OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Personajele lui Nedelciu tin de o zodie a simetriei; unele dintre ele isi fac un obicei sau doresc pur si simplu sa iasa din casa la ora cinci. Gina-Felina, actrita binisor nimfomana din Tratament fabulatoriu, are un gind semnificativ: „i-ar fi placut sa se spuna despre ea ca «a iesit la ora 5»“. Expusa pe larg, poetica respectivului gest naratorial se afla in Zodia scafandrului, unde Diogene Sava iese in statia de tramvai la ora 5… dimineata; Dio, cognomenul personajului, are in vedere performantele erotice ale lui Diogene, faimoase din vremea liceului. „Profesoara Marta P. iesi din scoala pe la ora 5“, incepe Povestea povestilor gen. ’80. Nu sint intimplatoare aceste iesiri la orele cinci, ele aflindu-se intotdeauna in legatura cu performarile sexuale ale personajelor. Personaje tipice in imprejurari tipice?

Ceaiul de la ora cinci este un obicei monden sesizat inca de Caragiale, scriitor atras (si) de sociologia high-life-ului; cu ajutorul unui narator cu mare slabiciune pentru la causerie din cercurile mondains, luam parte, in Five o’clock, la parodierea si dizgatierea unor forme fara fond. Ceaiul de la cinci ceasuri e doar un pretext pentru punerea in scena a unor false marchize sau contese. Demn de notat e serviciul de ceai al gazdei, „de argint cu coroana de conte deasupra monogramei“. Intregul tabiet nu ar avea nici o conotatie ironica in prezenta unor personaje de extractie, roturier marturisindu-se si povestitorul, impresia lui finala fiind ca „s-a fript cu ceaiul“ – in sensul concret in text, replica purtatoare insa si de noi informatii despre inconstientul nefericitului narator.

Sub auspicii de asemenea moderne se desfasoara mica lume alcatuita in cea mai mare parte din boier(nas)i a Bietului Ioanide; ceaiul de la Saferian, neobosit negustor, aduce in scena personaje fojgaitoare, preocupate mai mult sau mai putin de genealogii. Ioanide, ipostaza fara echivoc a omului superior in intentiile lui Calinescu, amina cu un ceas prezenta sa la ritualicul ceai. Oscilam din nou asupra sensurilor unui cuvint – ceas – in interpretarea acestei simple mondenitati; Ioanide era vrajit de sunetul pendulului lui Saferian, de aceea aparitia lui in salon la sase fara un minut are acoperire in ochii celorlalti prin faptul ca ar fi venit expres pentru mecanismul cintator al orologiului. Sub acest aspect boem, G. Calinescu destabilizeaza, tot prin premize sociologice, „intilnirea“ sau „iesitul“ la ora cinci.
Poetica orei cinci subintinde, in raspar cu o anumita traditie literara, o aminare cu exact o ora (sau douasprezece!) in Zodia scafandrului. Mai intii, Diogene Sava iese in statia de tramvai la ora cinci dimineata, retorica otiului si a mondenitatii fiind pusa intre paranteze. Ora sase dimineata il gaseste tot in statia de tramvai (din cauza proastei circulatii a transportului in comun). Cele doua universuri, al prozei traditionale si al novautenticismului, se confrunta exemplar in spatiul dublei aminari, de o ora sau de douasprezece, din ultimul roman al lui Nedelciu.

