OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A apărut, săptămîna trecută, la Humanitas și s-a lansat la Bookfest o carte de istoria matematicii! E vorba despre Îmblînzirea infinitului. Povestea matematicii de Ian Stewart. Nu e exagerat semnul exclamării: e chiar un eveniment. Din mai multe motive. În primul rînd, pentru că nu e o carte tehnică, gîndită pentru specialiști. E o carte scrisă alert, cu talent, o poveste pe care o poate citi orice om instruit și interesat de felul cum s-au dezvoltat unele concepte – matematice și nu numai. Stewart a optat, foarte inteligent, nu pentru principiul cronologic de expunere, ci pentru alegerea unor teme mari pe care să le prezinte – evident, în devenirea lor cronologică – din perspectiva de azi. Asta face lucrurile ușor de înțeles: e mult mai complicat pentru nespecialist, dar, de multe ori, și pentru specialist să înțeleagă, euristic, tehnicile și metodele vechi. Nu e nici o pierdere dacă unele subiecte au fost lăsate pe dinafară: exhaustivitatea e obsesia mărginitului care, în loc să analizeze și să valorizeze, adună la nesfîrșit, punînd totul pe același plan. Apoi, cartea e plăcută la lectură și pentru că, deloc pedantă, amestecă în expunere și anecdote, fapte de istorie, de biografie – disputele Cardano-Tartaglia, Newton-Leibniz, episodul Perelman – și plasează din loc în loc medalioane de genul: „La ce ne ajută?“ (algebra, analiza matematică etc.) sau despre probleme celebre („Ipoteza lui Riemann“), pe care le explică surprinzător de simplu; deși am rezerve față de unele formulări voit șocante, ca: „După Gödel, adevărul matematic s-a dovedit o iluzie“. Și înfățișarea cărții e splendidă. Hîrtie velină groasă, caractere mari, frumoase, desene bine gîndite, făcute cu mîna de autor și scanate, ilustrații prețioase; copertă cartonată, firește, și supracopertă: o bijuterie (dar oare nu era mai bine să fie hîrtia mai proastă și prețul mai mic?). Însă izbînda cea mai mare a cărții e că reușește să povestească într-un limbaj aproape comun fapte foarte profunde, și face asta fără să trădeze ideile, chiar dacă sacrifică rigoarea formală. E o performanță la care nu poate ajunge decît un matematician foarte serios – Stewart e specialist reputat în teoria bifurcațiilor (sic!) –, care a ajuns la o înțelegere adîncă a lucrurilor. În paranteză fie spus, e mare păcat că se apucă de asemenea întreprinderi și mediocri, de la noi sau de aiurea, care nu fac decît să compileze informație nedigerată.

Și totuși, mă întreb dacă o carte ca aceasta pe care am semnalat-o are, la noi, și alți cititori în afara matematicienilor. E gîndită pentru nematematicieni. Va avea cititorii cărora le e destinată? Sînt destul de sceptic. Iar puținii oameni veniți la lansare, unii cunoscuți ai vorbitorilor, profesori de matematică, n-au cum să-mi dea curaj. Sigur, niciodată nu va aduna matematica, la o lansare, atîta lume cîtă vine, acum, la Cărtărescu. Dar mi-ar plăcea să apuc o vreme în care cartea de știință popularizată să nu mai fie nevandabilă și să nu-și mai datoreze existența doar vînzărilor din Coelho (că tot vorbim de Humanitas). Cum nu îndrăznesc să nădăjduiesc prea mult, nu-mi rămîne decît să sper că Paolo Coelho își va menține ritmul de scris.