OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Dansul nu este o arta […] pentru ca el este semnul posibilitatii artei, a uneia gravate pe corp.“
Alain Badiou, La danse comme métaphore de la pensée

„Imaginea – inteleasa drept ceea ce se arata din opera – este
tentativa paradoxala de a capta ceea ce este mai efemer […]. A experimenta arta inseamna a lua la cunostinta atit procesul ei de imanenta, cit si fixarea ei in clipa. Dansul trebuie gindit ca imagine, ca durata a efemerului“.
Theodor Adorno, Teoria estetica

Fragmentele de mai sus sugereaza starea dansului contemporan din Romania, aflat intr-un delir al schimbarii sale la fata. Se afla suprimat intr-un soi de isihie care sa-i dea limpezime si sa-i defineasca patologia. Cred ca am ajuns la stadiul in care dansul, ca semn lingvistic, nu mai are acelasi referent pe care il avea pina acum. Asteptarile noastre sint tradate de o denotatie cu o referentialitate debila momentan. Cred ca asistam la nasterea unei alte arte care-si are radacinile in dans. De ce sa ne mai chinuim sa indesam in sacosa de caractere a dansului elemente care nu au legatura formala cu acesta? De ce sa nu ne bucuram ca sintem pe cale de a vedea cu ochii nostri cum o noua arta ia nastere? Aceasta nastere este cel mai probabil revansa pe care si-o cere filozofia devenita tema/subiect/interes/scop in majoritatea spectacolelor. Miscarea este captiva gindului, iar motricitatea este chiar dinamica nevazuta a conceptelor.

Asa vom intelege si de ce se contureaza un context de tip avangardist.
O astfel de ipoteza trimite la ideea de gestatie, de nastere a unui alt mijloc artistic de exprimare. Cred ca acest tip de arta care se naste acum trebuie sa se autonomizeze si sa-si caute vocatia in explorarea a ceea ce ii apartine cu adevarat. Cred ca trebuie sa-si asume interpelarea publicului, spiritul noutatii sale si al radicalitatii pe care o propune si acea teologie care ii determina infiintarea. Si nonmiscarea trebuie legitimata.
Notiunea de dans, asa cum este ea, activa (inca), in constientul colectiv, pune corpul intr-o situatie paradoxala in fata „pierderii“ (gindite ca moarte, disparitie in efemer): corpul dansatorului, care este un corp-materie/material, subiect/obiect, creator/creat, este idealizat; el este locul unei proiectari confuze unde conditia mortala a acestui corp se afirma si se fondeaza in miscarea care se actualizeaza. Dureaza, deci, ceea ce nu dureaza; finalul este absorbit de o devenire infinita.

Miscarea inseamna rostirea sau scrierea unui gind care, nerostit, nu poate avea o durata. Astfel, miscarea si gindul sint dependente de timp pentru ca timpul le marcheaza prezenta in efemer.
In 1955, Merce Cunningham vorbea despre dansul care nu lasa nimic in urma (nu lasa un manuscris, un tablou pe care sa-l asezi pe perete), ci doar ii face pe oameni sa se simta vii: „Dansul se agata de clipa in care este prezentat, iar vitalitatea sa, puterea si seductia sa provin exact din caracterul unic al clipei. El este nepermanent ca respiratia“. Si in 1972: „Dansul este o arta nonpermanenta“; el nu doreste sa fixeze, ci sa vegheze asupra flexibilitatii vietii. Pentru Cunningham, caracterul efemer, evanescent al dansului este decisiv.

Complexitatii sensibile a dansului ii apartine meditatia intelectuala care-i conditioneaza perceptia. Faptul ca dansul este in mod intrinsec destinat disparitiei marcheaza raportul coregrafului cu timpul. Dar materia insasi a coregrafului, miscarea umana, este in egala masura decisiva in crearea de noduri temporale proprii artei coregrafice.
Textele lui Felix Guattari pot face lumina in problema temporalitatii dansului si putem spune despre dans ca, fiind o arta care are capacitatea de a produce percepte si afecte, se bazeaza foarte mult pe materialul care il produce fizic si care-si are legile sale carora se supune. Insa, chiar daca acest corp nu ar dura decit citeva secunde, el ar da senzatiei posibilitatea de a exista si de a se conserva in sine, in eternitatea care coexista acelei scurte durate. De aici se poate deduce ca o coregrafie exista si in absenta materiei sau cel putin aceasta nu trebuie in mod absolut sa desemneze corpul uman; poate fi orice materie pusa in miscare de o intentie creatoare care o transforma in Imagine. Din acest punct as vrea sa ajung la rolul pe care il ocupa corpul in dans, in contextul ipotetic pe care il sustin in aceste rinduri: este corpul neutru ca materie in dans? Este el un corp si atit? Fara sa mai apartina umanului si fara sa se diferentieze de obiect? Corpul este in aceasta conjunctura o ipostaziere a unor concepte, el fiind transformarea in realitate propriu-zisa a unor entitati fictionale rezidente in plan mental.

