OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Triumful dragostei, regizat de Clare Peploe pe scenariul sotului (Bernardo Bertolucci): nu doar un „film in costume“, ci una din cele mai inspirate ecranizari ale unui text clasic (piesa omonima a lui Marivaux), pe care-l recomand – fara rezerve – amatorilor de cinema european. Peploe (care are, la credit, scenariile la Zabriskie Point si La Luna) transeaza cu o mina sigura in materia povestii, reusind sa restituie (post)modernitatea ei irezistibila: ambivalenta manipularii, jocul aparentelor, dilema morala, travestiul-ca-revelator – toate sint prezente in Triumful dragostei, care poate fi „citit“, din acest p.d.v., (si) ca un comentariu cinic-rece-relaxat la aporii tragice precum Romeo si Julieta sau Hamlet... Evident, este – in primul rind – meritul lui Marivaux (un autor genial!), dar este, cu prisosinta, si meritul lui Peploe, care are aerul ca spune o poveste frivol-vaporoasa in cadre à la Watteau (imaginea: Fabio Cianchetti; costumele: Metka Kosak; scenografia: Ben Van Os, olandezul raspunzator de splendoarea decorurilor la Orlando si Baby of Macon) cind, de fapt, vorbeste despre lumea actuala si cruzimea ei publicitara! In spatele complotului soft-„machiavelic“ al Printesei/Phocion (Mira Sorvino), al piruetelor gratioase de limbaj si al mastilor, este o parabola a Publicitatii – un fel de manual de marketing: cum sa vinzi, la un pret exorbitant, ceea ce fraierii nici macar nu realizeaza ca cumpara... O strategie de Putere: Printesa trebuie sa-si convinga dusmanii ca nu vrea decit binele tuturor! Jucind cartea slabiciunii si a seductiei, ea triumfa – finalmente – asupra propriilor lor mecanisme de aparare. Faptul ca acest triumf este declarat „al dragostei“ face jocul cu atit mai pervers: fireste, Printesa iubeste, dar iubirea ei seamana cu un produs; iar succesul lui – urmare a unei campanii care demonstreaza cit de bine stie sa-l vinda – o transforma intr-o redutabila career-woman cu reflexe de otel. Peploe „face cu ochiul“ inca din generic („directed by Clare Peploe“ apare scris pe portiera trasurii, apoi trasura pleaca o data cu literele...). Exista, apoi, doua momente in care reveriile romantioase ale severei surori savante Leontine (Fiona Shaw) sint „taiate“, abrupt, de imaginile unui public de teatru. Shaw este uluitoare, un amestec inenarabil de gisca si sfinta, de traznita si iluminata – Mme de Tourvel cu gratie de ceainic si emotii de fir electric... Iar finalul este pe cit de comic, pe-atit de memorabil: o apoteoza cintata (de Ben Kingsley!), reunind „monadele“ indragostite in „cea mai buna dintre lumile posibile“! (Aplauze.)

- Atit Studio, cit si Cahiers du cinéma (adica „polii“ ireconciliabili ai presei cinematografice franceze) o pun pe coperta – in numerele de iulie – pe Marilyn... M.M., de la a carei moarte se implinesc, luna viitoare, 40 de ani! Mai trebuie oare amintit cit de prezenta este Marilyn in imaginarul colectiv? Nici un alt star, nici o alta actrita de la Hollywood nu poate aspira la imortalitatea ei: Marilyn a inspirat pictori (Warhol, Mimmo Rotella, Zoe Leonard), romancieri (Norman Mailer, Don DeLillo, Joyce Carol Oates), cineasti (Pasolini, Godard) sau compozitori (Elton John). A fost – si a ramas – icon-ul chintesential al popculturii. Este Mitul prin excelenta – si mereu-reciclabil – al postmodernitatii... In ciuda celor care n-au vazut in ea decit „o biata faptura, ametita de inaltimea pe care fusese cocotata“, Marilyn a avut geniu iconic – ceea ce, in epoca Imaginii in care traim, este mai mult decit geniul-pur-si-simplu... Intr-o cariera de 18 filme n-a fost, decit rareori, o actrita buna (in The Asphalt Jungle, in Bus Stop, in Gentlemen Prefer Blondes, in How to Marry a Millionaire, in Some Like It Hot). Dar, de la poza „scandaloasa“ din Playboy pina la ultimele clisee – luate de George Barris cu citeva zile inainte de moarte –, Marilyn a fost cea mai mare foto-actrita a tuturor timpurilor! Trecind de la Norma Jeane Baker Mortenson la Marilyn Monroe, „biata faptura“ a inteles – instinctiv – ca devine un logo; ca asta i-a provocat depresii si caderi nervoase, este indiscutabil; dar ca tot asta a salvat-o de la uitare – este nu mai putin evident... Departe de imaginea comuna (dar falsa) de dumb blonde, M.M. si-a croit cariera (si, pina la urma, chiar viata) cu un simt infailibil al right moment-ului. A fost casatorita sau s-a iubit cu cei mai influenti barbati ai epocii sale (Joe DiMaggio, Arthur Miller, John &Robert Kennedy, Frank Sinatra s.a.m.d.); a reusit s-o „taie“ de pe copertile revistelor pe rivala ei Liz Taylor (incarcata de un „rol de aur“ precum Cleopatra) aparind goala-goluta, citeva secunde, in pozele de platou ale unui film care nici nu s-a mai facut (Something’s Got to Give); a fost, rind pe rind, vulnerabila si atotputernica, in pragul nebuniei si pe culmile gloriei, adulata si abandonata – si mereu, mereu, de o sublima senzualitate... Nu in ultimul rind, a murit la timp, inconjurata, pina astazi, de un halou de mister: nimeni n-ar putea concepe o Marilyn Monroe la 76 de ani! Caci blonde care s-au sinucis sau au murit de morti violente, de tinere – Hollywoodul a mai vazut (Jean Harlow, Carole Lombard, Jayne Mansfield...); moartea lui M.M. este singura care ne emotioneaza si astazi – cu-atit mai greu de crezut, cu cit o vedem peste tot: in postere, muzee sau pe T-shirt-uri... „Good-bye, Norma Jean, though I never knew you at all“... „you are always on my mind“...

