Noapte de Sînziene pe Dealul Crucii

Autor: Marius OPREA | Categoria: Istorie recentă | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În ziua de 27 aprilie 2009, urcam pe un deal, în hotarul satului Nepos, comuna Feldru, din Bistriţa Năsăud, alături de foşti colegi de-ai mei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România şi cîţiva săteni. Eram însoţiţi de aproape douăzeci de săteni şi de preot, cu o căruţă încărcată cu merinde, apă şi unelte, la care asuda, pe o pantă abruptă, un cal frumos, mînios parcă pe sine şi asudat peste măsură cînd simţea că panta e gata să îl înfrîngă. Se oprea din cînd în cînd, mîngîiat de stăpîn, şters cu un şomoiog de iarbă şi ascultînd cu urechea dreaptă, împodobită cu un ciucur roşu de lînă, cuvintele liniştitoare ale stăpînului.

Trei bărbaţi

Trei bărbaţi au fost împuşcaţi la data de 24 iunie 1949. Crima a fost înfăptuită în zori, în culmea Dealului Crucii, din hotarul satului Nepos. Au fost apoi prăvăliţi într-o rîpă de lîngă drum, în care se săpase o groapă puţin adîncă. Cei trei se numeau Ioan Leonida Bodiu, născut la 16 ianuarie 1918 în localitatea Poiana Ilvei, Ioan Ştefan Burdeţ, născut la 15 august 1905 în localitatea Rebrişoara, şi Toader Dumitru, născut la 22 octombrie 1914 în localitatea Welland din provincia Ontario, Canada, din părinţi originari din satul de pe celălalt versant al Dealului Crucii, Rebrişoara.

În primăvara anului 1948, Ioan Leonida Bodiu, fost ofiţer, căpitan în Regimentul de Gardă al Palatului Regal, a pus bazele unei organizaţii, Liga Naţională Creştină, cunoscute şi drept Garda Albă, la care au aderat mulţi locuitori din zona comunelor Rebra, Parva şi Rebrişoara, în majoritate ţărani, nemulţumiţi de asaltul autorităţilor împotriva avutului lor. Alături de Leonida Bodiu, Toader Dumitru, fost primar în Rebra, a fost sfătuitorul şi principalul ajutor al acestuia în conducerea organizaţiei. Despre Ioan Burdeţ ştim că, întors din Canada după război cu ceva bani, îşi deschisese o cîrciumă în localitatea Rebrişoara şi a fost unul dintre principalii sprijinitori ai lui Leonida Bodiu şi ai organizaţiei sale.

Arestaţi la începutul anului 1949, cei trei au fost torturaţi cu sălbăticie. Leonida Bodiu, de pildă, cu gura spartă cu un pat de puşcă, a fost plimbat mai multe zile printre satele din zonă, încătuşat la mîini şi la picioare şi cu un căluş de lemn în gură şi cu o pancartă pe piept, pe care scria „BANDIT“. O privelişte pe care mulţi, pe atunci copii, nu au putut-o lesne uita. Apoi a dispărut, pentru şaizeci de ani.

Pas cu pas

Pas cu pas, îmi imaginam ultimele lor clipe, încercam disperarea şi neputinţa lor, prea puţin atent la frumuseţea locurilor. Crima făptuită de Securitate, prin care s-a curmat brutal viaţa celor trei, a fost cunoscută imediat de foarte mulţi localnici, fiind păstrată în memoria colectivă pînă în zilele noastre. Am cunoscut cazul lor din documentele Securităţii, publicate în cîteva studii de specialitate, iar atunci cînd fiul lui Leonida Bodiu, el însuşi purtînd acelaşi nume ca tatăl şi preotul Vasile Rus din Nepos, ne-a scris şi ne-a rugat să le aducem acasă osemintele celor ucişi, am urcat şi noi Dealul Crucii, Golgota celor trei. Înainte, le vorbisem după vecernie credincioşilor în frumoasa biserică din Nepos, cu voia părintelui Rus, şi i-am întrebat retoric pe sătenii adunaţi: „ştiţi care e diferenţa între comunism şi creştinism? Comunismul s-a bazat pe ură, creştinismul – pe dragoste; din dragoste pentru cei ucişi, ajutaţi-ne să îi găsim“. Am zăbovit apoi multă vreme cu bătrînii care mai puteau şti cîte ceva despre crimă şi care de-acum aveau parcă limbile dezlegate de o tăcere lungă de şaizeci de ani. A doua zi, aveam certitudinea că îi vom găsi undeva, în pădurea de mesteceni de pe vîrful Dealului Crucii. Eram însoţiţi de un bătrîn, Teofil Ivaşcu, născut în Rebra, în 1930, care aflase cînd s-au petrecut faptele, sus, în deal. Avea de-acum 79 de ani şi ne-a însoţit fără să pregete. Parcă ne aştepta de multă vreme. După un urcuş greu, de peste trei ceasuri, am văzut, ajunşi aproape de vîrf, lîngă drum, într-o poiană din marginea unei păduri de fag şi mesteacăn, o cruce care îi pomeneşte pe cei trei; o inscripţie pe metal spune că acolo au fost împuşcaţi ei, în anul 1949, luna iunie, ziua 24. Calul, asudat, ciulea urechile la ceea ce vorbeam noi, în scurtul popas, alintat şi şters din nou cu un şomoiog de iarbă de stăpînul lui. „Gata, Murgu, de-acum am ajuns. O fo greu, dar acuma-i gata, încă puţin...“.

