Romulus Rusan: cîteva amintiri

  • Recomandă articolul

america-ogarului-coperta Nu-mi amintesc cînd l-am cunoscut. Îi citeam cu regularitate articolele despre filme în România literară. Dar nu-l întîlnisem încă  atunci cînd, în jurul meu, toată lumea se delecta cu America ogarului cenușiu. Ce titlu bun pentru bestsellerul unor generații care visau Occidentul și urmăreau cu aviditate memorialistica de călătorie, iar uneori reușeau să călătorească!

Atunci n-am vrut s-o citesc nu doar fiindcă eram o fanatică a ficțiunii și, la puținul timp de care dispuneam, îmi prioritizam lecturile, dar și dintr-o stupidă manie a contradicției (prea era lăudată cartea asta!), iar eu deja mă resemnasem că nu voi ieși vreodată din țară.

Totuși, peste doar trei ani, aveam să călătoresc și eu, cu trenul, în Polonia, împreună cu un mare grup alcătuit din scriitori optzeciști: Matei Vișniec, Elena Ștefoi, Magda Cârneci și echinoxiști: Adrian Popescu, Petru Poantă, Mihai Tatulici,  prietena mea, Ioana Ieronim, și mulți alții. O excursie organizată de Uniunea Scriitorilor, a cărei membră devenisem și care avea să îmi mai dea, chiar tîrziu, șansa călătoriei afară.

Am ținut minte, legat de aceste călătorii, un sfat al lui Romi Rusan, dat peste cîțiva ani, cînd ne împrieteniserăm: dacă vrei să scrii de­spre o călătorie, trebuie s-o faci în următoarele două luni, acesta este termenul de expirare ca să mai găsești amintirile vii, proaspete.

Amintirile se așază ciudat în memorie. America ogarului cenușiu a fost publicată mult mai tîrziu decît credeam, în anul cutremurului, 1977, atunci cînd lui Romulus Rusan, printr-un adevărat miracol, i s-a mai dat o viață, pe care a și dăruit-o, cu o inegalabilă generozitate, altora. Nu m-am mobilizat destul ca să merg să o citesc într-o bibliotecă, peste 35 de ani, atunci cînd aveam să scriu, pentru Anii Romantici, capitolul despre stagiul meu International Writing Project, la Universitatea din Iowa, cel care îi dăduse lui Romulus Rusan ocazia să scrie cea mai cunoscută carte a sa.

L-am întrebat, nu demult, e drept cu prea puțină stăruință, de ce nu-și scoate noi ediții ale cărților lui, și a trecut peste întrebarea mea cu neomeneasca lui modestie, ca și cînd nu merita luată în seamă. Poate am bîiguit atunci ceva despre cît mi-a plăcut O călătorie spre Marea Interioară, pentru că această a doua lui carte de călătorie, în schimb, o citisem cu mare atenție și cu o imensă plăcere. Prejudecata mea despre acest gen literar se spulberase atunci cînd am avut-o în mînă, ca redactor de carte. A apărut la Editura Cartea Românească, în 1986, într-un cu totul alt context decît cealaltă: tensiunea sfîrșitului de epocă, cenzura tot mai apăsătoare, dar și faptul că, de data aceasta, zona geografică de­scrisă era mai puțin interesantă pentru cititorul român au lipsit-o de gloria bestellerului anterior. Dar cred că era/este la fel de bună.

Nu știu cui am împrumutat și nu mi-a mai returnat, așa cum mi se întîmplă, exemplarul pe care, în virtutea unei tradiții a timpului, mi-l adusese cu dedicație.

Dar la cartea aceasta, dedicată unei călătorii în jurul Mării Mediterane, m-am gîndit în primul rînd în momentul cînd i-am propus reeditările. Tot ce am în fața ochilor ca ima­gine concretă a Orientului Mijlociu (cel care ocupă acum prima parte a știrilor tragice, din jurnale) este datorat acestei cărți. Țările din jurul acestei „mări interioare“ în care se îneacă, cu miile, migranții de azi, sînt descrise cu o plasticitate și culoare inimitabile, cu generozitate și, pe alocuri, cu autoironie.

