Cristi Puiu @ TIFF Lounge 2016

  • Recomandă articolul

 Proiecția filmului Sieranevada a fost cel mai important eveniment de la TIFF 2016. Succesul extraordinar al avanpremierei naționale (nu am văzut niciodată o asemenea reacție la un film românesc) rămîne, însă, un aspect secundar al receptării. Filmul lui Cristi Puiu este o adevărată lecție de cinema, opera cu care vor fi comparate toate filmele românești care se vor face în următorii ani. Întrebat dacă se aștepta la reacția entuziastă a publicului, regizorul a mărturisit:

„Asta se întîmplă. Oamenii în interiorul sălii de cinema se contaminează. Te lași curtat nu numai de film, dar și de reacțiile celorlalți. Mi se pare că e o comedie. Și Aurora mi s-a părut o comedie. Eu rîd la Aurora. Nu e un rîs din ăla în hohote, ca la un film cu Bourvil. Dar Sieranevada e un film care o să țină afară pe foarte mulți oameni. Dacă pe mine mă interesează mai mult viața decît filmul, pentru că relația pe care o avem noi cu cinemaul este diferită, o să aleg întotdeauna să văd tipul ăsta de filme. Dacă pe altcineva interesează mai mult cinemaul, tot ce înseamnă lumea asta a filmului, o să stea departe de filmul ăsta și de filme de tipul ăsta. Cînd mă uitam la filmare și la montaj, la performanțele actorilor sînt foarte multe momente triste, emoționante, fără să aibă o funcție dramaturgică importantă. Ce mă emoţionează la filmul ăsta (şi la celelalte filme din familia lui) e legat de tot ce se naşte pe loc acolo, ceea ce se întîmplă, nu ceea ce este pus, nu ceea ce este construit, controlat, toate lucrurile astea reprezintă balastul. Filmele sînt făcute din mult balast, în interiorul căruia se află nişte accente, care sînt de fapt lucrurile care se întîmplă. Și oamenii cred – regizori, operatori – mulți  cred că ei le-au pus acolo. Nu le-au pus ei acolo. Dar ele se întâmplă. Și sînt cele mai frumoase lucruri cu care tu, în viața asta, ajungi să te întîlnești […].

 

Spre exemplu, în Sieranevada există un moment, un dialog în bucătărie, între Lary şi Sebi, preotul pregăteşte slujba, şi apar porumbeii ăia la fereastră… Cum ar fi să dau un interviu și să zic stai să vezi că trei luni de zile am lucrat cu porumbeii, i-am momit, i-am adus, i-am șmecherit și-am obținut chestia asta, în momentul ăla. Este unul dintre momentele tari. Se întoarce și, cînd s-a întors, miș­carea asta bruscă în cadru face ca păsările să zboare. Cam cît de smintit să fii să crezi că ești așa un Fel de Dumnezeu? Apoi mai este un moment în sufragerie, cînd intră soarele în nori, care mă emoționează foarte tare, fiindcă e sincronizat. El intră în nori și se aude soneria, și doamna Tatiana zice Habemus Papam și vine preotul. Avem multe duble acolo și doar în asta a intrat soarele în nori. M-am bucurat foarte tare că actorii au fost la înălțime și că momentul ăsta nu a fost pierdut.“

 