Crucea a fost pusă de către Dumitru Dumitru, fiul lui Toader Dumitru, în ziua de 24 iunie 1992, deşi de la început se ştia că locul nu este şi mormîntul celor trei. Aveam să-i găsim la peste 150 de metri de la acea cruce. Dar poiana are o vedere minunată spre satele din vale şi un farmec aparte. Poate să fi fost şi ultimul popas pentru Leonida, Toader şi Ioan. Pentru ei, drumul trebuie să fi fost nu numai istovitor: legaţi cu cătuşe şi lanţuri la picioare, cu un alt lanţ între cătuşe şi verigile grele care le strîngeau gleznele, aşa cum au fost văzuţi la capătul de jos al pantei, la lumina lămpilor cu gaz de la ferestrele ultimelor case din hotarul Neposulu, ştiau că urcă spre moarte. Bătrînul Ivaşcu povestea alene şi ascultam împărţit între cuvintele sale, cuvintele calde ale ţăranului care îşi ştergea murgul de sudoare şi propriile mele gînduri despre ultimul răsărit de soare al noii zile, ziua Naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul, pe care cei trei îl vor fi văzut din acea poiană.

În dimineaţa zilei de 24 iunie 1949, Teofil Ivaşcu, pe atunci de 19 ani, era sus, în Dealul Crucii, alături de alţi doi tineri din Rebra, la cules de cireşe. Au auzit, la un moment dat, rafale scurte de arme automate. Distanţa între locul unde se aflau cei trei, în coroana unui cireş, şi locul crimei a fost cam de o sută de metri. Cei doi, prietenii lui Teofil, au coborît deîndată şi au luat-o la fugă, prin desişul pădurii, spre Rebra, însă el, mînat de curiozitate, s-a furişat printre mestecenii tineri spre locul de unde s-au auzit focurile şi s-a putut zări lumina armelor. Pe drum, a văzut din spate trei bărbaţi, care aveau fiecare cîte un pistol mitralieră şi urmau grăbiţi drumul de întoarcere spre Nepos. Privindu-i o vreme de departe, temător de-acum, Toader Ivaşcu s-a întors şi a dat în drum peste trei cadavre. Îi cunoştea pe toţi, erau oameni bine ştiuţi în zonă... Leonida Bodiu, Toader Dumitru şi Ioan Burdeţ se aflau căzuţi într-o baltă, adunată într-o adîncitură a drumului, şi care căpăta încet culoarea sîngelui care se scurgea din ei... După spusele bătrînului, morţii aveau „tigvele sparte de gloanţe şi din spate şi piepturi, că erau de-a valma, ţîşnea tot sînge“. A mai stat acolo, pe Dealul Crucii, neştiind prea bine ce să facă, în vreme ce soarele urca uşor, pe cer, luminînd printre frunzele fagilor şi ale mestecenilor balta deja roşie cu totul şi trupurile moarte ale celor trei, din care se ridica uşor spre cer, în zorii acelei zile, aburul sudorii şi al morţii lor.