Cel mai bine îmi amintesc Egiptul, nu doar cel din programele turistice, ci și cel al unei sărăcii uluitoare și pentru noi, cei de atunci. Orientul, în toată atracția și mizeria lui, cu splendorile culturale și cu inegalitățile sociale insurmontabile, trăiește în acea carte. Retipărită azi, la fel ca și America ogarului cenușiu, O călătorie spre Marea Inte­rioară ar aduce un tablou inspirat al unei lumii ce avea să se reverse peste froniterele mării.

o-calatorie-spre-marea-interioara-copertaDeci atunci, prin anii ’85-’86 l-am cunoscut pe Romulus Rusan, firește, împreună cu Ana Blandiana. Și au urmat cîțiva ani în care ne apropiaserăm, fiind tot mai apăsați de  ceea ce se petrecea în țară. Vorbeam des, aflasem de la ei despre mașina care îi supraveghea în ultimul an, despre interdicția ei de publicare, totuși ne întîlniserăm cu mici conspirații. Ana Blandiana, în Tratat de manipulare, povestește despre încercarea de a trimite medicamente și materiale sanitare la Timișoara, acolo vorbeam, între alții, cu regizorul Ștefan Iordănescu, fiul Cătălinei Buzoianu, care s-a aflat încă din prima seară în grupul de lîngă casa lui Tokes.

Așa ne-a prins „marea schimbare“ și așa a intrat Romi Rusan în acea dăruire totală despre care vorbesc, cu emoție și cu o neobiș­nuită căldură, cei care, într-o formă sau alta, au lucrat împreună la Alianța Civică, la Aca­demia Civică, la Memorialul de la Sighet, la Școala de Vară. Citindu-le textele, m-am întrebat dacă el a știut cît era de respectat și de iubit. Nu sînt sigură, dată fiind marea lui modestie. Păstrase o incredibilă tinerețe, nu doar sufletească. Avea inocența și generozitatea tinereții, împreună cu perseverența matură datorită căreia a rezistat la urîțenia din jur, la insulte, violență, neînțelegere; datorită căreia a putut fi partenerul și sprijinul unei mari scriitoare ca Ana Blandiana.

Toți cei pe care moartea lui i-a lovit au încă șansa să-l reîntîlnească în volumul de memorii pe care sigur Ana îl va publica: atît cît l-a scris, în timp ce se dăruia cărților altora.

La înmormîntare, l-am întîlnit pe Andrei Ursu, și pe drum am vorbit despre Ana și Romi, despre tot ceea ce au făcut ei în acești ani, despre Decembrie 1989 și despre faptul incalificabil că Vasile Milea, generalul care a reprimat manifestanții în Timişoara și în București, are un bulevard cu numele său.

Cu gîndul că Fundația „Gheorghe Ursu“ se va implica, poate, într-un proiect al schimbării, am editat un mic text, pe care sînt aproape sigură că Romulus Rusan l-ar fi aprobat.

 

Nici o stradă din București nu poartă numele vreunuia dintre cei care au murit pe 21 Decembrie 1989, în București, manifestînd pentru libertate. Numele lor au fost uitate ori  nici n-au fost cunoscute. În schimb, un bulevard larg poartă numele generalului Vasile Milea, cel care, în calitate de ministru al Apărării Naționale, comandase deja reprimarea revoltei de la Timișoara, iar pe 21 decembrie, la ora 14.10, a dat ordin de intervenție a armatei contra manifestanților și a participat personal, noaptea, la  distrugerea baricadei ridicate la Intercontinental.

În urma ordinelor lui Vasile Milea, au murit, în România, 159 de oameni și 1.500 au fost răniți. Decretul 16 al președintelui FSN, Ion Iliescu, din 28 decembrie 1989, prin care a fost înălțat la Gradul de general în armată, a fost începutul unei false legende, care sfidează adevărul istoric și memoria eroilor uitați. Numele lui Vasile Milea a fost dat nu numai bulevardului bucureștean (așezat, cu indecență, chiar lîngă Bulevardul Timișoara), ci și  altor  străzi, piețe și bulevarde, din întreaga țară. Au trecut deja șase ani de la o tentativă, susținută de istorici, de restabilire a adevărului despre biografia lui Vasile Milea, cel care, la o altă chemare a lui Nicolae Ceaușescu, scosese tancurile împotriva unor revolte țărănești. Dar prin voința primarilor, străzile României continuă să-l glorifice.

Adaugă comentariu

  • Comentarii recente