Autor: 
Categoria: 
„Ţara lui Dumnezeu“ e numele pe
care locuitorii din Yorkshire îl folosesc atunci cînd
vorbesc despre regiunea în care îşi duc viaţa. Unii
(cei mai tineri...) îi spun aşa în mod ironic, însă
vîrstnicii păstrează încă respectul pentru această
formulă. De aici porneşte tînărul scriitor britanic Ross
Raisin (născut în 1979) în romanul său de debut, al
cărui titlu preia chiar această sintagmă, God’s Own Country
(2008), şi îi evaluează, implicit, sensurile, cîtă
vreme în noua ţară a lui Dumnezeu se pot produce întîmplări
care tocmai cu cele sfinte n-au legătură... Cartea, apărută şi
în Statele Unite, intitulîndu-se însă, în
ediţiile americane, Out Backward, a fost foarte bine primită de
critica literară, dacă e să amintim aici doar nominalizările la
importante premii („Guardian First Book Award“ sau „John
Llewellyn Rhys Prize“), dar şi încununarea lui Raisin cu
Betty Trask Award şi cu titlul de „Tînărul scriitor al
anului“, în 2009, de ziarul Sunday Times. Fiind, după cum se
exprima însuşi J.M. Coetzee, „o poveste despre transformarea
unui adolescent, fermier cu probleme, dar esenţialmente bine
intenţionat, într-un sociopat periculos“, romanul dă,
într-adevăr, cel puţin în unele pagini, fiori
cititorului, asemenea unei naraţiuni de aventuri (părînd
chiar un soi de „thriller“ cu excelente puncte de suspans şi cu
false rezolvări ale conflictelor), dar rămîne extrem de
convingător în ceea ce priveşte realizarea artistică şi mai
cu seamă analiza psihologică.
Un prezent de-a dreptul bîntuit
Personajul central şi, deopotrivă,
vocea narativă a cărţii este Sam Marsdyke, adolescentul de
nouăsprezece ani care relatează evenimentele prin care, la un
moment dat, ajunge să treacă, fără a uita nici o clipă (la fel
cum, de altfel, nimeni din familie sau dintre cunoscuţii săi nu
poate uita!) că a fost silit să-şi întrerupă studiile din
cauza unei întîmplări nefericite petrecute în urmă
cu cîţiva ani, acuzat fiind de tentativă de viol. Desigur,
tehnica este aceea a punctului de vedere, iar obiectivitatea lui Sam
(reflectată de cvasipermanentul lui monolog interior) e, practic,
inexistentă, cititorul luînd cunoştinţă de întîmplări
doar în funcţie de modul în care el le receptează –
sau, după caz, le interpretează. Cu toate acestea, nu se poate nega
inteligenţa tînărului Marsdyke, precum şi capacitatea sa de
a-i privi critic pe toţi cei din jur, de la membrii familiei sale la
foştii colegi de şcoală, de aici decurgînd, practic, şi
izolarea lui, progresiva înstrăinare – deloc lipsită de
dispreţ ori de orgoliu – pe care o resimte faţă de cei pe care
îi întîlneşte.
