OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu toate crizele de care am avut parte, pînă la exasperare, în 2009, literatura şi-a văzut de treaba ei, făcîndu-şi loc printre furcile caudine ale editurilor constrînse la limitări de tot felul. Am avut parte astfel de apariţii remarcabile la aproape toate categoriile. Inclusiv genurile şi speciile cele mai vulnerabile la constrîngerile crizei financiare – poezia, proza scurtă, critica şi istoria literară – au supravieţuit onorabil, înregistrînd pe alocuri revirimente. Sigur, scriitorii îşi au ritmurile lor imprevizibile, aşa încît e riscant să vorbim despre tendinţe de ansamblu pornind de la oferta unui singur an editorial. Mă voi limita, prin urmare, din nou la o selecţie personală şi, inevitabil, provizorie, întrucît receptarea cărţilor apărute anul trecut va continua şi anul acesta, iar în unele cazuri va începe abia de-acum încolo.

 

La capitolul „roman“, văd în Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian nu doar cea mai substanţială apariţie de acest gen din 2009, o carte fabuloasă despre drama istoriei recente a armenilor privită dinspre România, ci şi unul dintre titlurile de referinţă ale literaturii noastre postdecembriste, menite inclusiv unei cariere internaţionale. Tot o masterpiece, chiar dacă fără forţa celei dintîi, este Medgidia, oraşul de apoi, prin care „optzecistul“ Cristian Teodorescu se reinventează, acreditînd literar umanitatea unui spaţiu sudic de la „răspîntia“ istoriei recente. Romane de prim-plan au mai publicat anul trecut Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie rămîne, deocamdată, cea mai bună carte a lui), Radu Ţuculescu (percutantul Stalin cu sapa-nainte!, care, să sperăm, îl va scoate din groapa de potenţial a receptării autohtone) şi Daniel Bănulescu (Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea, epos picaresc şi grotesc al ceauşismului tîrziu reloaded). Mult amînat, surprinzătorul debut în roman al Ioanei Pârvulescu (Viaţa începe vineri) seduce prin dinamica enigmatică a intrigii şi prin atmosfera unui Bucureşti Belle Époque reconstituit cu rafinament.

 

Deşi foarte diferite ca tipologie, romanele semnate de Doina Ruşti (şocanta Lizoanca la 11 ani) sau Nora Iuga (eteroclita Hai să furăm pepeni!) şi Daniela Zeca (rafinata Istoria romanţată a unui safari) nu pot fi cu nici un chip ignorate, ca şi robustul Sex & Perestroika de Constantin Cheianu, Măcel în Georgia de Dumitru Crudu ori intens-autoficţionalul Nevoi speciale de Dan Sociu, superior noului roman al lui Adrian Schiop, Zero grade Kelvin. Şi oferta romanescă a anului e, fireşte, mult mai bogată, iar surprizele pot apărea din multe părţi... N-au lipsit nici involuţiile stilistice ale unor prozatori de calibru (Întoarcerea tatălui risipitor de Dumitru Radu Popescu).

 

Proza scurtă a înregistrat un reviriment cantitativ – dacă nu şi calitativ –, semn că dominaţia romanului nu e chiar aşa de apăsătoare cum s-ar crede. Volume ca Mentaliştii de Florin Manolescu, Celelalte poveşti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici, Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu, Miss Perfumado de Bedros Horasangian, Cinema de Angelo Mitchievici, S.M.S. de Bogdan Dumitrescu, Psihanodia de Paul Doru Mugur, Standard de Alex. Tocilescu, Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea şi altele încă (între ele, „deocheat“ – şarmantele secvenţe memo ale lui Neagu Djuvara) pot fi oricînd citate, alături de o deloc neglijabilă producţie SF (vezi, între altele, antologia Alte ţărmuri). În paranteză fie spus, SF&F-ul autohton dă semne că se străduieşte parcă mai mult ca de obicei să revină la suprafaţă, atît prin managementul intern al fandomului, cît şi prin conexiuni cu mainstream-ul (Vincent nemuritorul al inventivului Bogdan Suceavă şi Mentaliştii lui Florin Manolescu sînt doar două exemple). Dar hibridizările acestea sînt de multă vreme la ordinea zilei... În altă odine de... hibridizări, între naraţiune în proză şi poezie se situează insolitul Basm al prinţesei Repede-repede realizat, la patru mîini, de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu, un fantasy postmodern numai bun de trecut printre delicatesele anului.

 

Poezia s-a menţinut la un nivel cel puţin onorabil. Trei titluri îmi par a fi cel mai bine plasate: Anca lui Noe de Anca Mizumschi, Probleme personale de Angela Marinescu şi Regele dimineţii de Alexandru Muşina, dar apariţii demne de tot interesul sînt şi Odă liberei întreprinderi de Caius Dobrescu, O seamă de persoane secundare de Romulus Bucur, Arme grăitoare de Emilian Galaicu-Păun sau opurile „tripletei“ douămiiste de la Editura Cartier (Monstrul fericit de Radu Vancu, Dicţionarul Mara de Dan Coman, Un anotimp în Berceni de Claudiu Komartin). Nu pot fi ignorate nici volumele încă „tinere“ ale Elenei Vlădăreanu (Spaţiu privat. A handbook), Domnicăi Drumea (Not for sale) sau cel al lui Daniel D. Marin (I-am luat deoparte şi le-am spus). Şi mai sînt, desigur, şi altele, fără a mai vorbi despre antologiile de autor...  