Parafrazind conceptul de „inginerie a sufletelor“, al lui Stalin, ingineria textuala nedelciana asambleaza, prin poetica orei cinci, scriitura traditionala: „Ce poti simti scriind: «El iesi la ora 5?». Pai? Este vreo legatura intre iesitul tau pe terasa la scris propozitii de felul acesteia si iesirea lui, la ora 5 dimineata, in februarie, in statia tramvaiului? Se poate face vreo comparatie?“.
In citatul de mai sus intrezarim „scriitorul care scrie pe terasa“, confin al „scriitorului de cabinet“, atent, prin urmare, la mediul cit mai aerisit in care scrie, dar, in acelasi timp, precaut fata de avantajele unui confort subiacent, precizat de locuinta cu terasa. Iar daca el afirma despre un personaj ca „iesi la ora 5“, ii subintelegem vocatia de romancier.
Si un alt fel de confort al scriiturii, de aceasta data idilic: „La ora 5 dimineata deci, daca e aer, e vara, e padure si tocmai a plouat, se aud pasari ciripind. Triluri. Muzica. Placute zgomote dinspre piriul de munte ce curge cristalin si cu pastravi./ In februarie insa, la aceeasi ora, in statia de tramvai, zgomotul cel mai placut, dac-ar fi sa se auda, ar veni din deal, dinspre capatul sudic al bulevardului, de la periferia orasului, dinspre depouri“ (2000, 15).

Prima fraza e ambigua: se poate referi atit la cel care scrie, cit si la personaj, iar optiunea pentru cel din urma e confirmata de opozitia pe care o creeaza cu iesirea lui Dio Sava in statia de tramvai. Acest al doilea comentariu al orei cinci mizeaza pe un anumit roman traditional, de inspiratie mai degraba omniscienta si, de asemenea, instaurator al confuziei. Daca el incepe idilic („e aer, e vara, e padure“), acopera si discutia natura-arta, cu largi ecouri in fenomenologia esteticii: „Triluri. Muzica“. Un pas insesizabil de la „frumosul in natura“ la „frumosul in arta“. Si inca: „placutele zgomote“ e un alt fel de a sesiza ca „faci arta“. Adica proza. Determinantul cel mai surprinzator din primul termen al opozitiei traditional/contemporan (i.e. actual, autentic, novautentic) este „piriul s…t cu pastravi“. Cine se poate bucura (cine poate simti placere) in acest peisaj montan daca nu un vizitator, un personaj care nu apartine locului (padure, aer, munte)? Se contureaza astfel tipul romanului traditional, pornind de la care Nedelciu replica: „Ea n-a iesit la ora 5! Ea e inca in garsoniera ei din celalalt urias cartier de sud-est al orasului si-l asteapta pe el“ (2000, 35).

Acelasi fel de roman constituie tinta propozitiilor despre gen la Valéry. Dupa autorul francez, un sumar al „calitatilor“ romanului semnaleaza o dominanta intrinseca.
Unitatea si descrierea reprezinta marile neajunsuri, la care coroboreaza „surpriza aparenta“, „vocabularul“, „efectele remarcabile si cele care pot fi enumerate“, „racourciurile violente“ (in Cahiers II, 1978, 1179: 1917/1918). Acest fel de arta literara („a carei aplicatie e proza“!) certifica o viziune organica: „Nu i se vad nici oasele, nici muschii, nici nervii, ci o piele care ii inveleste, ii ascunde, poleieste torsiunile si le cufunda unele intr-altele. Ea sarta literarat invaluie eforturile si unifica miscarile“.

Apare aici o noua apreciere a unificarii; daca in decursul anilor, unitatea romanului a vizat un anumit fel de egocentricitate, o viziune, prin urmare, partiala, prin pretentia ei generalisima de coerenta, „arta literara perfecta“ pretuieste nu „unitatea omului sau a vietii“ (cf. p. 1187/1188), ci unitatea generala „de travaliu“, „o reluare a gindirii in stare libera“, iar nu aplicata. Pe aceeasi pretentie de unitate este dezagregat si Jurnalul lui Gide (p. 1240, an. 1942). Dupa ce, de-a lungul Caietelor, ideea de eu (le moi) a fost cuprinsa in diferite variatiuni („nu spaima de a fi eu, ci spaima de a fi un eu“) despre inautenticitate in intelesul ei fenomenologic, Jurnalul lui Gide (si de aici chiar si poetica romanului ca jurnal) nu atinge acea organicitate tocmai prin asertiunea, enuntarea atingerii ei. Funciarmente, extractia critica se bazeaza pe limitele limbajului, devenind astfel o critica indirecta, adresata in prima instanta si cu temei de cauza prima limbajului, abia apoi felului in care este girat acesta: „Eul cel mai adevarat nu e cel mai important. Si, de altminteri, nici nu este cel mai adevarat… Nu exista adevar in ceea ce priveste eul“.
„Sinceritatea“ slui Gidet este o senzatie care determina un anumit ton al vocii, care ton se poate asocia sau conforma cu fabricatiunea cea mai imaginara; si asta chiar avind „buna-credinta“ sau rea-credinta.
Prin aceste constringeri (eu, eul cel mai adevarat, sinceritate) scriitura gidiana pierde automat „starea libera a gindirii“, cea care promite „arta literara perfecta“.

