Nr. 753 din 19.12.2014

On-line - actualitate
Remember
Restituiri
Focus
Editorial
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Eseu
Memorii
Interviu
Arte
Dialog
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2012   |   Noiembrie   |   Numarul 651   |   Unde fugim de-acasă

Unde fugim de-acasă

Ross Raisin - Ţara lui Dumnezeu

Autor: Rodica GRIGORE | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Unde fugim de-acasă
„Ţara lui Dumnezeu“ e numele pe care locuitorii din Yorkshire îl folosesc atunci cînd vorbesc despre regiunea în care îşi duc viaţa. Unii (cei mai tineri...) îi spun aşa în mod ironic, însă vîrstnicii păstrează încă respectul pentru această formulă. De aici porneşte tînărul scriitor britanic Ross Raisin (născut în 1979) în romanul său de debut, al cărui titlu preia chiar această sintagmă, God’s Own Country (2008), şi îi evaluează, implicit, sensurile, cîtă vreme în noua ţară a lui Dumnezeu se pot produce întîmplări care tocmai cu cele sfinte n-au legătură... Cartea, apărută şi în Statele Unite, intitulîndu-se însă, în ediţiile americane, Out Backward, a fost foarte bine primită de critica literară, dacă e să amintim aici doar nominalizările la importante premii („Guardian First Book Award“ sau „John Llewellyn Rhys Prize“), dar şi încununarea lui Raisin cu Betty Trask Award şi cu titlul de „Tînărul scriitor al anului“, în 2009, de ziarul Sunday Times. Fiind, după cum se exprima însuşi J.M. Coetzee, „o poveste despre transformarea unui adolescent, fermier cu probleme, dar esenţialmente bine intenţionat, într-un sociopat periculos“, romanul dă, într-adevăr, cel puţin în unele pagini, fiori cititorului, asemenea unei naraţiuni de aventuri (părînd chiar un soi de „thriller“ cu excelente puncte de suspans şi cu false rezolvări ale conflictelor), dar rămîne extrem de convingător în ceea ce priveşte realizarea artistică şi mai cu seamă analiza psihologică.

Un prezent de-a dreptul bîntuit

Personajul central şi, deopotrivă, vocea narativă a cărţii este Sam Marsdyke, adolescentul de nouăsprezece ani care relatează evenimentele prin care, la un moment dat, ajunge să treacă, fără a uita nici o clipă (la fel cum, de altfel, nimeni din familie sau dintre cunoscuţii săi nu poate uita!) că a fost silit să-şi întrerupă studiile din cauza unei întîmplări nefericite petrecute în urmă cu cîţiva ani, acuzat fiind de tentativă de viol. Desigur, tehnica este aceea a punctului de vedere, iar obiectivitatea lui Sam (reflectată de cvasipermanentul lui monolog interior) e, practic, inexistentă, cititorul luînd cunoştinţă de întîmplări doar în funcţie de modul în care el le receptează – sau, după caz, le interpretează. Cu toate acestea, nu se poate nega inteligenţa tînărului Marsdyke, precum şi capacitatea sa de a-i privi critic pe toţi cei din jur, de la membrii familiei sale la foştii colegi de şcoală, de aici decurgînd, practic, şi izolarea lui, progresiva înstrăinare – deloc lipsită de dispreţ ori de orgoliu – pe care o resimte faţă de cei pe care îi întîlneşte.
 
