Nr. 749 din 21.11.2014

Epistolar
Restituiri
Avanpremieră
Editorial
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Eseu
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2006   |   Ianuarie   |   Numarul 305   |   Un exercitiu ratat de virtuozitate

Un exercitiu ratat de virtuozitate

Autor: Bianca BURŢA-CERNAT | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Anca Maria Mosora
Arhanghelii nu mor
Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, 132 p.

Cartea de debut a Ancai Maria Mosora risca sa stimuleze vechile, bine cunoscutele discutii despre asa-numita „proza feminina“, termen ambiguu prin care unii subinteleg anumite atribute proprii exclusiv scriiturii autoarelor, iar altii, pur si simplu, un mod de a scrie – liric, (hiper)sensibil, intens metaforizant, nostalgic, melancolic, cu tresariri patetice s.a.m.d. – independent de apartenenta la gen. Doar ca una este sa aplici aceasta eticheta prozei lui Sebastian ori Sulutiu si alta este sa o utilizezi in legatura cu scrisul Henriettei Yvonne Stahl sau al Soranei Gurian. Construct cultural extrem de comod, termenul in cauza capata nuante peiorative mai vadite in cazul autoarelor decit in acela al autorilor.

Cind e vorba de literatura acestora din urma, atributul „feminin“ arata simpla incadrare tipologica, in vreme ce, folosit in contextul discutiilor despre cartile scrise de femei, el denunta insidios carente valorice. De fapt, sintagma „proza feminina“ indica in principiu nu altceva decit o sensibilitate acutizata aliata cu o viziune estetizat-nostalgica asupra existentului, specifica modernitatii ce dizolva structurile hard, subiectul „tare“, „masculin“.
Anticipind putin, am spune ca eventualele deficiente ale prozei din Arhanghelii nu mor nu pot fi puse, deci, pe seama formulei „feminine“ de descriere subiectivizata a lumii. Acest volum mic si elegant de proza poematica ar fi avut toate sansele sa se impuna ca un exercitiu de virtuozitate, daca autoarea nu ar fi alunecat in acea greseala pe care o comit multi dintre debutanti (dintre tinerii scriitori, in general): graba, din care deriva micile neglijente, intuitiile neduse pina la capat, imaginile de efect abandonate tocmai atunci cind promit sa se transforme in viziune, destinele lasate in ebosa, fixarea unei mize fictionale modeste.

- Doamna T. si mistica duratei pure
Anca Maria Mosora debuteaza cu schita unui virtual roman care s-ar fi putut construi din impletirea detaliilor unor psihologii cu amanuntele prozei de atmosfera. Autoarea are resurse pentru exploatarea ambelor filoane. Ea intuieste in destule momente acel continuum care uneste stranietatea subiectivitatilor introspectate cu insolitul nelinistitor al lumii in care sint captive personajele. Anca Maria Mosora proiecteaza asupra locurilor, anilor, oamenilor o sensibilitate decadentista, investind-o pe naratoare cu capacitatea rara in vremea noastra de a sesiza poezia obiectelor vechi care mor lent, implacabil, viata aparte a strazilor si a imobilelor respirind atmosfera altor epoci, misterul pe care il ascund cu pudoare biografiile batrinilor.

Decorul este acela al vechiului Bucuresti ce supravietuieste uitat in contemporaneitatea noastra aptera. O tinara, Tia Predescu, a carei confesiune – febrila, de un patetism abia retinut – o urmarim de-a lungul acestui op nostalgic, se cauta pe sine insasi in imaginile amestecate ale orasului unde a ajuns ca studenta. Ea trece de la o gazda la alta, de la viata secreta a unei strazi la povestile nescrise ale alteia si toate aceste treceri corespund schimbarilor subtile din propriul suflet. Eroina duce cu sine doua vieti: una aparenta, exterioara, diurna, aceea a oricarui tinar captiv al prezentului, al clipei repede epuizate si alta subterana, stranie, nocturna, aceea a constiintei care descopera depozitul de obiecte utile sau inutile, toate perisabile, pe care il lasa in scurgerea sa timpul. Arhanghelii nu mor este in buna masura un poem despre timp, asteptare, despartire, disparitie si despre amintire.

In cartea Ancai Maria Mosora timpul nu se masoara in clipe conventional inscrise pe cadrane de ceasornic, ci in imagini intiparite mai clar sau mai vag in memorie. „Virsta nu mi-o numaram niciodata in ani, ci in felul in care se modificau anumite amintiri“, marturiseste eroina. Iar amintirile sale dobindesc alta aura din momentul cind, parasind garsoniera meschina – fara farmec intrucit e fara trecut – din cartierul Militari, se muta intr-un imobil de pe Sfintul Stefan, o strada cu aer interbelic. Aici, viata ei intra intr-un ritm incetinit, al contemplatiei. Traind printre batrini si printre lucruri vechi, invata sa perceapa trupul friabil al trecutului, sensul povestilor de mult incheiate. Trama cartii prinde incercarile personajului feminin de a se cunoaste mai bine prin experienta confruntarii cu timpul, prin punerea in paranteza a realitatii prezentului si interogarea obsesiva a trecutului. Hipersensibila, introvertita, reflexiva, Tia e indragostita de muzica preclasica si de sonoritatea ascunsa a lucrurilor, a gesturilor, a miscarilor imperceptibile, a clipelor intuite in durata lor pura. Personajul seamana cu o doamna T. ratacita intr-un veac pe care nu il iubeste pentru ca nu e al sau, pentru ca e inestetic.