Dar puritatea gindirii lui Valéry atinge adesea paradoxe. Nimic nu ne impiedica sa consideram superlativul sau tinta, „starea libera“, drept o iluzie in plus. „Orice produs literar este unul impur“, pentru ca „aprecierea unui public“ aduce intotdeauna ceci de louche. Cu toate acestea, relevanta poeziei pure, absolute consta in faptul ca ea „comporta mai putina iluzie“, respingind punctul de vedere unic si uniform al romancierului. Si de aceea literatura este à peu-près (p. 1163), o gradatie in plus sau o masura de natura sintetica.
Exprima Valéry un punct de vedere constant in Caietele sale? Mai degraba un inceput perpetuu, un demaraj al gindirii, al profesiunii sale – gindirea. Si, de fiecare data, romanul esueaza in fata examenului de unicitate. Mai mult decit scriitura lui Gide, romanul de tip balzacian este arbitrariul de joasa conditie. Desi pentru Balzac are o lectura (in jurul anului 1941) de admiratie sociologica („Balzac – atroce, absurd si covirsitor amestec unde Bonald, Paul de Kock, Pigault-Lebrun, Rabelais, Radcliffe, Cabanis etc. etc. clocotesc“), poetica orei cinci este denuntata cu fermitate. Ori, mai degraba, acel Paul de Kock din Balzac: „Contesa lua trenul la ora 8./ Marchiza lua trenul la ora 9. Ad libitum./ Iar ceea ce eu pot varia in mod nedefinit, si primul imbecil venit ar putea s-o faca in locul meu. s…t Acela singur va putea sa varieze, care va fi mai mult decit mine smoit, care va fi capabil de mine, iar nu eu de el“ (1913, N13, V, 101). Sau: „Daca eu zic: marchizul inchise poarta sau: Elise avea 30 de ani – nimeni n-ar putea sa ma contrazica, acestea nu sint nici adevarate, nici false, intrucit Elise nu exista, nici marchizul, nici poarta“ (1922/1923, V, IX, 98).

Din nou diferenta eului si a celuilalt, din nou arbitrarul si dificultatea a ceea ce nu poate fi ad libitum inlocuit. Opozitia isi schimba unul dintre termeni: ramine traditionalul (fie omniscienta, fie sinceritatea), care face partida cu cealalta unicitate, cea organica; novautenticismul lui Nedelciu se delimita, la rindu-i, si de sinceritatea interbelica de orchestratie gidiana, precum si de „realismul“ asertiv al romanului orei cinci, dupa cum este ilustrat cazul in Zodia scafandrului. Partialitatea lui Valéry recuza cu malitiozitate contextul („Descrierea, ca tip literar, se poate defini drept o suita de propozitii, intre care se pot insera tot atitea propozitii cit este nescesar“) si, de asemenea, analizele formale, mentionindu-l, de pilda, constant pe Flaubert drept „un nefericit care a acreditat existenta unui singur fel de a descrie o cutie de chibrituri“.