În contextul prozei contemporane din Marea Britanie, Ross Raisin nu e un exemplu singular în ceea ce priveşte tema aleasă sau modul în care rezolvă, la nivel artistic, numeroasele conflicte sau divergenţele între personaje. Căci, beneficiind şi de remarcabila capacitate a autorului de a orchestra o naraţiune la persoana întîi şi de a jongla cu subtilităţile vorbirii dialectale, romanul Ţara lui Dumnezeu a fost comparat, pe bună dreptate, cu creaţiile lui Patrick McCabe sau Niall Griffiths, în măsura în care ceea ce a făcut cel dintîi pentru Irlanda de Nord, iar cel de-al doilea pentru Ţara Galilor îşi găseşte o replică pe măsură în această poveste din Yorkshire; însă o poveste aflată la cea mai mare depărtare posibilă de basmele cu zîne. Căci, deşi dragostea lui Sam pentru peisajul şi pentru mlaştinile din acest ţinut e în afara oricărei îndoieli, iar afecţiunea lui pentru familie este reală, în ciuda durităţilor de limbaj din unele momente, acest adolescent-problemă se confruntă mereu cu spectrul trecutului pe care nici nu-l poate ignora, dar pe care nici nu e lăsat/ajutat să-l uite. Astfel că, de fiecare dată cînd se întîmplă ceva, cei din jur raportează totul la incidentul din urmă cu mai bine de trei ani, iar Sam ajunge să trăiască într-un prezent de-a dreptul bîntuit. Prin urmare, preferă el însuşi izolarea, soluţia pe care o găseşte pentru a nu mai fi silit să înfrunte şi să se confrunte cu zîmbetele batjocoritoare ale oamenilor din sat. Unica sa ocupaţie va fi munca la ferma părinţilor săi, sub îndrumarea dură a tatălui, în atmosfera unică a mlaştinilor din Yorkshire. Comitatul e descris cu o precizie şi cu o artă uimitoare pentru un debutant, iar atmosfera specifică a zonei convinge încă din primele pagini ale romanului, dar cu o pregnanţă a tonului şi a accentelor care individualizează pe dată discursul lui Raisin şi îl situează la polul diametral opus peisajelor atît de celebre din Jane Eyre, marele roman victorian al lui Charlotte Brontë, care utiliza acelaşi cadru de desfăşurare a acţiunilor ce marcau evoluţia protagonistei.
 
Însă, într-o bună zi, Sam e tentat să depăşească zidul pe care el însuşi îl construise în jurul său şi să restabilească punţile de comunicare cu lumea. Motivul e reprezentat de stabilirea unei familii venite de la oraş la o reşedinţă apropiată de casa familiei Marsdyke. Desigur, bun pretext pentru Ross Raisin să aducă, subtextual, în discuţie schimbările care au loc în Yorkshire şi modul în care civilizaţia ia, treptat, locul vechilor obiceiuri. Urba­nizarea – nu o dată forţată –, dar şi consecinţele acestui fenomen sînt importante pentru oamenii de aici, martori neputincioşi ai schimbărilor care se petrec aproape peste noapte în zone care păreau foarte departe de lumea dezlănţuită. Numai că încercarea lui Sam de a face un cadou de bun venit orăşenilor bogaţi stabiliţi în apropiere de casa lui se sfîrşeşte prost, ciupercile pe care le duce în dar se dovedesc a fi pline de viermi, şi totul e pus, din nou, ca şi în atîtea alte ocazii, pe seama trecutului băiatului. Cu toate astea, blonda şi frumoasa fiică de cincisprezece ani a noilor vecini pare a se împrieteni cu el şi a reprezenta, astfel, o potenţială şansă de salvare pentru băiat. Că ea se apropie de el din plictiseală sau din curiozitate amestecată cu un acut spirit rebel e adevărat, dar e la fel de adevărat că fata e realmente inocentă şi nu se gîndeşte deloc la ceea ce s-ar putea întîmpla. Însă cei din jur, ceilalţi, numai la asta se gîndesc în fiece clipă. Prinsă cumva la mijloc şi încercînd să scape din rutina unei familii prea puţin dispuse să o asculte cu adevărat, blonda decide să fugă de acasă şi să şi-l facă pe Sam complice, convinsă că-l va putea manevra uşor pe aparent rudimentarul tînăr, atît de doritor să evadeze din cotidian. Astfel că, aproape fără să-şi dea seama, cei doi se trezec împreună, fugari în comitatul mlaştinilor, şi totul scapă de sub control, căci de la fuga de acasă pînă la răpire şi sechestrare de persoană e doar un pas. Pe care Sam îl face aproape fără să-şi dea seama, parcă, fără a mai fi în stare să distingă realitatea de iluzie ori trecutul care-l apasă atît de greu de prezentul în care trăieşte. La următoarea etapă, şi ea previzibilă, a violenţei, se ajunge repede, iar de aici încolo Ţara lui Dumnezeu devine un excelent studiu al stărilor prin care trece fata, de la spaima pe care încearcă să nu o recunoască şi pînă la dorinţa de libertate sau dorul de casă.