Corpul cred ca apartine dansului si asta il face sa poata glisa foarte lin intre doua conditii demarcate de criterii estetice. Corpul nu mai este pur si simplu un instrument de lucru, ci se transforma in arta insasi, o arta la care artistul asista si vegheaza. Nemiscarea devine acea voce neutra care plaseaza corpul intr-un alt spatiu in care acesta poate sa ramina mut.
O conditie/stare este cea de ready made in care corpul este prelevat din starea sa civila si prezentat pe scena ca semn social/cultural, investit deja cu anumite referinte.
Cealalta stare este cea a unui corp privit ca produs al naturii, ca exponat la a carui cladire nu a participat un semen al lui, ci o „alta“ forta. Aici am sa amintesc un exemplu dat de psihanalistul Ion Vianu in cadrul dezbaterii Dans si psihanaliza, care a avut loc la Centrul National al Dansului nu demult. Ion Vianu spunea ca o piatra asezata pe un soclu intr-un muzeu este opera de arta pentru ca se supune autoritatii imuabile a conventiei.

Este clar ca numitorul comun al celor doua pozitii este, in primul rind, conventia artistica, iar in al doilea rind, statutul de creatie a „altcuiva“, asupra careia nu se intervine, ci doar este expusa pentru a fi contemplata. In dansul contemporan, corpul capata din ce in ce mai mult alura unui obiect. De aceea cred ca prevalenta nemiscarii, laolalta cu cea a gesturilor cotidiene, schimba ceva in perceptia notiunii de dans, asa cum este inteles de public. Eram obisnuiti cu teoria conform careia opera de arta este produsul unei maiestrii desavirsite care nu arata sudoarea creatorului, dar care lasa publicului senzatia ca el este neputincios in a realiza ceva asemanator. Poate ca aceasta este o alta explicatie pentru aparitia pe scena a atitor dansatori care nu au o formatie de dans profesionista sau, in cel mai fericit caz, o au, dar derogarea de la miscarea sustinuta academic tine de o alegere vadita si asumata.
Exista spectacole in care ideea centrala este cea de a pune in oglinda spatiul in care se desfasoara creatia coregrafica si cel al publicului, ca fiind doua scene paralele. Se pare ca intentia coregrafului este de a lucra pe acea muchie a conventiei; el se plaseaza pe aceasta tusa invizibila de unde coordoneaza atit corpul, cit si publicul acestui corp. Sint spectacole care nu traiesc singure, ci numai in prezenta publicului care are rolul de a echilibra opera prin marcarea si aducerea in fiinta a celuilalt plan – mediul din care corpul din fata lui a fost extras.

Cred ca trebuie discutat si spatiul in care nemiscarea se instaleaza: este acesta un spatiu care ne contine si pe noi, spectatorii, sau este unul complet inaccesibil? Ne apartine sau este unul plasmuit de catre corp? Este important sa-i cunoastem coordonatele ca sa ne putem raporta la el sau, din contra, sa nu-l interogam deloc?
Iar pentru acel corp aflat pe scena este esentiala pozitionarea in acel spatiu: care este relatia sa fizica cu aerul care il inconjoara?
Dependenta corpului de spatiul pe care il populeaza ne introduce in teorii legate de pozitionare/localizare, si acestea tratate cu exactitate. Corpul se desprinde de sinele unui loc privat si se adreseaza unei arene publice si asa incepem sa articulam tot mai des notiunea de in situ. Nonmiscarea naste un corp cu alte valente. El isi exploateaza dimensiunea decorativa si asta cred ca este un alt challenge al artei contemporane. Corpul este ilustratia unor gesturi posibile, dar pe care doar le presupunem sau cu care l-am investi in imaginar. Si este decorativ pentru ca este static, pentru ca este ceea ce am putea numi „clipa cristalizarii“: atunci cind se aduna toate miscarea banuita si ramine „asa“. Incremenita intr-un semn.

Absenta oricarui motiv, a oricarui semn specific care sa constituie un instrument al vederii ataca limitele artei dansului. Dansul nu mai este un sfirsit/o forma a unui concept, este chiar finalul. Neutralitatea nemiscarii este cea care, de fapt, pune in lumina partea foarte personala a artistului. Aceasta se intimpla datorita faptului ca alegerea facuta (cea de a nu se misca) este complet asumata si astfel poate fi perfect disecata si minuita de catre privitor. Prin minimalism se scot in evidenta toate componentele unei piese/opere: este mai simplu de localizat si judecat fiecare element si, astfel, acea opera devine una nefacuta asa/in acel moment/in acel spatiu de nimeni pina atunci. Schema de mai sus (mod/timp/spatiu) este singura cu care mai poti opera in aceste cazuri in care alte elemente ordonatoare stralucesc prin absenta.
Avind in vedere intelesul academic al notiunii de „dans“, poate ca ar fi mai intelept sa nu mai numim orice spectacol care are miscarea ca mijloc de reprezentare „dans“, ci altfel. Nu stiu cum exact. Poate „njdehf“ sau „ptnylm“?