„Un alt moment tare este povestea costumului. Asta nu a existat în scenariu, la fel și povestea croatei. Din motive diferite și independente unul de celălalt, am ales să le pun în film. Povestea cu costumul am auzit-o la Simona Ghiță, care joacă personajul Simonei în film și care a intrat în film odată cu costumul, este un personaj pe care l-am inventat atunci. La mine în familie nu am văzut asta. Am crezut inițial că este un ritual păgîn, dar este un ritual creștin. Sînt hainele pe care le găsesc atunci cînd descoperă mormîntul gol. Iisus a înviat. El nu mai este acolo, dar hainele se află acolo, așezate după forma trupului și, în tradiția asta, povestea cu costumul se află în relație cu eternitatea. Moartea nu există. Există înviere. Cel care poartă costumul este reprezentantul dispărutului, ambasadorul lui. E un fel de a spune: Moartea nu există. Dar ceea ce m-a emoționat foarte tare este această formă de solidaritate invizibilă, care există în interiorul unei echipe, de care nu-ți poți da seama decît în momente tari, momente de intensitate emoțională mare. Nu aveam intenția să pun în scenă ritualul ăla. […] Studenţii ăia de la teologie care cîntă în film nu sînt actori… nici măcar nu am auzit numele lui Emil, numele lui taică-miu, că m-au podidit lacrimile… ştiam toţi povestea apartamentului ăluia. Fusesem să căutăm un apartament împreună cu Oana Giurgiu. Am găsit un apartament la etajul 5, l-am văzut, dar era renovat, mă interesa foarte tare pentru că felul în care erau distribuite camerele în formă de H mă ajuta foarte mult. Dar apartamentul era foarte bine renovat și, avînd tavan fals și foarte jos, nu se putea filma. Am găsit la domnul Cotescu, care a murit și a lăsat apartamentul gol; a doua zi m-am dus acolo. Erau aceste două apartamente, cel în care intră ei la început, în stînga, cel în care are loc acțiunea, și cel din dreapta, de unde ies cu cratițele. Cel în care am filmat era al domnului Cotescu, un domn notar din București. Cînd am ajuns să îl vedem, ei ţineau parastasul de 40 de zile. Era un moment foarte straniu, și Oana Giurgiu mi-a zis după aceea: „Tu nu ai avut sentimentul că intri în apartamentul lui Lăzărescu?“… Era notar și avea un birou acasă, pentru că probabil primea clienți și acasă, și într-un dulap, cu uşi de sticlă, se aflau prinse două imagini cu turnurile gemene, World Trade Center (rîde). Am zis… Ce faceam aicea?“

 

 

Despre partea financiară a industriei cinematografice

„Eu nu prea mă gîndesc la lucrurile astea. Mă gîndesc, dar cu măsură. Și nu prea mă pricep la povestea asta cu banii. Mi se pare că viața e prea scurtă și ne pierdem de foarte multe ori timpul cu prostii. Asta este o chestie serioasă, fiindcă fără bani nu poți face filmul, dar să alegi să faci concesii doar pentru a putea face filmul intră într-o fundătură foarte rapid. Nu mai știi de ce ești acolo. Mie mi s-a întîmplat o chestie în ’92. Am trimis dosarul meu cu lucrări la o galerie din Lausanne, care era orientată către tinerele talente și l‑au acceptat, și am avut o lună o expoziție personală. Am început să fantasmez așa ca un venit din Estul Europei, dintr-o Românie foarte cenușie și cu fel de fel de prostii în cap. S-a întîmplat ceva, ca un miracol, și mi-a venit în cap… Dar dacă nu vînd. Dacă fac aceste concesii și fac aceste tablouri așa cum cred eu că trebuie pentru a le vinde și nu le vînd, atunci pierd tot. Și atunci, dintr-odată, perspectiva asta de a face ceea ce vreau, ceea ce gîndesc eu în termeni de pictură, cu riscul de a nu vinde, mi s-a părut așa, raiul pe pămînt. Ceea ce am și făcut. Și am vîndut trei tablouri. Atît. Am făcut totul cu mare pasiune, dînd cu totul la o parte perspectiva financiară. Riscul nu are legătură cu concesia pe care ai putea-o face cu gîndul la viaţa filmului, dar conţinutul este mai important. Acolo se poate să ratezi, acolo se poate să pierzi, să te păcăleşti foarte serios, pentru că timpul le va alege pe toate. Vom vedea peste 5 ani sau peste 10 ani cît de importante sînt filmele astea românești din Noul Val, ale mele inclusiv. Sînt fragmente din fiecare film de-al meu care mi se par extraordinare, dar pe care nu le-am pus eu acolo, lucruri care s-au întîmplat, lucruri care li se întîmplă actorilor cînd dau replica, cînd se naşte relaţia aia. Nu e o chestie construită. La un moment dat se întîmplă un miracol și… aia e. Trasă! E vorba despre lucruri mici în interiorul secvențelor, o privire, un gest. Adunate, în filmul românesc, sînt foarte puţine lucruri care contează şi care vor conta.“

