Un dezolant Apel al Academiei

  • Recomandă articolul

Cu mai multe zile în urmă, cadrele didactice de la Universitatea din București, SNSPA și Universitatea Babeș-Bolyai au protestat față de încercarea guvernului de instaurare a unui regim al corupției. Pentru a-şi păstra valoarea, astfel de manifestări ale universitarilor, cu certă relevanță politică – ceea ce nu înseamnă, în contextul dat, și partizane – îşi au locul doar în situații excepționale. În general, chiar aşa s-a întîmplat. Miza actuală constă în oprirea derivei statului spre stabilizarea unui sistem mafiot în conducerea treburilor publice. În anii 1990, universitarii reprezentaseră o voce importantă în timpul mineriadelor şi în mobilizarea civico-politică împotriva politicii FSN care le-a generat.

Doar la trei-patru zile de la manifestarea colegilor universitari, a fost publicat un Apel al Academiei semnat de 84 de membri deplini, membri de onoare sau membri corespondenți ai instituției (la data de 9 februarie, academicianul Mircea Dumitru a postat pe pagina sa de Facebook un mesaj de disociere faţă de Apelul pe care-l semnase fără să-l citească, motivînd că nu se regăseşte nici în stilistica, nici în retorica și nici în multe dintre ideile acestuia. I-au urmat exemplul teologul Wilhelm Dancă şi soprana Mariana Nicolesco; ulterior, alţi 13 academicieni au luat distanţă, dar nu faţă de conţinutul Apelului – pe care prin comentariul lor, şi-l mai asumă o dată –, ci faţă de încercările de exploatare politică a acestuia).

Apelul academicienilor nu are legătură cu temele fierbinți care au motivat demonstraţii în toată ţara. El nu are legătură nici cu temele excepționale ale lumii de azi. Încălzirea globală, presiunile excepționale asupra ordinii mondiale, pericolul destructurării Uniunii Europene, amenințarea pentru organismele care au asigurat securitatea Occidentului vreme de 70 de ani, provocările aduse statelor de prezenţa maselor de refugiaţi ar fi motivat și meritat o preocupare la nivelul Academiei.

Paradoxal, tocmai pentru că nu face vreo aluzie la aprinsa temă a momentului intern sau la marile subiecte ale timpului, Apelul academicienilor este mai politizat decît sugerează. Trimiterea la teme identitare în această perioadă de criză diluează semnificația demonstrațiilor din țară.

Ideile Apelului

Apelul ține să-i transmită audienţei că Academia ar reprezenta o „instituţie identitară fundamentală“, competentă să facă declarații pe temele identității, suveranității și unității naționale. Natura Academiei e definită de propriu-i statut: for naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală, „cel mai înalt“. E adevărat că Academia Română e importantă – după modelul francez – şi este de presupus că susţine operele de excelenţă care ne fac să ne percepem ca români. Dar… instituţie fundamentală a identităţii? Dacă am urma o astfel de idee, atunci dispariţia Academiei ar duce la prăbuşirea identităţii naţionale. Să ne gîndim că institutele de cercetare ar deveni autonome, eventual ar face consorţii cu universităţile, titlurile de „academician“ ar rămîne pur simbolice. Ar atinge o astfel de reorganizare „identitatea de român“?

Motivaţia textului semnat de cei 84 de academicieni ar fi „îngrijorarea“. Ca subiect al temerii nu sînt numite tendinţele expansioniste ale Rusiei, căderea Republicii Moldova sub controlul Moscovei, creşterea dramatică a terorismului, erodarea ideii europene ori euroatlantice. Marea emoţie a fost trezită de „globalismul nivelator“ şi „exagerata corectitudine politică“. Or fi anumite efecte ale globalismului nefericite, or apărea multe excese hilare ale corectitudinii politice, dar să vezi în ele „marele pericol“ pentru România înseamnă rupere de realitate. „Îngrijorarea“ are un ethos antioccidental: de acolo vin globalismul şi corectitudinea politică. Deşi foloseşte acuze noi, retorica e veche: „alarmanta încercare de erodare a identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României, cu multe acţiuni plasate sub rescrierea tendenţioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naţionale, subminarea valorilor şi a instituţiilor fundamentale, sabotarea viitorului…“ sînt enunţuri copy-paste din ceauşism.

La zece ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, organizaţie în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi capitalurilor reprezintă chiar fundamentul, academicienii apreciază că vînzarea pămîntului, a resurselor solului şi subsolului, înstrăinarea unităţilor economice româneşti reprezintă „acţiuni îndreptate direct împotriva Statului şi poporului român“. Nu mai puţin de 84 de membri ai Academiei par să nu fi aflat că introducerea unui mecanism de control comunitar al resurselor naţionale a fost ideea fondatoare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. De acolo a pornit aventura care a dus la Uniunea Europeană, acea idee a fost cheia care a adus pacea pe continent.

Negînd mai departe practicile care au asigurat prosperitatea Continentului, Apelul anunţă preocuparea autorilor faţă de „încercările recurente de «regionalizare» a României“. România era presupusă să treacă la o serioasă reformă administrativă imediat după aderare. Pregătise „regiuni de dezvoltare“ încă de la sfîrşitul anilor 1990, cu acest scop. Faptul că România nu aplică politica regionalizării, comună în UE, de o raţionalitate confirmată complet de practică, dă măsura obtuzităţii administrative a statului român. De ce tocmai academicienii ţării fac zid în jurul unei asemenea obtuzităţi?