Debuturile cele mai articulate mi s-au părut a fi, în proză, intensul roman „minimal“ Blocul 29 apartamentul 1 de Corina Sabău (Şi Hams Şi Regretel de Matei Florian m-a contrariat, în vreme ce romanul Trickster de Ovidiu Pop încă nu l-am citit...), iar în poezie – Chipurile de Stoian G. Bogdan, un volum puternic şi o caracterologie poetică expresivă a unei lumi ieşite din ţîţîni. Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen de foarte tînărul Şerban Anghene şi Coada de Dragoş Voicu sînt romane de debut promiţătoare, deşi încă nedecantate. La categoria debuturi editoriale de critică-istorie literară-teorie-eseu nu-mi vine să aşez, totuşi, impunătorul volum al lui Andrei Terian despre G. Călinescu (A cincea esenţă). În primul rînd, pentru că îl consider principalul volum de critică al anului proaspăt încheiat şi, totodată, unul dintre evenimentele editoriale din 2009 alături de noile ediţii critice din publicistica lui G. Călinescu de la Pléiade...

 

Rămînînd pe teritoriul criticii şi istoriei literare, e de consemnat în prima linie şi admirabilul N. Steinhardt, paradoxurile libertăţii de George Ardeleanu, volum de referinţă care indică un nou standard al cercetării monografice, îmbinînd vastitatea şi rigoarea documentării cu complexitatea şi comprehensiunea analizei. Operă de cunoscător în detaliu al operei lui Nenea Iancu, dar şi de plivitor al prejudecăţilor de lectură, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z) al lui Gelu Negrea nu poate lipsi, nici el, dintr-un bilanţ exigent al anului 2009. O cercetare istorico-literară doctă şi utilă este cartea lui Bálázs Imre despre Avangarda maghiară din Transilvania, în vreme ce volumul lui Adrian Lăcătuş despre Modernitatea conservatoare central-europeană decupează un întreg cîmp de cercetare, puţin investigat la noi.

 

În zona teoriei literare şi culturale întîlnim cel puţin un titlu redutabil: Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei de Romaniţa Constantinescu. Iar în zona eseului speculativ cu deschidere spirituală – Despre doliu de Mircea Mihăieş rămîne o apariţie de substanţă. Daniel Cristea-Enache, de pildă, a publicat un nou volum masiv decupat din ampla sa producţie foiletonistică (Timpuri noi...), iar Ioan Stanomir revine la dragostea dintîi – literatura – dinspre istoria ideilor, prin culegerea Despre sunete şi memorie... Dan C. Mihăilescu şi-a adunat într-un volum unitar comentariile spumoase din urmă cu cîţiva ani despre corespondenţa lui Mihai Eminescu (Despre omul din scrisori...). E de semnalat şi încheierea unui proiect major, nu lipsit de controverse la începuturile sale: volumul al şaptelea (ultimul) din Dicţionarul General al Literaturii Române.

 

Un titlu de vîrf al anului trecut este Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile Ernu. În ce căsuţă mendeleeviană să-l plasez însă? La eseu? La non-ficţiune? Nu contează: e, pur şi simplu, o excelentă carte de idei trăite a unui spirit liber. Trecînd pe teritoriul ceva mai sigur al literaturii memorialistice şi diaristice propriu-zise, cuvine-se să consemnez „inconturnabilul“ volum Viaţă şi cărţi de Nicolae Manolescu – o redimensionare fericită a mai vechiului Cititul şi scrisul – şi noua restituire din Jurnalul lui Radu Petrescu (ajuns, acum, la perioada anilor ’70). Există, desigur, şi alte cărţi non-fiction demne de a fi reţinute, de la culegerea Strada Revoluţiei nr. 89 coordonată de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici pînă la reconstituirile documentar-istorice semnate de Smaranda Vultur. În materie de confesiuni diaristico-memorialistice gama e oricum destul de largă şi de generoasă - de la, să zicem, Mariana Şora la Oana Pellea. N-au lipsit nici de data asta confesiunile cu valoare istorico-documentară semnificativă, titluri ca Exerciţiu de sinceritate de Ion Vianu, Prin perdea de Aurora Liiceanu sau L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă de Gabriel Andreescu fiind de neevitat. Deloc lipsite de interes rămîn confesiunile eseistice incomode, dar nu neîntemeiate ale lui Nicolae Breban din Trădarea criticii.

 

Chiar dacă ţine, în mod evident, de domeniul istoriei generale, noul şi extrem de incitantul volum al lui Lucian Boia („Germanofilii“. Elita românească în anii Primului Război Mondial) interesează şi istoria noastră literară, prin radicala recontextualizare politică pe care o propune. Dar cea mai controversată apariţie despre „bubele“ istoriei culturale autohtone rămîne, de departe, cartea Martei Petreu despre relaţia politic „vicioasă“ dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian (Diavolul şi ucenicul său...). N-au lipsit nici volumele de convorbiri cu anvergură problematică, precum România noastră (Virgil Nemoianu în dialog cu Sorin Antohi), o carte pe care o prefer fără ezitare dialogului mai vechi, altminteri spumos, dintre Sorin Antohi, Luca Piţu şi Emil Cioran (Neantul românesc..., cu un caracter mai mult documentar).

 

Ei, şi n-am spus încă nimic despre volumele de dramaturgie şi cinefilie, despre volumele de eseuri cu tentă politică de actualitate (numeroase şi, unele, cu adevărat interesante), despre piaţa atît de policromă a traducerilor (care ar fi meritat, ea singură, o „panoramă“ separată) sau despre colecţiile populare lansate de cîteva mari cotidiane, care au făcut deja să curgă destulă cerneală pro şi contra, dar au readus spre literatură un public ce părea iremediabil pierdut. La fel: despre polemicile anului, despre falimentul unor reviste şi edituri... Cît despre Nobelul nu ştiu cît de românesc al Hertei Müller, consider că am scris deja suficient.