991.

Scriam undeva despre autorul Plicului negru că este un Herzog retractil cu formaţie de Humboldt tenace. Un atenian minuţios, lăsînd, doar la răscruce, cercetarea estetică pentru a deveni „al ebreilor fiu“, teoretician fluid al interiorităţii, reflector lucid al alienării psiho-sociale, simptomatolog al propriei memorii ultragiate, rafinat interpret al burlescului, apologet neînduplecat al onestităţii, colecţionar sfîşiat de vulnerabilităţi, agnostic obsedat de incertitudini, cosmopolit sceptic, fidel limbii române. Da, Norman Manea chiar „a inventat un altfel de a scrie“. Lucian Raicu a spus-o, definitiv, cu cîteva decenii în urmă. Iar atenţia, deschiderea, grija, cordialitatea, solidaritatea şi generozitatea faţă de celălalt îi compun, într-o alcătuire unică, versiunea umană caldă şi profund agreabilă în preajma căreia am avut privilegiul să fiu, să scriu. Da, o empatie totală, o mare generozitate.

La mulţi ani, dragă Norman.

Adaugă comentariu

  • Comentarii recente