Sint, pe la inceputul cartii, citeva pagini de remarcabila patrundere analitica despre felul cum locurile influenteaza si in ultima instanta modifica perceptia umana asupra timpului si, o data cu aceasta, constiinta de sine. Tia sesizeaza diferente de calitate in trairea clipei (si, pina la urma, in asumarea destinului) conditionate de locuirea intr-o casa sau in alta. De pilda garsoniera mizera din Militari o plaseaza in limitele unui timp banal (limitele prezentului vaduvit de dimensiunea trecutului), intr-un timp mult prea precis, in contemporaneitatea grabita si lipsita de stil. Intr-un asemenea spatiu si intr-un asemenea timp, personajul simte ca nu poate trai decit o viata ordonata, monotona, intr-un soi de captivitate a nesemnificativului.

Garsoniera din cartierul nou si urit este, pentru Tia, unul din locurile „ce-au refuzat sa-mi spuna ceva, ca si cum existenta lor ar fi condensata in forma fixa a unei informatii matematice: 35 de metri patrati, sa spunem, iar existenta mea in acest spatiu precis este doar suma exprimata in ore a tu-turor miscarilor cotidiene ale unei persoane care are un metru saizeci si opt de centimetri si cincizeci de kilograme“. In contrast cu un astfel de loc care nu lasa urme in amintire, pentru ca ii lipseste personalitatea, apartamentul de pe Sfintul Stefan dezvaluie faptul ca „exista locuri a caror viata nu se exprima spatial si ca in ele propria ta existenta inceteaza sa tina de limbile ceasului“. Casa aceasta interbelica se dovedeste un spatiu al unei libertati interioare sporite. Aici, eroina traieste acut senzatia ca timpul si, impreuna cu el, o serie de determinari se suspenda, in anumite momente de gratie.
Sensibilitatea poetica, emotia de fina calitate, frazarea eleganta sint insotite discret de intuitii si de reflectii proprii unei autoare cu formatie filozofica. Pentru un ochi atent, preocuparile fenomenologice sint cit se poate de stravezii in acest poem decadentist despre timp. Scrisul ei manierist, delicat, „feminin“ se vadeste matur, cerebral.

- Estetica unei lumi disparute
In felul ei, Anca Maria Mosora este o scriitoare de moda veche, tacticoasa, pudica, indragostita de decoruri crepusculare, gata sa intoarca spatele prezentului fara regret. Ea are temeritatea de a opta pentru o anume estetica, mai putin prizata astazi de tinerii scriitori necalofili, si astfel de a refuza elegant alinierea intr-un trend. Autoarea este o solitara, lipsita de orice legatura cu vreo galagioasa poetica generationista, intretinind in schimb indelungi dialoguri estetizante cu traditia prozei de atmosfera. „M-am inteles intr-o clipa cu doamna C., asa cum s-a intimplat cu toti batrinii care au intrat in viata mea, surprinsi sa descopere in vocea sau chipul meu un soi de melancolie care le spunea ca in realitate sint mai aproape de ei decit de oricine altcineva“. Afinitatile profunde, umane si estetice, ale autoarei insesi sint continute in fraza aceasta si in numeroase altele asemanatoare presarate pe parcursul povestii.

Naratiunea redusa la liniile esentiale ingemaneaza doua fire, de consistenta diferita. Primul, de departe cel mai rezistent, este firul epico-poematic al descoperirii unui univers al batrinilor si al obiectelor care au o istorie. Al doilea, mult mai subtire, duce catre povestea unei iubiri stranii, frustrate, pe care eroina a trait-o in locuri de un farmec desuet si pe care, reconstituind-o din imagini risipite, o analizeaza obsesiv, pina la nevroza. Istoria despartirii de Mihail, un tinar violoncelist idealizat in maniera Luciei Demetrius (aceea din romanul de debut Tinerete), dimpreuna cu situatia imposibila a triunghiului amoros constituit de Tia, Mihail si Alexandra corespund simetric, in celalalt plan al cartii, cu o similara drama secreta din familia batrinilor T., vecini si prieteni dragi ai eroinei in imobilul de pe Sfintul Stefan. Ei vor duce in moarte remuscarile si tensiunile de o viata, solidari pina la capat doar in gestul final, sinuciderea.