- In numarul din Cahiers..., legat tot de Marilyn, redactorul-sef al revistei, Charles Tesson, face cunoscut – citind volumul memorialistic al lui Jeanne Rucar, vaduva lui Buñuel – faptul ca acesta s-ar fi intilnit cu M.M. pe platoul de la Ingerul exterminator, cindva, in prima jumatate a anului 1962 (turnajul a inceput pe 29 ianuarie, Marilyn a murit pe 5 august). C.T. foloseste acest pretext pentru a aminti citiva mari cineasti (Buñuel fireste, dar si Hitchcock – care nu era interesat de M.M., Truffaut – care o adora...) cu care Marilyn nu a turnat nici un film, neomitind sa puna intrebarea fatala: „Ce-ar fi fost daca...?“ Intr-adevar. Doar ca, oricit de „amatoare de Buñuel“ s-ar fi aratat Marilyn, ne-o inchipuim cu greu intr-un film de-al sau; idem pentru Hitchcock (Kim Novak este perfecta in Vertigo, Tippi Hedren in Pasarile si Marnie etc. etc.), in al carui imaginar frigid-feminin o prezenta ca a lui Marilyn ar fi aruncat totul in aer... Dar la Truffaut...? Jules et Jim, cu M.M. in loc de Jeanne Moreau?... ça fait rêver! Dupa cum, daca ar mai fi trait, sint convins ca Marilyn, cu farmecul ei goofy, ar fi putut salva ceva dintr-un esec compact precum Contesa din Hong-Kong – ultimul film al lui Chaplin, „memorabil“ nu atit pentru ca e de Chaplin, ci pentru ca aduna laolalta „performantele“ remarcabil de lemnoase a Sophiei Loren si a lui Marlon Brando (cele mai proaste roluri din carierele amindurora!)...

- Apropo de asta; tot in Cahiers..., un interviu cu Ninetto Davoli, actorul-fetis al lui Pasolini („fratiorul“ mai vesel al lui Franco Citti), care spune un lucru foarte interesant: anume ca mutra lui, ideala pentru „Trilogia Vietii“ (Decameronul, Povestirile din Canterbury, 1001 de nopti), ar fi fost total nepotrivita pentru ultimul film al lui PPP, Salò; Davoli, acum sexagenar, isi aminteste: „In filmele lui Pier Paolo eram Ninetto, cu simplitatea, ingenuitatea si timiditatea lui. (...) In Trilogie, Pier Paolo a vrut sa povesteasca fabule. Asa s-a nascut un ciclu nou, cu care publicul nu era obisnuit. Pier Paolo avea aceasta filozofie a povestirii, ca o mama care-i spune basme copilului ei. Dar lumea se schimbase si oamenii nu mai aveau chef de fabule, nu mai credeau in ele. Asa ca Pier Paolo a-ncetat sa mai spuna povesti odata cu Salò: un film foarte puternic, dur, contradictoriu in adevaratul sens al acestui cuvint. Un tip ca Ninetto nu avea ce sa caute intr-un asemenea film, era imposibil! Am discutat cu Pier Paolo si am convenit ca, daca as fi facut parte din film, cu felul meu de-a fi, as fi murit instantaneu. Ma vedeti in chip de nazist? Sau de victima? M-as fi revoltat si as fi murit imediat.“

- Experienta cvasi-pasoliniana la Vama Veche: sex pe plaja cu M. (?), noaptea – mai intii linga o barca de pescari, apoi sus pe dimb, in spatele unui camion... Este cea mai erotica aventura pe care mi-o recunosc – si cea mai „cinematografica“! (Sau, poate, atit de erotica, pentru ca cinematografica?! Nu-mi doresc, totusi, sa traiesc intr-un film... Si, nu: viata mea nu e un roman.) Dupa consumarea ei, ma gindesc ca ceea ce o face memorabila nu este doar intensitatea – irepetabila – a momentului, gustul – periculos – al necunoscutului si toate celelalte, ci – mai ales – insertia mea (acum si aici) intr-un imaginar/vocabular actual; faptul ca M. (?) mi-a spus, la sfirsit, „A fost super!“ E un cuvint la moda pe care eram tentat sa-l excizez din conversatia mea – dar care, acum (A.G. a observat-o), are tendinta sa revina, repetat abuziv, cu toate deliciile (subliminale) ale unui soi de anamneza erotica...