OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In articolul Despre combustia numita prietenie (Dilema, an IX, nr. 418, 2-8 martie 2001, p. 13) notam, in legatura cu observatiile domnului Mircea Iorgulescu la scrisoarea lui Gáspár Miklos Tamás (ambele texte fiind publicate in aceeasi revista, cu doua numere inainte), ca, desi are dreptate cind spune ca Marin Preda nu a fost „un comunist cu vechi state“, marele prozator „a slujit politica partidului in mod cvasiexplicit in diverse etape ale activitatii lui creatoare“. Cu referire la anii dinainte de 1958, cind Gh. Gheorghiu-Dej obtinea de la Hrusciov indepartarea din Romania a armatei sovietice, trimiteam la capodopera Morometii, care „isi trage numele nu doar de la protagonistul Ilie Moromete, ci si de la faimosul erou popular rus Ilia Muromet“. Domnul Iorgulescu imi face onoarea unei replici in numarul 420 al aceleiasi publicatii, precizind, cu justificata grija filologica, mai intii ca numele respectiv apare pentru intiia oara in volumul de proze scurte Intilnirea din paminturi, iar apoi ca volumul s-a tiparit in 1948. Criticul isi duce mai departe demonstratia presupunind, justificat, ca textul unde aparea numele trebuia, prin forta lucrurilor, sa fi fost scris anterior, asadar prin 1947.

Concluzia care se impunea era ca pe atunci Preda nu avea cum sa faca politica partidului. Se subintelegea ca, republica instaurindu-se abia la 30 decembrie 1947, anul urmator era abia primul an de dictatura a proletariatului.
Salut cu simpatie si respect tentativa domnului Mircea Iorgulescu de a apara memoria lui Preda. Nici intentia mea nu era, de altfel, aceea de a i-o terfeli. Cred, totusi, ca sint un admirator loial al romancierului daca imi indrept simpatia catre manifestarile viabile ale creativitatii lui, distantindu-ma lucid de celelalte. Tocmai pentru ca sint de acord ca Marin Preda merita sa fie admirat pentru calitatea multora dintre paginile sale, cred ca merita sa discutam ipoteza vehiculata de domnul Tamás cu privire la comunismul scriitorului.

As vrea sa remarc, inainte de toate, ca nu rezulta de nicaieri aversiunea lui Marin Preda fata de comunism. Trilogia cu care si-a incheiat – din nefericire – cariera literara (ma refer la Cel mai iubit dintre paminteni), in buna traditie a „romanului obsedantului deceniu“, este aspra cu aberatiile stalinismului si proletcultismului, nu cu comunismul in sine. Pe de alta parte, paginile dedicate de scriitor tinarului revolutionar Nicolae Ceausescu, intr-una din editiile Delirului (expurgate de domnul Ion Cristoiu fara temei din prima editie postdecembrista a romanului, cita vreme scriitorul nu a lasat un testament in acest sens), tind sa sugereze mai curind atasamentul lui Preda fata de ctitorul „Romaniei multilateral dezvoltate“. Acest atasament survenea pe bazele mai vechilor prietenii ale lui Preda cu scriitorii de stinga. In Viata ca o prada sint pagini excelente care evoca admirativ apropierea de poetul Sergiu Filerot si de publicistul – tot de stinga, pe atunci – Virgil Ierunca. Prin urmare, pina cind familia sau oricine altcineva nu va da publicitatii pagini inedite in care Marin Preda sa repudieze explicit comunismul, nu vad, in aceste conditii, cum putem sugera ca el nu a fost un tovaras de drum, iar mai apoi un membru de partid convins al regimului de pina in 1989.

Dar poate ca domnul Mircea Iorgulescu nici nu voia sa sugereze vreo corectie in acest punct. Intr-adevar, domnia sa se refera doar la supozitia de filorusism cultural pe care am adus-o eu in discutie. (Spun „filorusism“ si nu filosovietism fiindca Ilia Muromet nu este un erou literar sovietic. Existenta lui literara vizeaza, cum se stie, universul legendelor eroice rusesti din perioada feudala.) Ma tem insa ca nici asa argumentatia istorico-literara a criticului nu sta in picioare. De ce? Pentru ca rusificarea tarii nu a inceput la sfirsitul anului 1947. Ii amintesc respectuos domnului Iorgulescu data de 23 august 1944, cind, pe de o parte, Romania a intors armele impotriva hitleristilor si cind, pe de alta parte, armatele sovietice incepusera deja ofensiva pe frontul romanesc (la 20 august). Este notoriu ca rusii erau in tara si dictau tot mai mult in chestiunile politice si ulterior acestui moment, la instalarea guvernului dr. Petru Groza (6 martie 1945), la alegerile din 1946 (falsificate masiv, cu ordin si voie de la Moscova, in favoarea comunistilor) si la instaurarea republicii. Domnul Mircea Iorgulescu nu poate avea inocenta de a crede ca tinarul scriitor Marin Preda, martor la progresiva comunizare si, simultan, rusificare a tarii, nu sesiza sensul schimbarilor. Daca nu le-ar fi sesizat, astazi nu am discuta despre toate acestea.

A vedea intre cele doua nume de personaje o apropiere izbitoare nu este o chestiune de legenda. Sint de acord ca inspiratia poate asculta de legi greu de sesizat. Dar este cel putin ciudata acea inspiratie care alege dintr-o maree de posibilitati numele de Moromet, deosebit printr-o singura vocala de alt nume, al eroului rus din vechime, si este si mai menita sa intrige inspiratia care ii asociaza acestuia prenumele Ilie, stiut fiind ca in literatura frateasca de la Rasarit lui Muromet ii corespundea tocmai un Ilia (alta deosebire de o singura litera!). In fine, daca dincolo de aceste pure coincidente literare tara se mai si afla sub ocupatie sovietica, ipoteza ca totul ar fi o potriveala intimplatoare a imaginatiei fictionarului risca sa nu-i mai convinga decit pe naivi.

Nu stim – nici eu, si cred ca nici Mircea Iorgulescu – ce va fi fost in mintea lui Preda pe atunci. Dar fapt este ca eroul unuia dintre cele trei mari romane ale „obsedantului deceniu“ – mai am in vedere Cronica de familie al lui Petru Dumitriu si Groapa lui Eugen Barbu –, scris sub ocupatie sovietica, s-a numit Ilie Moromete. Aceasta realitate este imposibil de negat, iar sensul ei are o anume transparenta. As adauga doar atit: cind, intr-un regim de teroare politieneasca, interpretezi o partitura ideologica lansata si sustinuta de politie, nu mai e atit de important daca esti sau nu politai tu insuti.
Personal, pot iubi Morometii si daca recunosc in alegerea numelui protagonistului o forma de oportunism social si politic al „vicleanului scriitor valah“. La fel de bine pot iubi Donul linistit al lui (pare-se ca, totusi) Solohov, chiar daca ma distantez de conduita scriitorului, acuzat de plagiat (nedovedit convingator pina astazi) si de delatiune (dovedita cu prisosinta). Daca luciditatea si examenul critic nu ma ajuta in aceasta tentativa de disociere, atunci la ce bun critica?