În contextul prozei
contemporane din Marea Britanie, Ross Raisin nu e un exemplu singular
în ceea ce priveşte tema aleasă sau modul în care
rezolvă, la nivel artistic, numeroasele conflicte sau divergenţele
între personaje. Căci, beneficiind şi de remarcabila
capacitate a autorului de a orchestra o naraţiune la persoana întîi
şi de a jongla cu subtilităţile vorbirii dialectale, romanul Ţara
lui Dumnezeu a fost comparat, pe bună dreptate, cu creaţiile lui
Patrick McCabe sau Niall Griffiths, în măsura în care
ceea ce a făcut cel dintîi pentru Irlanda de Nord, iar cel
de-al doilea pentru Ţara Galilor îşi găseşte o replică pe
măsură în această poveste din Yorkshire; însă o
poveste aflată la cea mai mare depărtare posibilă de basmele cu
zîne. Căci, deşi dragostea lui Sam pentru peisajul şi pentru
mlaştinile din acest ţinut e în afara oricărei îndoieli,
iar afecţiunea lui pentru familie este reală, în ciuda
durităţilor de limbaj din unele momente, acest adolescent-problemă
se confruntă mereu cu spectrul trecutului pe care nici nu-l poate
ignora, dar pe care nici nu e lăsat/ajutat să-l uite. Astfel că,
de fiecare dată cînd se întîmplă ceva, cei din
jur raportează totul la incidentul din urmă cu mai bine de trei
ani, iar Sam ajunge să trăiască într-un prezent de-a dreptul
bîntuit. Prin urmare, preferă el însuşi izolarea,
soluţia pe care o găseşte pentru a nu mai fi silit să înfrunte
şi să se confrunte cu zîmbetele batjocoritoare ale oamenilor
din sat. Unica sa ocupaţie va fi munca la ferma părinţilor săi,
sub îndrumarea dură a tatălui, în atmosfera unică a
mlaştinilor din Yorkshire. Comitatul e descris cu o precizie şi cu
o artă uimitoare pentru un debutant, iar atmosfera specifică a
zonei convinge încă din primele pagini ale romanului, dar cu o
pregnanţă a tonului şi a accentelor care individualizează pe dată
discursul lui Raisin şi îl situează la polul diametral opus
peisajelor atît de celebre din Jane Eyre, marele roman
victorian al lui Charlotte Brontë, care utiliza acelaşi cadru
de desfăşurare a acţiunilor ce marcau evoluţia protagonistei.
Însă, într-o bună zi, Sam
e tentat să depăşească zidul pe care el însuşi îl
construise în jurul său şi să restabilească punţile de
comunicare cu lumea. Motivul e reprezentat de stabilirea unei familii
venite de la oraş la o reşedinţă apropiată de casa familiei
Marsdyke. Desigur, bun pretext pentru Ross Raisin să aducă,
subtextual, în discuţie schimbările care au loc în
Yorkshire şi modul în care civilizaţia ia, treptat, locul
vechilor obiceiuri. Urbanizarea – nu o dată forţată –,
dar şi consecinţele acestui fenomen sînt importante pentru
oamenii de aici, martori neputincioşi ai schimbărilor care se
petrec aproape peste noapte în zone care păreau foarte departe
de lumea dezlănţuită. Numai că încercarea lui Sam de a face
un cadou de bun venit orăşenilor bogaţi stabiliţi în
apropiere de casa lui se sfîrşeşte prost, ciupercile pe care
le duce în dar se dovedesc a fi pline de viermi, şi totul e
pus, din nou, ca şi în atîtea alte ocazii, pe seama
trecutului băiatului. Cu toate astea, blonda şi frumoasa fiică de
cincisprezece ani a noilor vecini pare a se împrieteni cu el şi
a reprezenta, astfel, o potenţială şansă de salvare pentru băiat.
Că ea se apropie de el din plictiseală sau din curiozitate
amestecată cu un acut spirit rebel e adevărat, dar e la fel de
adevărat că fata e realmente inocentă şi nu se gîndeşte
deloc la ceea ce s-ar putea întîmpla. Însă cei din
jur, ceilalţi, numai la asta se gîndesc în fiece clipă.
Prinsă cumva la mijloc şi încercînd să scape din
rutina unei familii prea puţin dispuse să o asculte cu adevărat,
blonda decide să fugă de acasă şi să şi-l facă pe Sam
complice, convinsă că-l va putea manevra uşor pe aparent
rudimentarul tînăr, atît de doritor să evadeze din
cotidian. Astfel că, aproape fără să-şi dea seama, cei doi se
trezec împreună, fugari în comitatul mlaştinilor, şi
totul scapă de sub control, căci de la fuga de acasă pînă
la răpire şi sechestrare de persoană e doar un pas. Pe care Sam îl
face aproape fără să-şi dea seama, parcă, fără a mai fi în
stare să distingă realitatea de iluzie ori trecutul care-l apasă
atît de greu de prezentul în care trăieşte. La
următoarea etapă, şi ea previzibilă, a violenţei, se ajunge
repede, iar de aici încolo Ţara lui Dumnezeu devine un
excelent studiu al stărilor prin care trece fata, de la spaima pe
care încearcă să nu o recunoască şi pînă la dorinţa
de libertate sau dorul de casă.