Marş forţat îndreptat spre nebunie şi violenţă

Oarecum paradoxal e faptul că, deşi reprezintă elementul ce declanşează totul, obsesia lui Sam pentru fata pe care o împiedică să-l părăsească nu e nicidecum punctul-cheie al acestei naraţiuni – care, în paranteză fie spus, are, de la un moment dat, numeroase accente de ficţiune poliţistă, nelipsită, însă, de o serie de note scrise în cheie jurnalistică. Căci romanul lui Raisin rezistă prin descrierile bucuriilor simple ale oamenilor din Yorkshire (primele zile ale primăverii, serile liniştite de vară, un miel sau un viţel pe care copiii îl privesc crescînd pe lîngă casă). Fără vreo înclinaţie spre idilic sau bucolic şi fără sentimentalisme de prisos, ţinutul mlaştinilor devine, cu adevărat, o grădină a lui Dumnezeu, mai cu seamă dacă e comparat cu oraşele în care orice identitate tinde să se piardă şi orice fiinţă umană să nu se mai poată recunoaşte pe sine în ceea ce are mai bun şi mai adevărat. De aici, poate, şi atitudinea de respingere pe care o are Sam faţă de cei veniţi de la oraş în încercarea de a regăsi, în Yorkshire, peisajele de pe cărţile poştale ilustrate, dar lipsiţi, după părerea lui, de capacitatea de a se adapta noilor ritmuri ale existenţei: „Fraierii fraierilor, cu pălării verzi şi roz. Cînd nici măcar nu era frig. Umblau peste cîmp, şerpuind ca nişte beţivi, ameţiţi de aer şi de pămînt“.
 
Stilul lui Raisin e la fel de convingător şi atunci cînd autorul descrie teama de insecte sau de soare a orăşenilor – pe care îi tratează, întotdeauna, ca pe nişte snobi! –, toate fiind privite, desigur, din perspectiva lui Sam, cel convins că aceşti oameni nu l-ar observa nici măcar dacă el le-ar ieşi în cale, fiind gata-gata să-l confunde cu un tractor sau cine ştie ce altceva... Ca să se consoleze, el va dialoga la nesfîrşit cu mieii şi iezii, cu copacii sau pescăruşii şi chiar şi cu frunzele, efectele descrierii acestor momente fiind de un comic de situaţie excelent dozat. Însă ceea ce începe ca o glumă şi dă senzaţia că va rămîne la acelaşi nivel, şi anume plecarea lui împreună cu fata vecinilor, devine, pe nesimţite, ca într-un thriller bine regizat, un soi de marş forţat îndreptat spre nebunie şi violenţă. Vocile pe care adolescentul le aude nu mai sînt ale fiinţelor necuvîntătoare, ci exprimă toate obsesiile şi halucinaţiile unui tînăr care ar fi trebuit mai întîi tratat şi abia apoi exclus din societate. Accentele din partea a doua a cărţii duc în mod clar spre registrul tragic – şi, de fapt, totul ameninţă să se transforme în veritabilă catastrofă. Doar întîmplarea (sau şansa) o salvează pe prizoniera lui şi determină încarcerarea lui Sam.

Comparat de unii critici cu Portocala mecanică a lui Anthony Burgess, pentru capacitatea autorului de a aborda tema violenţei într-un limbaj specific unui adolescent incapabil de a se încadra în normele societăţii, iar de alţii cu Colecţionarul lui John Fowles, pornind de la situaţia asemănătoare în care se află frumoasa Miranda şi blonda prizonieră a lui Sam, Ţara lui Dumnezeu spune mult – şi multe! – despre noul raport ce se stabileşte, în perioada contemporană, între a fi şi a părea, însă, cel puţin în egală măsură, între a fi şi a avea, demonstrînd, fără urmă de îndoială, că Ross Raisin e un scriitor care, în anii următori, trebuie urmărit cu atenţie.

 

Ross Raisin
Ţara lui Dumnezeu
Traducere și note de Ondine-Cristina Dascăliţa, Editura Leda, Bucureşti, 2011, 288p.


Etichete:  Ross Raisin, Ţara lui Dumnezeu
 
 
 
Cele mai citite articole
Regele şi nepoţii lui Vîşinski
Cercetarea, între concurenţă şi creativitate
BIFURCAŢII. Nevoia de stînga. Care anume?
Ion Iliescu şi împărăţia celor de duh săraci
România şi Bulgaria, întîlniri culturale
Cele mai comentate articole
Regele şi nepoţii lui Vîşinski
Cercetarea, între concurenţă şi creativitate
BIFURCAŢII. Nevoia de stînga. Care anume?
Ion Iliescu şi împărăţia celor de duh săraci
SOFTUL ROMÂN. Şi aşa mai aproape
Cele mai recente comentarii
pur si simplu indecent
@Ilinca
tuturor
@moses
autorului
 
Parteneri observator cultural
Suvenir de Bucuresti, editia de iarna