Observator Cultural

Dintre filmele de groază de la Fest’Asia 4, cel mai cel a fost A Schoolgirl’s Diary al lui Jang In-hak. Personajele sale principale alcătuiesc, după standardele propagandei oficiale nord-coreene, o familie-model. Tatăl şi, ulterior, mama acceptă să trăiască ani întregi departe de copiii lor, fiindcă Generalul conducător le cere să se sacrifice, asemenea lui, pentru binele ţării. Fiica cea mare, care cîntă cel mai frumos despre tătucul preaiubit, ajunge în final să-i calce pe urme tatălui. Fiica cea mică e cea mai talentată fotbalistă, viitor star al naţionalei. Pînă şi bunica este cea mai tare din parcare, are mereu o glumă şi un sfat înţelept la nevoie. Dacă pisicuţa familiei ar putea vorbi, probabil i-ar mulţumi şi ea Generalului pentru lăpticul zilnic. Pe parcursul filmului rîzi pe rupte, ca la o superparodie cu supereroi, însă treptat ajungi să te îngrozeşti mai ceva ca la cel mai înspăimîntător horror: spectacolul îndobitocirii unui popor prin intermediul cinema-ului este teribil.

Ryo Ono (aka Frogman) e un fel de Sacha Baron Cohen (aka Borat & Co.) al animaţiei. Eagle Talon The Movie: The Chancellor Only Lives Twice (la care japonezul a fost scenarist, animator, regizor, monteur şi producător, ba a şi dublat nouă din cele 11 personaje) a fost promovat ca primul anime Flash (cu câteva elemente 3D) lansat vreodată în cinematografe. Deşi tehnica sa este destul de rudimentară (personajele desenate au o mobilitate limitată), filmul e o comedie satirică demenţială, care poate prinde oriunde, deoarece printre ţintele poantelor sale se numără nu doar industria niponă a divertismentului, ci şi politica mondială actuală (americanocentristă): unul dintre adversarii „Cancelarului”, cap al societăţii secrete „Gheară de Vultur”, e Deluxe Fighter (trimitere evidentă la obsesia Unchiului Sam pentru supereroi costumaţi). Iar „Cancelarul” nu e aşa de rău pe cât pare: vrea să cucerească lumea sperând să-i facă pe oameni egali şi fericiţi. Bonus: o parodie delicioasă la Star Wars.

Pentru că Fest’Asia a fost bogat anul ăsta în filme faine, Mihai Fulger “donează” cîteva mini-cronici. Asta ca să ştiţi ce aţi pierdut dacă aţi lipsit de la Scala.

Restanţe de la Fest’Asia (1): Sînt patetic şi nu-mi pasă

My Magic al cineastului singaporez Eric Khoo îl are în rolul principal pe fachirul Francis Bosco, care se joacă pe sine însuşi. Acesta este şi primul atu al filmului: toate tortúrile pe care le îndură (sau rănile pe care şi le autoprovoacă) protagonistul par – dacă nu chiar sînt – autentice. Al doilea atu este onestitatea: regizorul e conştient de patetismul poveştii pe care ne-o spune, însă şi-l asumă până la capăt, adică până la finalul cu adevărat impresionant. Câteodată melodramatismul este dus puţin prea departe, ca în secvenţa în care tatăl îi dezvăluie fiului ce s-a întâmplat cu mama sa, însă chiar şi atunci nu prea îţi vine să le pui la îndoială sinceritatea (eroului şi autorului). My Magic e un film făcut cu inima şi nu cu mintea, de aceea carenţele sale tehnice sînt puse în umbră de energiile sale emoţionale (lucru ce explică şi includerea sa în competiţia principală a Festivalului de la Cannes). Mie filmul mi-a relevat dragostea paternă cum n-am mai văzut-o pe marele ecran.