Marş forţat îndreptat spre nebunie şi violenţă
Oarecum paradoxal e faptul că, deşi
reprezintă elementul ce declanşează totul, obsesia lui Sam pentru
fata pe care o împiedică să-l părăsească nu e nicidecum
punctul-cheie al acestei naraţiuni – care, în paranteză fie
spus, are, de la un moment dat, numeroase accente de ficţiune
poliţistă, nelipsită, însă, de o serie de note scrise în
cheie jurnalistică. Căci romanul lui Raisin rezistă prin
descrierile bucuriilor simple ale oamenilor din Yorkshire (primele
zile ale primăverii, serile liniştite de vară, un miel sau un
viţel pe care copiii îl privesc crescînd pe lîngă
casă). Fără vreo înclinaţie spre idilic sau bucolic şi
fără sentimentalisme de prisos, ţinutul mlaştinilor devine, cu
adevărat, o grădină a lui Dumnezeu, mai cu seamă dacă e comparat
cu oraşele în care orice identitate tinde să se piardă şi
orice fiinţă umană să nu se mai poată recunoaşte pe sine în
ceea ce are mai bun şi mai adevărat. De aici, poate, şi atitudinea
de respingere pe care o are Sam faţă de cei veniţi de la oraş în
încercarea de a regăsi, în Yorkshire, peisajele de pe
cărţile poştale ilustrate, dar lipsiţi, după părerea lui, de
capacitatea de a se adapta noilor ritmuri ale existenţei: „Fraierii
fraierilor, cu pălării verzi şi roz. Cînd nici măcar nu era
frig. Umblau peste cîmp, şerpuind ca nişte beţivi, ameţiţi
de aer şi de pămînt“.
Stilul lui Raisin e la fel de
convingător şi atunci cînd autorul descrie teama de insecte
sau de soare a orăşenilor – pe care îi tratează,
întotdeauna, ca pe nişte snobi! –, toate fiind privite,
desigur, din perspectiva lui Sam, cel convins că aceşti oameni nu
l-ar observa nici măcar dacă el le-ar ieşi în cale, fiind
gata-gata să-l confunde cu un tractor sau cine ştie ce altceva...
Ca să se consoleze, el va dialoga la nesfîrşit cu mieii şi
iezii, cu copacii sau pescăruşii şi chiar şi cu frunzele,
efectele descrierii acestor momente fiind de un comic de situaţie
excelent dozat. Însă ceea ce începe ca o glumă şi dă
senzaţia că va rămîne la acelaşi nivel, şi anume plecarea
lui împreună cu fata vecinilor, devine, pe nesimţite, ca
într-un thriller bine regizat, un soi de marş forţat
îndreptat spre nebunie şi violenţă. Vocile pe care
adolescentul le aude nu mai sînt ale fiinţelor necuvîntătoare,
ci exprimă toate obsesiile şi halucinaţiile unui tînăr care
ar fi trebuit mai întîi tratat şi abia apoi exclus din
societate. Accentele din partea a doua a cărţii duc în mod
clar spre registrul tragic – şi, de fapt, totul ameninţă să se
transforme în veritabilă catastrofă. Doar întîmplarea
(sau şansa) o salvează pe prizoniera lui şi determină
încarcerarea lui Sam.
Comparat de unii critici cu Portocala mecanică a lui Anthony Burgess, pentru capacitatea autorului de a aborda tema violenţei într-un limbaj specific unui adolescent incapabil de a se încadra în normele societăţii, iar de alţii cu Colecţionarul lui John Fowles, pornind de la situaţia asemănătoare în care se află frumoasa Miranda şi blonda prizonieră a lui Sam, Ţara lui Dumnezeu spune mult – şi multe! – despre noul raport ce se stabileşte, în perioada contemporană, între a fi şi a părea, însă, cel puţin în egală măsură, între a fi şi a avea, demonstrînd, fără urmă de îndoială, că Ross Raisin e un scriitor care, în anii următori, trebuie urmărit cu atenţie.
Ross Raisin
Ţara lui Dumnezeu
Traducere și note de Ondine-Cristina
Dascăliţa, Editura Leda, Bucureşti, 2011, 288p.
Etichete:
_11201438.jpg "Viva East")
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters