Observator Cultural

Pentru că Fest’Asia a fost bogat anul ăsta în filme faine, Mihai Fulger “donează” cîteva mini-cronici. Asta ca să ştiţi ce aţi pierdut dacă aţi lipsit de la Scala.

Restanţe de la Fest’Asia (1): Sînt patetic şi nu-mi pasă

My Magic al cineastului singaporez Eric Khoo îl are în rolul principal pe fachirul Francis Bosco, care se joacă pe sine însuşi. Acesta este şi primul atu al filmului: toate tortúrile pe care le îndură (sau rănile pe care şi le autoprovoacă) protagonistul par – dacă nu chiar sînt – autentice. Al doilea atu este onestitatea: regizorul e conştient de patetismul poveştii pe care ne-o spune, însă şi-l asumă până la capăt, adică până la finalul cu adevărat impresionant. Câteodată melodramatismul este dus puţin prea departe, ca în secvenţa în care tatăl îi dezvăluie fiului ce s-a întâmplat cu mama sa, însă chiar şi atunci nu prea îţi vine să le pui la îndoială sinceritatea (eroului şi autorului). My Magic e un film făcut cu inima şi nu cu mintea, de aceea carenţele sale tehnice sînt puse în umbră de energiile sale emoţionale (lucru ce explică şi includerea sa în competiţia principală a Festivalului de la Cannes). Mie filmul mi-a relevat dragostea paternă cum n-am mai văzut-o pe marele ecran.

Mîine noapte o să fie aglomeraţie de oameni şi evenimente. Dacă cineva îşi propune să vadă cît mai multe, dacă o să şi facă eforturile să-şi implementeze planurile eu sînt tare curioasă să aud nişte poveşti “cum am ajuns la toate Institutele”.
Ca să fie traseul mai greu, uite încă un obiectiv: Noaptea Lungă a Filmelor Scurte. Pentru cine nu a aflat încă, un mesaj important de la organizatori:

Noaptea Lunga a Filmelor Scurte, primul eveniment de tip maraton
dedicat scurtmetrajelor, organizat de Future Shorts Romania, are loc
vineri, 26 iunie, de la orele 21.00.

Echipa Future Shorts Romania.

program, etc - aici
(smaranda)

Anii ‘60, Londra. John “Hoppy” Hopkins este fotograf pentru revista de muzică Melody Maker, activist politic şi prieten cu unele dintre cele mai importante simboluri ale culturii underground. Patruzeci de ani mai tîrziu, între 19 iunie şi 19 iulie,  în acelaşi oraş, Idea Generation Gallery organizează expoziţia John “Hoppy” Hopkins: Against Tyranny dedicată culturii londoneze. Fotografiile lui Hopkins suprind figuri importante ale perioadei, de la The Rolling Stones şi The Beatles la Allen Ginsberg şi Malcom X. De asemenea, expoziţia este şi un fel de arhivă a feţei nevăzute a Londrei - droguri, fetişuri, prostituţie şi saloane de tatuaj - şi a protestelor pe care le-a organizat şi la care a participat fotograful.

Cîteva dintre pozele expuse pot fi găsite aici iar aici poze de la deshiderea expoziţiei.

(Ana Dinescu)

Impresii de la concertul de aseara de la colega noastră temporară, aflată în practică în redacţia Observatorului. Mulţumim, Ana.

În 2006, cînd au venit prima dată, nu credeam că îi voi mai vedea pe Placebo pe la noi. Da, Brian Molko ne-a asigurat că se vor întoarce. Dar nu zic asta toţi? Fast forward şi sîntem în 2009. 21 iunie. Placebo cîntă la Romexpo. Ca întotdeauna, nebunie la intrare. Nu simţi că eşti fan dacă nu te duci cu cîteva ore înainte, dacă nu aştepţi în soare, dacă nu îi dai altuia un cot să ajungi tu primul la gard. Şi am ajuns aproape de gard. Chiar l-am atins. Din nou aşteptat în soare, dar şi dansat pe melodiile puse ca warm-up. “Vai, cît îmi place melodia asta. Hai să îi spunem DJ-ului să pună şi nişte Depeche.” Formaţia din deschidere: Expatriate.

Expatriate, sau patru băieţi din Sydney, Australia, de care nu a auzit prea multă lume venită la concert. Cum se întîmplă mai mereu cu formaţiile din deschidere, publicul ba nu a auzit de ei, ba nu e interesat de opening act. Ce contează, noi sîntem aici pentru the main act (în cazul de faţă, Placebo). Şi, evident, în timpul concertului Expatriate, se mai auzea din public cîte un “Sper că asta e ultima melodie.” Pe la ora 8, Expatriate au făcut pe plac publicului şi au terminat de cîntat. Fericire mare şi nu prea. A urmat cam o oră de plictiseală cît a durat ca echipa tehnică să pregătească scena pentru Placebo.