Apoi, dinspre Nepos, au ajuns la locul crimei patru oameni, cu unelte de săpat în mînă, trimişi de securişti să îngroape cadavrele. Teofil Ivaşcu a văzut cum au săpat o groapă în panta din stînga drumului, într-o rîpă, şi cum i-au tîrît prin iarba înaltă şi crudă, încă umedă de rouă, prăvălindu-i înăuntru. În urmă, iarba a rămas culcată, sub greul trupurilor celor trei şi al sîngelui amestecat cu apa din baltă care le îmbibase hainele. Tînărul a şi schimbat cîteva cuvinte cu groparii de ocazie – pe trei dintre ei îi ştia, erau fraţii Popiţan, angajaţi la Primăria din Nepos ca paznici de cîmp, iar al treilea era Nistor Bota, pădurarul.

În hîrtiile oficiale

În hîrtiile oficiale, cei trei, Leonida Bodiu, Toader Dumitru şi Ioan Burdeţ figurau drept morţi de tuberculoză în Penitenciarul Aiud, în anul 1958, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, unde îşi ispăşeau o pedeapsă de 25 de ani de temniţă grea. Într-adevăr, după ce au fost ucişi, au fost condamnaţi în contumacie într-un simulacru de proces. Aşa că, atît procuratura, cît şi poliţia, au refuzat, în aprilie 2009, să urce Dealul Crucii. Au făcut-o abia după ce am ameninţat că vom duce osemintele la Aiud, să le înmormîntăm acolo unde oficialii continuau să susţină că au fost îngropaţi. Aşa, ca din respect faţă de hîrtiile oficiale. Vorba medicului legist, nedumerit că trebuie să elibereze alte certificate de deces, cu altă cauză a morţii (împuşcarea), cît şi acte de reînhumare unor oameni care în scripte erau deja morţi de mult şi, după toată regula, „săracii, ca să ajungă să fie îngropaţi în cimitir, au mai murit o dată“.

Cum am spus, Leonida Bodiu, Toader Dumitru şi Ioan Ştefan Burdeţ fuseseră arestaţi la începutul anului 1949, alături de multe alte persoane, fiind anchetaţi la sediul Securităţii din Bistriţa. În noaptea dintre 23 şi 24 iunie 1949, cei trei au fost scoşi din arestul Securităţii şi transportaţi cu o maşină pînă în dreptul gării din satul Nepos. De aici, fiind însoţiţi de cadre operative de la Securitatea din Bistriţa şi de cîţiva soldaţi în termen de la trupele de Securitate, au fost duşi pe jos pînă în culmea Dealului Crucii. Execuţia din zorii acelei zile a fost una arbitrară, fără să existe vreo sentinţă judecătorească de condamnare la moarte. Grupa de securişti care a săvîrşit omorul a fost alcătuită din sublocotenentul Liviu Pongraţiu, plutonierul major Liviu Herţa şi plutonierul Traian Săsărman. Primul dintre ei a fost şi cel care a coordonat operaţiunea în teren. Mai erau însoţiţi de trei soldaţi din trupele de Securitate, cărora le-am aflat doar numele de familie – anume Iepure, Cătărig şi Mureşan. Pe atunci, şeful de la Securitatea din Bistriţa, cel ce a organizat grupa de execuţie, era maiorul Viorel Gligor. Superiorul său direct, cel ce are a ordonat crima, a fost colonelul Mihai Patriciu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Cluj. Dintre ei, mai trăieşte fostul sublocotenent Liviu Pongraţiu, astăzi colonel în rezervă şi vicepreşedinte al Filialei Asociaţiei Veteranilor de Război din Cluj. Nu îşi recunoaşte vina, spunînd că el a însoţit plutonul de execuţie doar în calitate de ofiţer politic. Îngroparea osemintelor celor trei a fost mai grea decît descoperirea lor. Singura noastră mulţumire şi a urmaşilor lor a fost că Leonida, Toader şi Ioan au fost reînhumaţi cu onoruri militare la Bistriţa. Dar în afara gardului care mărgineşte Cimitirul Eroilor, şi nu înăuntru. Conform legii, Cimitirul Eroilor este destinat numai veteranilor de război, precum colonelul în rezervă Liviu Pongraţiu, cel care, în iunie 1949, îi urca spre moarte pe cei trei, pe drumul aspru şi greu al Dealului Crucii, cînd Noaptea de Sînziene lua sfîrşit şi începea ziua Naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul, iar sufletele celor trei se ridicau la cer îmbrăţişate, aşa cum le-am găsit trupurile în pămînt, după 60 de ani, în aburul dimineţii.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Ioan Leonida Bodiu, Ioan Ştefan Burdeţ, Toader Dumitru