 

Originea titlului

„Am ajuns la acest titlu pentru că am o istorie în spate, de om care a făcut filme. Sînt foarte multe motive, dar primul este legat de felul în care ne raportăm noi la noi înşine şi la propria noastră istorie şi punem fel de fel de etichete pe fel de fel de evenimente şi credem că ştim. Punînd numele ăla, numele ăla pare să acopere sensul. Dar de fapt nu ştim nimic. Credem că știm. Oamenii cu adevărat inteligenţi şi activi cam așa fac. Ai nevoie să pui etichete pentru a bloca puțin mișcarea asta browniană a vieții, a doua zi o să le schimbi.  Cine bate în cuie etichete e un tîmpit, iar la scară mare, un dictator. Relaţia pe care o avem cu viaţa este una de du-te‑vino permanent. Absolut orice se poate numi oricum. Dar pentru că Siera Nevada are deja o semnificație, iar filmul nu are legătură cu Siera Nevada, puse împreună creează așa o, surpriză… În mod tradițional, toate personajele care sînt instalate într-o ficțiune pot fi prinse în pioneze, dar viața este mult mai ramificată și dacă vrei să spui povestea asta a vieții fără să angajezi ideea asta de lume ramificată, mi se pare că este și o formă de aroganță. Ai o poveste atît de clară? Adică, ce deștept e autorul! Cum știe el cum au stat lucrurile! Încerc să las o parte întîmplării. Cum poți enunța în interiorul unui film, prin intermediul instrumentelor specifice, faptul că știi că nu știi, faptul că există ceva dincolo de povestea spusă, că e mai mult, că nu e doar atît. E scris alterat pentru că, alterată este și percepția personajelor din film, legată de 9/11 sau de Revoluţie. Avem impresia că ştim ce s-a întâmplat… În realitate, alegem să credem evenimentele care ne pun pe noi la adăpost. Există derapaje de tot felul, există convingerea nemărturisită că ştim cam ce este familia din care provenim, care este istoria, dar noi nu ştim mare lucru despre omul de lîngă noi, despre noi înşine, știm foarte puține lucruri despre lumea asta… Într-o zi, omul ăla de lîngă noi pleacă, și atunci chiar e ceață totală. Era important să prind în titlu chestia asta. Eu nu l-am cunoscut pe taică-miu cu adevărat.

 

 

Am regretat foarte tare că am plecat la Cannes în anul ăla. Eram în juriu la Un Certain Regard și, la mijlocul festivalului, m‑a sunat frate-miu că a murit. Dintr-odată, Cannes-ul mi s-a părut o prostie, puteam să le spun că nu mă duc, că am o problemă. Eu am ales să cred că n-o să se întîmple atunci. Problema este că gîndirea se opreşte în cazul celor mai mulţi pe palierul de confort. Altfel lucrurile funcționează ca o matrioșkă pe care o desfaci la infinit.“

În Sieranevada, personajele sînt marcate de propria lor istorie şi de propria lor suferinţă. Nu reușesc să se întîlnească unii cu alții. Nu știu dacă întîlnirea asta cu adevărat se petrece, cu ce seamănă ea. Avem senzația că știm, și asta probabil că vine din educație. Totul este un spectacol, nu sînt eu primul care observă. Oamenii se folosesc de premii ca de criterii serioase, şi ce le poţi spune? Să se apuce să studieze cinema ca să aleagă?… Se creează foarte uşor senzaţia că există criterii solide, că existe sisteme de referință infailibile, dar de fapt nu ştim… şi oamenii oricum nu sînt dispuși să spună adevărul pînă la capăt, pentru că se protejează.“

 