Acum să revin la ce spuneam la început. Nu credeam. După momentul Depeche Mode, cînd la Atena un membru al echipei a anunţat cu puţin înaintea concertului că acesta s-a anulat, nu mai sunt sigură de nimic. Trebuia să îi văd acolo, pe scenă, în faţa mea. Doar în momentul în care s-au urcat pe scenă, am putut spune sigur ‘îi văd pe Placebo a doua oară.’ Au cîntat, cum era de aşteptat, multe melodii de pe noul ablum Battle For The Sun. Au cîntat şi de pe albumele mai vechi. Mulţimea de fani extaziaţi că sunt Placebo în apropierea lor au urlat atît de mult încît la un moment dat îmi ţiuiau urechile. Lui Molko însă i-au plăcut ţipetele. Şi i-a plăcut şi că pe scenă se poate fuma, nu ca în UK. Setlistul îl ştiam. A fost acelaşi ca peste tot, nici o diferenţă, discriminare etc. Poate ne-ar fi plăcut o supriză ca în 2006 cînd au cîntat special pentru publicul din Bucureşti melodia Nancy Boy, pe care nu o cîntă de obicei. Dar asemenea discuţii nu îşi mai au sensul dacă te gîndeşti că au tratat un concert susţinut în România ca pe un concert în Marea Britanie din punct de vedere al melodiilor cîntate.

După o oră şi jumătate, eram cu berea în mînă şi mă îndreptam spre locul unde mă aştepta maşina. Mai sper doar ca Placebo să se întoarcă repede în studio pentru a înregistra un nou album şi să înceapă un nou turneu. Poate mai vin şi a treia oara în România. (Ana Dinescu)

Completare:

Înainte de concertul de ieri am început să număr impresiile, bune şi rele, despre ultimul lor album. Concluzia e că e un album bunicel, ascultabil cap-coadă, dar puţine piese au potenţial de a deveni hituri. Ce mă atrage pe mine la cîteva piese (Julien, Kings of Medicine) e prezenţa unei viori undeva în background care se amestecă bine în sound-ul pop-rockish al albumului (Molko spune despre Battle for the Sun că ar fi hard pop). Violonista Fiona Brice a fost şi ea pe scenă aseară şi a performat la clape şi vioară. Dacă cineva a văzut mai de-aproape, să-mi spună dacă s-a folosit şi de theremin.

Pe lîngă Fiona, Molko şi Olsdal au un nou baterist, Steve Forrest şi  încă un tip la clape, Nick Gavrilovich (croat din Dubrovnik, dacă am auzit bine).

mersi din nou, Ana, pentru poze:

Am întîlnit uneori proiecte care au început dintr-o pasiune, din dorința de a oferi unui public ceva diferit/de calitate/nou etc., iar pe măsură ce au cîștigat notorietate, au început să uite de ambițiile de la început/bunele intenții etc.

Săptămîna trecută am asistat la un astfel de început. Am speranțe că n-o să asist la o evoluție ca cea menționată mai sus.

Zona românească de new media se  îmbogățește începînd cu un nou produs: The Chronicle. E un ziar pe platformă de blog sau un blog colectiv care intenționează să fie un ziar, dar mai prietenos și mai „sărac” în informații brute, irelevante, inutile.

Rareș Petrișor, “tatăl” proiectului spune că “Prin intermediul thechronicle.ro ne dorim să coagulăm un public şi un grup de autori care tratează informaţia imediată sau atemporală cu echilibru, sub regula interpretării curajoase, rafinate şi documentate” + promit să facă foarte puține compromisuri.” Adică nu vor alerga cu orice preț după știri/trafic. Știu ei foarte bine că nu e tocmai simplu, pentru că un astfel de proiect cere bani pentru a se susține, dar premisa e că există subiecte de actualitate, în societatea românească dar mai ales în lumea largă, ce pot fi tratate într-o manieră diferită.

Cine contează cel mai mult la Chronicle? Autorul/autorii. De ce? Pentru că ei sînt cei care oferă materialele de calitate. Astfel încît pe site vor scrie oameni care au şi care imprimă prin ceea ce scriu un anumit tip de atitudine, oameni care sînt o atitudine. Ca Mihaela Michailov sau Alec Bălăşescus sau Cătălin Ştefănescu.

Layout simplu & neţipător, user-friendly, avantaj că e pe platformă de blog, a apărut la timp şi sperăm să aibă viaţă lungă şi consistentă.

Pînă primim şi noi un raport detaliat de la Bienală, poftim nişte  fotografii

Nora Iuga la meciul Rapid - Otopeni, scor 3 - 0. Invitaţia la meci si fotografia de un cristian