Comentarii utilizatori

asasinatele...stoian - Vineri, 30 Iulie 2010, 17:04

Domnul Oprea si-a luat sarcina sa clarifice moartea prin asasinare a zecilor,poate a sutelor de mii de romani.Dar cine-l ajuta?Tismanenu incaseaza banii si este pasager in tzara.Inca o porcarie de a lui Basescu!

marius opream anton - Vineri, 30 Iulie 2010, 20:17

Dl Marius Oprea ar trebui sa stie (si cred ca stie) un lucru: nu este singur in tara asta. A fost foarte dezamagit asta iarna, dar si-a revenit. Toti avem dezamagiri la serviciu. Cu cativa ani in urma in institutul de literatura al Academiei a fost ras (de pe fata pamantului) sectorul de literatura romana veche. Multumesc Observatorului cultural pentru ce a facut in 2007. Dar - o spun cu amaraciune - ce folos?! Daca in sistemul academic traditional nu s-au putut rezolva problemele si oamenii au fost nevoiti sa-si ia lumea in cap, atunci ce sa mai vorbesc de cizma politica, trasa pe picior cu atata gratie de Vladimir Tismaneanu.

Ce vroiam, de fapt, sa spun: pe ici, pe colo, ocazional, tot am dat de remarce zeflemitoare la una din metodele de lucru ale lui Marius Oprea: "arheologia". Urmarind rubrica domniei sale din OC, mi se contureaza tot mai clar tabloul pe care il are in minte. Nu ideile comuniste (nu in primul rand) au dezmembrat "regimul burghezo-mosieresc roman". Inaintea ultimului razboi in Romania nu a existat o traditie intelectuala consistenta de stanga. Nu a existat o literatura care sa circule, sa fie discutata, care sa pregateasca macar proletariatul si taranii pentru "revolutia socialista". Daca ar fi existat o asemenea traditie, poate i-ar fi fost mai usor actualei miscari asa-zis de stanga sa se afirme. (Nu ca i-as plange de mila.) Regimul de pana la 1944 (cu toate varietatile sale) a fost desfiintat cu "ciomagul si armele kominterniste" (pe care le cocoleshte - asa se zice la mine in sat - dl Vova Tismaneanu). Imi spune o colega ceha ca si ei stateau cu ochii in soare, asteptandu-i pe americani, nestiind ca, de fapt, totul era hotarat inca la Teheran in 1943. Ideologie?! Vorbim si despre asta, ca nu a venit Marius Oprea aseara de la coada vacii (nu ca ar fi umilitor pentru cineva sa aiba grija de un animal), iar Tismaneanu si Neamtu de la Oxford sau Yale, cu biciushca moralitatii a apostolului Pavel in dinti. Dar mai intai vorbim de "putere" (in starea ei pura, deocamdata fara tratate care sa o sustina) pe care a capatat-o Stalin la sfarsitul razboiului (putere pe care o adulmecase la Teheran), un razboi care l-a facut pe "cel mai mare om de stat rus al tuturor timpurilor" - expresie de dupa 90 a altei paparude anticomuniste, Zinoviev - "trotkist" (ideologia revolutiei permanente si a-toate-mistuitoare si -cuprinzatoare). Sa mori de ras: Stalin - trotkist.

Vedem ce face in continuare Marius Oprea. Linia si metoda sa de cercetare imi aminteste de Carlo Ginzburg, care cu ani in urma imi deschidea o lume. Citindu-l pe Oprea, mi se deschide o lume ... a disperarii si a barbariei.

Eroii nostrilivia - Vineri, 30 Iulie 2010, 22:21

Am lecturat o sangeroasa LECTIE de ISTORIE ADEVARATA. Dumnezeu sa va ocroteasca si sa aveti puterea de a scoate la lumina si alte ticalosii. Dintre securistii care mai traiesc si NU VOR SA-SI RECUNOASCA VINA de A FI UCIS oameni nevinovati, sa nu uite: EXISTA DUMNEZEU!!!