Putea oare să lipsească, într-un asemenea context, referirea la „enclave autonome pe baze etnice“? Evident, terminologia face referire la solicitarea maghiarimii din România pentru crearea unui Ţinut Secuiesc. Sînt peste 20 de regiuni autonome cu statut special în Europa şi, peste tot, sistemul şi-a dovedit rostul. Împreună cu celelalte ingrediente care dau „gust“ textului, referinţa transformă Apelul Academiei Române într-o declaraţie de antimaghiarism. Nu e chiar o surpriză, de vreme ce sub umbrela Academiei îşi desfăşoară jenanta activitate Centrul European de Studii în Probleme Etnice, condus de un revizionist istoric.

Dar peste toate, de-a dreptul cutremurătoare este invitaţia adresată „instituţiilor abilitate ale Statului român“ să vegheze, să contracareze şi să pedepsească „diversiunile şi agresiunile“ la adresa identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României. Un fel de revigorare a fostului articol 166 privind propaganda împotriva orînduirii socialiste. Nu apare chiar această formulare, dar cei care au trecut prin ancheta Securităţii în anii `70-`80 pot mărturisi că ofiţerii foloseau rar cuvîntul „socialist“. Ei te acuzau că trădezi poporul care te-a hrănit, denigrezi realizările uriaşe ale românilor, slăbeşti ţara pe care doresc să o sfîrtece vecinii etc. etc.

Reconvertind infracţiunea de tip lèse-majesté la adresa fostului regim, Frontul Salvării Naţionale a reuşit să introducă, în Constituţia din 1991 (reluată în Constituţia din 2003) interzicerea defăimării ţării şi a naţiunii. O astfel de restrîngere a libertăţii de exprimare este exclusă de jurisprudenţa europeană. În anii ’90, Serviciul Român de Informaţii monitoriza militanţii drepturilor omului care criticau în străinătate guvernul României pe baza legislaţiei ceauşiste în vigoare.

La capătul unui efort considerabil al organizaţiilor de drepturile omului, infracţiunea de defăimare a ţării a fost scoasă din codul penal. În 2016, tot dintr-o motivaţie antimaghiară, PSD, PC şi UNPR au depus din nou un proiect de incriminare a defăimării. Iată, în 2017, introducerea acestor mijloace este solicitată chiar de către membrii Academiei Române.

Strania similaritate în stilistică şi conţinut cu limbajul ASCOR

Pentru cei care au amintiri ale perioadei, frapează asemănarea de stil şi de idei dintre Apelul pus sub sigla Academiei în 2017 şi propaganda militanţilor Asociaţiei Creştinilor Ortodocşi din România (recunoscută mai ales prin acronimul ASCOR) de la mijlocul anilor ’90. Regăsim temerea faţă de erodarea identităţii României (în oglindă: „însăşi existenţa neamului românesc“), faţă de dezmoştenirea generaţiilor viitoare prin vînzarea resurselor solului şi ale subsolului (varianta ASCOR: „subordonarea economică capitalului străin“), faţă de rescrierea tendenţioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei (studenţii ortodoxişti vorbeau despre „presiunea exercitată asupra culturii române de modelele lansate în America, Franţa“). În discursul „înaintaşilor“, preocuparea trezită de regionalizare şi „enclavele etnice“ era extinsă la indignarea faţă de acordarea, pentru minorităţi, a ceea ce aceştia numeau „privilegii“.

Militanţii ASCOR se declarau explicit împotriva aderării la NATO şi la Uniunea Europeană. Academicienii numesc astăzi România „o ţară a Europei Unite“. De la „liberalismul ateu“ şi „haosul drepturilor“, condamnate în anii `90, la globalismul nivelator şi exagerata corectitudine politică” s-a făcut un oarecare pas. Dar diferenţele rămîn parţial de tip retoric, în timp ce asemănările sînt de fond. Similitudinea dintre declaraţiile programatice ale ASCOR şi sentinţele Apelului au o semnificaţie mai adîncă: ambele respiră aerul ceauşist.

Recursul Academiei la retorica ceauşistă

Cum este de înţeles acest puseu de retorică ceauşistă semnat de 84 de academicieni? Cîţiva dintre ei şi-au trăit viaţa slujindu-l. Ca agenţi de influenţă ai fostului regim, Dinu C. Giurescu şi Dan Berindei erau folosiţi sistematic pentru a susţine în străinătate „adevărurile“ dublei autarhii, politice şi istorice, promovate la Bucureşti. Unii au perpetuat această funcţie şi după 1990, la chemarea unor organisme de propagandă noi, unde lucrau aceiaşi tovarăşi vechi. Unul dintre iniţiatorii Apelului, Ioan-Aurel Pop, era mobilizat de ambasadele noastre să participe la conferinţe internaţionale şi alimentat cu informaţiile SRI/SIE pentru a-i contracara pe criticii naţionalismului de tip PDSR-PUNR-PRM-PSM.

E de bănuit că nu sînt singurii academicieni avînd contacte cu vechea gardă. Cum să înţelegi altfel faptul că Academia l-a ales pe Dan Voiculescu să se ocupe de patrimoniul ei? Cum ar fi de interpretat ciudăţenia că în luna octombrie 2016, Aula de la Timişoara a „forumului naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală“ a găzduit manifestarea Asociației cadrelor militare în rezervă și retragere din SRI (i.e., în mare parte, din Securitate), unde Iulian Vlad şi fostul său șef de cabinet de la DIE, Aurel Rogojan, lansau o nouă carte de legitimare a fostei Securităţi?

Ar fi desigur o mare nedreptate să îi numeşti pe cei 84 de semnatari ai Apelului nişte ceauşişti. Dar nu-i deloc o nedreptate să-i acuzi, pentru susţinerea acestui Apel, de autarhie politică şi istorică, care desfide, civic, intelectual, uman responsabilitatea unui academician. Dezolant.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

  • Comentarii recente