Arta literara perfecta mai pune in discutie si ceea ce odinioara Nedelciu teoretiza sub ideea de lungime a textului; in jurul lui 1944, Valéry formalizeaza „diferitele puteri ale prozei“, opunind o proza lunga („care se construieste, s’échafaude“) unei proze scurte. Bossuet, pe de o parte, Voltaire si Diderot, pe de alta. Diferenta este de adincime, intrucit autorul Oratiilor funebre „argumenteaza, interpeleaza, exhorta, deduce – se orienteaza catre un prag“, proza „scurta si prompta“ fiind ajutata de o proza cvasimelodioasa (Chateaubriand), cu caracteristici geometrice plane, „fara umbre“. Din organicitatea artei literare perfecte se pastreaza, in compania Voltaire-Chateaubriand-Diderot, „o voce fara corp“; din nou, o gradatie de intensitate. De partea cealalta, orientarea lui Bossuet catre un prag, o iesire, sugereaza o poetica verticalizanta, de elevare, ceea ce si finalizeaza arta religioasa de secol clasic si catolic.

Cu aceste precautii selectate, complexul orei cinci al romanului balzacian (prost) se denunta in continuarea lui Valéry la nivel pragmatico-semantic.
Genette atragea cindva atentia asupra limitelor povestirii; in ultima din cele trei categorii limitrofe (Figures II) – diegesis si mimesis, naratiune si descriere si povestire si discurs –, preteritul lui Benveniste „disculpa“ absenta: „in povestire nimeni selt nu vorbeste“; formelor discursului le revin, deci, deixa si consecintele persoanei I. Din punct de vedere sentimental, chiar Genette tuteleaza premiza lui Valéry: „A defini pozitiv povestirea insemna a acredita, poate in mod primejdios, ca nimic nu este mai natural decit a povesti o intimplare sau a imbina un ansamblu de actiuni intr-un mit, o poveste, o epopee, un roman s…t. Trebuie sa ne amintim inca o data stupoarea lui Valéry in fata unui enunt de tipul «Marchiza iesi la ora cinci»“.

Empatizeaza astfel Genette fata de primejdia pe care o semnala autorul lui M. Teste; cu toate acestea, judecata din Figures despre poetica orei cinci se bazeaza pe o intelegere univoca a arbitrariului la Valéry, drept „manie perversa a substitutiilor posibile. „Un enunt de tipul «Marchiza iesi la ora cinci» ii apare pe data slui Valéryt ca fiind o reunire intimplatoare de unitati in intregime substituibile: «Marchiza (sau orice alt subiect) iesi (sau orice alt verb) la ora cinci (sau orice alt complement)». Naratorul nu poate opri acest virtej de solutii posibile decit printr-o decizie arbitrara, adica printr-o conventie“, comenteaza Genette (Figures I, ed. rom., 1978, 120). „Literatura substitutiilor“ conserva astfel o conditie joasa a „artei literare perfecte“ in sensul organic, cea care este, dupa vorba lui Thibaudet, atenta la unic, la unicitate. Silogismele lui Valéry apeleaza si in cazul romanului la intemeierea limbajului si a categoriilor enuntiatoare. Oricum, un rezumat al opiniilor despre roman la Valéry se dovedeste paradoxal: cu atributului arbitrariului respinge romanul realist (mai degraba pe Flaubert decit pe parintele Balzac), pe cel „sincerist“ (gidian), dar aduce un Hommage lui Proust, din care a „citit oricum prea putin si fragmentar“. In Caiete exista justificarea „de ce nu sint eu romancier“ (1978, II, 1187/1188, an 1921), argumentata la acelasi nivel al organicitatii „artei literare perfecte“: „Ceea ce pastreaza memoria noastra din ea insasi, aceasta este substanta noastra, carnea interesului nostru“.