Cartea incepe cu moartea batrinilor si cu staruinta Tiei de a-si analiza la nesfirsit esecul sentimental.
Simetriile sint, de altfel, numeroase; ele participa la structurarea muzicala a discursului, ale carui teme si motive obsedante se armonizeaza in maniera clasica, fara mari disonante. Simetric sint dispuse, de exemplu, Brasovul copilariei eroinei, cu stradute si case pitoresti, burgheze, respirind aerul altei epoci si fata cocheta a vechiului Bucuresti descoperita cu emotie de Tia. Sint deopotriva imagini ale unei lumi al carei deces se anunta, dar care se incapatineaza sa supravietuiasca stins, in forme din ce in ce mai degradate. Sint mici paradisuri crepusculare deasupra carora planeaza nostalgia naratoarei, de tip Ionel Teodoreanu, din La Medeleni.

Privirea ce imbratiseaza aceasta lume veche evoca proza simbolista a lui D. Anghel si a lui Macedonski, melancoliile unor personaje ale lui Ionel Teodoreanu, poezia calinesciana a casei cu molii, dar si (fireste, pastrind proportiile) stranietatea lui E.A. Poe, a lui Huysmans, a lui Michel de Ghelderode sau a lui André Pierre de Mandiargues. Mai toate paginile sint impregnate de poezia discreta a extinctiei aminate. Cind, la citiva ani de la plecarea de pe Sfintul Stefan, Tia revine, aproape bolnava de nostalgie, in apartamentul unde a invatat sa perceapa timpul intr-un mod special, ea gaseste un loc schimbat, instrainat prin modernizare. „Am putut gasi salonul descuiat si despuiat de tot mobilierul, fara cele doua usi cu geamuri din cristal care-l imparteau in doua, cu parchetul hirsiit si zgiriat peste tot de mobila care a fost scoasa de acolo pe nesimtite. Am putut pasi pina spre usa pe urma pe care o lasase biroul mare cind si-a parasit locul pe care statea de peste cincizeci de ani, si unde nu lasase decit o tenta mai intunecoasa a parchetului, am putut privi ferestrele cu geam termopan, sub care aparusera in locul politelor din lemn altele dintr-un plastic care imita marmura [...] Oglinda pe care o cautasem, spre care m-am indreptat in tot acest timp era de mult sparta, ciobita. Trupul casei, cu organele, culorile, mirosurile si sunetele sale murise cindva, in acest rastimp, si eu nu aflasem“.

- La sfirsitul lecturii
...Si totusi, proza din Arhanghelii nu mor iti lasa o usoara senzatie de insatisfactie. Tinara autoare se grabeste prea mult sa ajunga la final. Si, in graba sa, incarca fraza cu prea multe gerunzii („O auzeam uneori coborind dimineata, in timp ce-mi faceam cafeaua, fredonind melodii ciudate, care ajungeau la mine acompaniate de hiriitul slab al unghiilor ei zgiriind balustrada“.), destul de agasante intr-o carte in care o miza foarte importanta este stilul. Sau, in unele momente, ignora curgerea oarecum monotona a frazelor, in care partile componente si figurile retorice ajung sa se insiruie, previzibil, cam in aceeasi ordine, ceea ce face ca emotia sa para neautentica.
Deficientele stilistice nu sint insa cele mai suparatoare in Arhanghelii nu mor. Dezamagesc mai cu seama paginile sentimentale in exces, insistenta asupra unei povesti amoroase in fond banale. Mihail si Alexandra dau impresia de personaje parazitare, episoadele sentimentale dilueaza naratiunea. Autoarea prinde un fir care poate sa duca departe, dar nu-l urmeaza; ea gaseste o atmosfera si un ton adecvate, fara sa profite suficient de aceasta descoperire.

Anca Maria Mosora nu pare a-si da seama cit ar fi cistigat in adincime cartea sa daca s-ar fi aplecat mai mult asupra destinelor batrinilor din casa de pe Sfintul Stefan decit asupra povestii de dragoste cu gust de dulceata de cirese amare. Batrinii, cu istoriile lor, pot deveni personaje exceptionale, insa in cea dintii proza a sa, tinara scriitoare nu are rabdare sa-i lase sa povesteasca pina la capat. De povestirile lor se descotoroseste in felul urmator: „Am stat doua ore care au trecut pe nesimtite, timp in care m-a descusut in acel fel relaxat de-a o face al batrinilor care te pot intreba orice fara sa te superi sau sa ti se para nepotrivit. I-am ascultat apoi povestile pe care le mai auzisem de citeva ori si carora anii trecuti le-au mai adaugat citeva, am baut doua cafele si am mincat o crema de zahar ars...“.
Partea rezistenta a Arhanghelilor... este cu siguranta poezia stranie a mortii ce se insinueaza incet-incet in lucruri. Scrisul acestei autoare este, deocamdata, o foarte frumoasa promisiune. Asteptam ca Anca Maria Mosora sa se tina de cuvint.

Etichete:  Anca Maria Mosora Arhanghelii nu mor
 
 
 
Cele mai citite articole
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Votul ca reacţie
România inimaginabilă
Sete de vot
Cele mai comentate articole
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
Votul ca reacţie
„Dostoievski văzut de contemporanii săi“
Sete de vot
Cele mai recente comentarii
Popularizarea culturii...
Cu arama pe faţă
regret ca programul...
Mihnea Moroianu
@ lucid: alb-negru si color
 
Parteneri observator cultural
Suvenir de Bucuresti, editia de iarna