Cum s-a născut ideea filmului

„Exista o dorinţă de a face un film despre un eveniment la care am participat și care a fost parastasul de după înmormîntarea lui taică‑miu. Am avut această dispută cu colega maică‑mii legată de comunism, de care frate‑miu nu‑și aduce aminte. Eu țin minte că a fost și el acolo și a participat. A fost din altă lume pentru că, din pudoare, din frică, nu vorbești despre cel dispărut. Erau niște prieteni din ăștia de-ai lui de pahar, care au venit, Nea Lucică, și ăla mai încerca să vorbească. Dar lucrurile nu s-au produs așa. Eu m-am certat cu tant Evelina foarte grav. Și eu eram al ei. Îmi spunea: ăsta e berbec de-al meu. Ea mi le ridica la fileu, și eu nu o ajutam în nici un fel. Totul era pe contră. Nu știu cum a ajuns discuția la Piața Universității și i-am spus: Băi, nu se poate, au fost crime acolo, s-a întîmplat o nenorocire cînd au venit minerii. Ce e surprinzător este că ea nu a profitat de comunism, e o comunistă de-adevăratelea. Ăsta a fost punctul de plecare, faptul că la parastas la taică-miu și-a băgat Michiduță coada și că frate-miu nu ținea minte. M-am certat foarte tare, și ea a plecat supărată. A avut o curbă incredibilă discuția asta. Îmi spunea: „Cristi, tu vorbești așa despre comuniști? Lor trebuie să le mulțumești că ești regizor“. M-am supărat foarte tare, și ea la fel. Și aveam amîndoi dreptate, sau nu aveam nici unul.

 

Atitudinea faţă de imaginea filmului

„I-am spus directorului de imagine, Barbu Bălăşoiu: trebuie să filmezi personajul ca și cum privirea ta este privirea tatălui mort, care se uită de sus la fiul său, și acesta face nefăcutele, iar el nu poate interveni. E ca și cum tu, ca părinte, te uiți și îl urmărești pe copilul tău care învață să meargă. Nu te uiți relaxat. Știi cum e. Începe, se ridică și poate să cadă, și tu ești pe punctul de a‑l recupera. Aici discuția era legată de faptul că oamenii mor. Și spunea la un moment dat Bresson că un film este și un documentar de­spre felul în care actorul respectiv a făcut rolul. Chiar așa e. Este un fragment de documentar, are o funcție de document. Am această problemă cu oamenii care fac film și care acordă așa de multă importanță imaginilor frumoase. Mie mi se pare că oamenii sînt foarte importanți, și ei mor. Sună prost cum spun asta, dar, îmi pare rău, n-am alte cuvinte. Asta i-am spus lui Barbu aproape în fiecare zi. Nu personajul, ci omul ăla o să moară într-o zi. Faptul că Sorin Medeleni a murit în decembrie a fost, a căzut aşa, din cer, vestea. M-a întrebat cineva dacă a văzut filmul, dar ce importanță mai are asta?  Au fost niște momente foarte violente la filmul ăsta.

 

Relaţia dintre ficţiune şi documentar este o relație pe care o speculez întotdeauna… povestea din maşină, pe care o zice Lary, cu ţigara, i‑a spus-o frate-miu lui taică-miu cînd avea 10 ani și taică-miu l-a crezut. Aia e pe bune. Și nu numai aia. Cînd am început lucrul la film, bunicul Simonei a fost diagnosticat cu Alzheimer şi am zis să folosesc asta în film. Au fost foarte multe lucruri pe care nu le-am căutat. Înainte de Cannes, a murit Vali, la 33 de ani, care era şofer la noi la firmă, s-a ocupat și la Sieranevada de mașini, într-o poveste din asta stupidă cu spitale, plimbat aproape ca în Lăzărescu… S-au întîmplat foarte multe lucruri, sentimentul îl am că atunci cînd un om caută ceva într-o direcţie, aproape că stîrneşti destinul, provoci o schimbare undeva, și vor veni asupra ta foarte multe. Mă gîndeam la lucrul ăsta. Cînd mori și te uiți înapoi la ai tăi. Cum vrei să fie? Să-și smulgă părul din cap? Scoți un element și se prăbușește totul. În povestea asta a dispărut tatăl și s-au smintit cei care au rămas, a dispărut păstorul și s-au smintit oile. Așa mi s-a părut. De ce se întîmplă asta? Pentru că urmează o serie de repoziționări în interiorul grupului. Băiatul cel mare trebuie atunci să își asume rolul de cap de familie, și el ratează.“

 

A consemnat Cezar GHEORGHE

  • Comentarii recente