Dar daca Valéry nu scrie romane, mai mult, nu scrie (din cauza plictisului, dupa Genette), cum se numesc sutele si miile sale de pagini? O reflectie despre Literatura, despre arta de a gindi, cautarea acelui raspuns? Poate.
Asadar, „daca eu zic: marchizul inchise poarta“ contine o enuntare, adica un inceput grabit formulat, dar si substitutul unei submersii, promisiunea unor povesti in care abia a intrat. Observatiile si intuitiile din Caiete manevreaza, fara sa fie comentat, asertivul preteritului. Perfectul simplu, timp al povestirii in discursul critic din epoca structuralista pina in zilele noastre, beneficiaza de o noua contextualizare prin Gradul zero al scriiturii la Roland Barthes. Astfel, gradul zero poate fi acea forta imperceptibila ce alcatuieste suprafata unei mari sau a unui pahar cu apa, forta ce trebuie desfacuta pentru a plonja. „Acesta este un roman de profunzime“, enunta Nedelciu la inceputul Zodiei scafandrului. Proza lunga novautentica este o descindere, invers al prozei lungi de culminare in spirit bossuetian, adica o verticalizare negativa. In jargon barthesian, „o minciuna desemnata“ (1987, 54/55): „Lumea povestita (le monde récité) nu ramine neexplicata, oricare dintre accidentele sale este conjunctural, iar perfectul simplu este tocmai acest semn operator prin care naratorul reduce farimitarea realitatii la un verb firav si pur, lipsit de densitate, volum si amploare, a carui singura functie este de a lega cit mai repede o cauza de un scop. Cind istoricul afirma ca ducele de Guise muri la 23 decembrie 1588 sau cind romancierul povesteste ca marchiza iesi la ora cinci, aceste actiuni se ivesc dintr-un trecut fara stabilitatea si conturul unei algebre, sint o amintire, dar o amintire necesara, a carei insemnatate spune mai mult decit durata“.

Perfectul simplu este, prin urmare, „lipsit de densitate, volum si amploare“, prezentind trasaturile prozei scurte de geometrie plana, dupa Valéry. Cum se face ca el sta la fondarea romanului (balzacian), al prozei tridimensionale? Din punct de vedere tehnic, de indata ce planul care mentinea tensiunea unei suprafete de apa este desfacut, imersia incepe. Aceasta parabola Zen a unui personaj din Zodie, desemnind o putere universala si insignifianta in acelasi timp, manifestata la suprafata, convine unei alte absente cu forta generatoare: persoana a III-a, atribut al preteritului barthesian. Opozitia pe care o teoretiza Benveniste la nivelul persoanelor gramaticale (eu, prezenta, vs. el, absenta), se gradeaza la Nedelciu asertiv: „sEu zic: Tut Incuie usa. sTut Traverseaza holul. sTut Patrunde in liftul fara lumina. sTut Bijbiie dupa butonul parterului. O smucitura brutala. Coborirea in intuneric induce spaima./ sEl,t Acesta este un roman de profunzime. s…t Ce poti simti scriind: «El iesi la ora 5»?“.

Cititorul este imediat implicat: El, „absenta“ care iese la ora cinci, apare datorita noua, intrucit, la un etaj pragmatic, „el“ este intotdeauna cel despre care povestim.
Asadar, Valéry respinge falsitatea, minciuna romanului (cu toate consideratiile sale cu dubla bataie despre proza – y compris Bossuet din Oratii – drept „arta literara perfecta“), Barthes o tolereaza, asezind-o la inceput printr-o motivatie realizata din punctul de vedere al conventionalitatii, Genette o delimiteaza.
Dar Nedelciu este un scriitor de romane contemporan, deci stie si afirma ca minte. Sau poate ca nu minte.
_______
Bibliografie

Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, Editura Compania, Colectia „Contemporani“, Bucuresti, 2000;
Paul Valéry, Cahiers, t. II, texte établi et adnoté par Judith Robinson-Valéry, Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, Paris, 1978;
Gérard Genette, Figuri (antologie), trad. Angela Ion, Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucuresti, 1978;
Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii, in antologia Romanul scriiturii, editie de Adriana Babeti si Delia Sepetean-Vasiliu, Editura Univers, Bucuresti, 1987.

In articol, cifrele dintre paranteze reprezinta: anul aparitiei editiei citate (cifre arabe), numarul volumului (cifre romane), numarul paginii si, pentru Caietele lui Valéry, anul in care au fost facute insemnarile. Traducerea citatelor in limba romana imi apartine.