OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cred că, dincolo de poză şi gesticulaţie, eram foarte conservatori. Iar eu am devenit şi mai şi.

Existau nişte principii generale pe care, ca nişte conservatori de viţă veche, le aplicam doar parohial, în propria revistă. N-am luat nimic cu asalt, ca să zic aşa, la modul avangardist. Stimulaţi de o cît se poate de cuminte poftă de lectură, ne propusesem pur şi simplu să scoatem o revistă puristă, strict literară. Mai mult, plină doar de texte literare, fără articole critice ori de opinie. Aveam doar o rubrică, „literatura de calibru“, în care, la capătul unor cronichete, acordam un număr de gloanţe invers proporţional cu valoarea cărţii comentate. Însă cronicile erau scrise de scriitori – poate amatori, ca Bogdan Postăveanu, oricum nu de critici – şi aveau un aer foarte respirabil de notă de lectură. Mai aveam şi o rubrică de actualitate socio-politică, „Dostoievski FM“, dar care comenta realitatea cotidiană prin intermediul unor proze cu personaje reale: de la mesianicul Gigi Becali, cu o scenă involuntar-arhetipală – „Ia patul tău şi umblă!“–, pînă la provincialii cetăţeni din secuime care lăcrimau la un film de import despre gloria apusă a Ungariei Mari. Era şi o rubrică foarte explicită, un fel de warning, „Celebrul animal adoră clasicii“, în care citam bucăţi stupefiant de avangardiste din Cehov ori din scrisoarea unui pictor medieval de biserici. Măduţa a mers şi mai departe, la un moment dat, cu trimiteri la Diogenes Laertios. În rest, numai şi numai literatură. Poate că unii dintre invitaţi ne-au trimis (sau, sub felurite pseudonime, noi înşine am produs) şi texte mai greu clasabile, însă nu-mi aduc aminte de nici unul despre care să spun cu toată gura: AVANGARDĂ. Nici măcar ce-am publicat din Bogdan Lipcanu, care cred că poate ţine multora o lecţie despre avangardă.

Mi-aduc aminte de o întîmplare din librărie, demnă poate de fostul Jurnal de librar. Un tînăr student la arte venea măcar o dată pe lună la Ca şi cum (librăria), să mă întrebe dacă avem „ceva“ de Salvador Dali. Altceva nu-şi dorea să citească. La un moment dat, i-am vîndut un album. Peste alte cîteva luni, încă o cărţulie de la Humanitas. A ratat o apariţie de la Est, aşa că a urmat aproape un an de frustrare: „Aţi mai primit ceva de Salvador Dali? Sau ceva despre?“. Îmi venea să-l strîng de gît, să-i sucesc în ureche cercelul de artist. Pînă la urmă, după obişnuita solicitare, ghicindu-mi poate extenuarea, îndrăzneşte: „Sau ceva despre alţi suprarealişti?“ La care eu, cu o sadică intuiţie: „Care alţi suprarealişti?“.

A plecat umilit privirea şi a ieşit din librărie. Nu l-am mai văzut niciodată. (De fapt, l-am revăzut, în postura de creator. Producea nişte zgomot, în timpul unei performanţe cu totul dezagreabile).

Desigur, exagerez, ca să mă fac mai bine înţeles. Însă, chiar nu cred că ne simţim bine cu eticheta AVANGARDĂ, chiar despărţiţi unul de celălalt. De pildă, Neamţu e unul dintre puţinii artişti cu proiecte coerente în pictură, un gen de altfel repudiat de arta mai nouă. Nu c-ar fi un purist, ba chiar sînt curios cum va evolua viitoarea lui galerie, pe care acum o pune pe picioare împreună cu un alt pictor formidabil, Bogdan Vlăduţă. Sau, ca să dau un alt exemplu: în poezia lui Leac, un lector cu o bună cultură poate sesiza uşor urmele decente ale marilor clasici. E adevărat că uneori, cum spuneam, gesticulaţia noastră avea ceva din avangardismul folcloric. Lipitul de mesaje pe stîlpi ori pe interfoane era însă tot o acţiune cu arie strict parohială. (Ofeream arădenilor observaţii, ştiaţi că-uri şi ficţiuni la nivel de cartier ori scară de bloc). Iar falsele denunţuri urmăreau să confuzeze poliţia locală. După cum şi scrierea romanului a fost o chestie de anvergură strict parohială. La acea vreme, pe cînd începeam romanul, colecţia „Ego“ nu exista, iar eu scriam ceva de citit între prieteni (nu doar viitori membri C.a., ci şi prieteni pur şi simplu: ca Tibi Adelmann – gazda noastră de la Joy’s –, sau Eli Pintea, care i-a împrumutat ceva interlopului din roman, Adelin). De unde şi comoditatea cu care am ales numele personajelor. Nu era prima carte, însă chiar nu mă vedeam citit de prea multă lume, ci încremenit într-o editură locală. Îmi aduc aminte că, după ce terminasem de scris romanul, l-am cunoscut pe Ionuţ Chiva: l-am privit ca pe un semizeu, fiindcă era autor de Polirom. Nici azi nu-l privesc cu mai puţină evlavie.

E adevărat că, în parte, referinţa la anarhism, cînd cu falansterul de la finalul romanului, ar putea duce la o comodă mai-departe-trimitere la avangardă. Însă, am fost, în ficţiune sau realitate, mai apropiaţi de genul de comunitate Amish decît de un proiect anarhist-izolaţionist. Cine citeşte cu atenţie din Proudhon ori Thoreau, citaţi în roman, ştie că e o confuzie aproape legitimă. Andrei Codrescu, frecventator al unor astfel de comunităţi, ne-ar putea explica exact nuanţele. Iată cîteva nume şi modele inspiratoare. Plus Beuys, a cărui măturare a pieţei Karl Marx e oarecum parohială. Sau Banksy, care spune tot poveşti locale.