Autor: 
Categoria: 
De ce ruePavlov? Are vreo legătură cu... acel Pavlov?
Iniţial, proiectul s-a numit Pavlov, fără nici o legătură cu
experimentele sau cu autorul acestora. Poate cu pasiunea mea timpurie pentru
literatura rusă şi, de aici, asocierea stîngace a numelui Paul cu rusescul
Pavlov, ca alter-ego mai sonor, dar nici asta nu prea explică lucrurile. Compun
muzica dintr-un reflex, însă nu unul condiţionat. Nu ştiu, pînă la urmă e doar
un nume. E numele sub care am apărut prima dată, după ceva ani, pe o scenă, în
vara lui 2008, la Street Delivery, într-o cu totul altă formulă. Apoi, după
reorchestrarea şi rescrierea piesei Going Down, am găsit catch-ul, am găsit
strada, ca să spun aşa, şi am devenit ruePavlov, din nou fără nici o legătură
cu vreo stradă anume… Întîmplător, în februarie 2009, îl văd pe Călin Torsan în
concert cu Einuiea şi îi propun o colaborare. Intrînd în rezonanţă cu
materialul, devine colaborator „cu normă întreagă“ şi încep asamblarea
materialului sub forma „Live Noir“, Tales of Estrangement, iar proiectul începe
să se lege ca ruePavlov.
Ce ai vrea să reprezinte această trupă pentru muzica românească?
Nu ştiu, nu am avut nici un gînd în direcţia asta şi nu mă
raportez la muzica românească sau la muzica „de afară“ ca la repere nete şi
parcă prea des ireconciliabile. Proiectul e încă foarte tînăr, se caută, e în
construcţie. Încă nu mi-am definit poziţia artistică şi, chiar dacă am
radiografia fiecărei piese, nu ştiu cum va suna materialul cînd se va
transforma într-un album. Acum, piesele au mai multe variante, inclusiv live.
Am propus mai multe forme de spectacol, iar anumite teme s-au distanţat şi, din
mers, lucrurile s-au îndreptat şi spre muzică de film. Pot spune că,
deocamdată, materialul se află într-o zonă periferică în raport cu muzica
românească prezentă, fără să îşi fi propus să fie etichetat drept underground.
Dar cred că are şi va avea viaţa lui, dincolo de toate etichetele inevitabile.
Aş vrea, la un moment dat, să reuşesc să bucur oamenii cu muzica mea, nu să-i
fac să spună: „Da, interesant“.
Există defecte pe care le perpetuează muzica românească, din
punctul tău de vedere, şi pe care ai vrea să le depăşeşti prinpoziţia ta
artistică?
Defecte? Conceptul acesta de „muzică românească“ e cam
general, vag, oarecum. Pot spune însă că muzica românească e destul de lipsită
de tradiţie şi prea puţin proteiform rezonantă pe segmentul foarte lax al
rockului. Cel puţin pentru marele public, pentru că au fost şi sînt destul de
multe trupe în România care propun o altfel de expresie, mai degrabă decît
zîmbetul tîmp al reuşitei imediate. Sau, cel puţin, încearcă să propună, pentru
că şi aici putem vorbi de o uniformizare a expresiei. Eu încerc să explorez cît
mai multe piste înainte de a ajunge la o expresie unitară. Nu vreau să exprim
neapărat o poziţie în exterior, artistică sau de orice fel, vreau doar să
prezint o muzică vie şi un produs final, dacă e să spun aşa, bine făcut şi, în
acelaşi timp, autentic, aproape de mine. Procesul creativ e unul solitar, individual,
iar produsul e oarecum abstract, independent de lumea de afară şi de defectele
ei, chiar dacă nemulţumirea, strigătul se aud, transpar.
Tales of Estrangement… noir? Mi se pare o temă potrivită cu muzica pe care o cîntaţi, interiorizată, adîncă. Este ea potrivită pentru climatul cultural românesc? Sau, pur şi simplu, este o reflexie a personalităţii tale?
De ce nu? Sînt spaţii neacoperite, pe lîngă cele alterate/înstrăinate. Cred că fiecare piesă conţine inevitabil o reflexie a personalităţii mele şi e posibil ca, atunci cînd treci ceva prin filtrul personal, acel ceva să capete în mod paradoxal universalitate. Nu e un lucru pe care ţi-l propui, ci pur şi simplu se întîmplă. Practic, fiecare piesă trece printr-un ciclu care este asemănător cu o întoarcere la sine, deci cu o interiorizare.
Cînd m-am gîndit la „Live Noir“, am avut în ochi un anumit
spectacol, sobru, aproape clasic, voce cu instrument, cu elemente teatrale, dar
şi cu forme contemporane de expresie muzicală – evident, în ton cu materialul.
Acest spectacol e în lucru. Tales of Estrangement a intrat în rodaj din martie
2009, cu apariţii oarecum timide. Pe parcurs, a alunecat uşor înspre zone
minimaliste, cu unele derapaje spre experimental şi improvizaţie, fără ca
acestea să dăuneze formei. Dimpotrivă, consider că au fost benefice pentru
piese. Ca substanţă, materialul are un caracter minimalist, cu repetiţii
nevrotice. Piesele se descompun, pe parcurs, în fragmente obsesive, pentru ca
apoi să se recompună, în final. Nu ştiu cît de potrivită e această formă de
expresie pentru climatul cultural românesc, însă, cu siguranţă, înstrăinarea e
un sentiment familiar şi o luptă pe care fiecare dintre noi o are de purtat, cu
sine sau cu ceilalţi. O idee pe care am şi pus-o în practică a fost aceea ca,
la ultimele spectacole, să îi oferim publicului, pe hîrtie, chiar şi cu scris
de mînă, o povestire despre înstrăinare.
Crezi în faimă?
Atîta timp cît se traduce prin „prestigiu pentru un lucru
bine făcut“.
Cum aţi ajuns la această formulă timbrală? Mă gîndesc, în principal, la prezenţa lui Călin Torsan în trupă?
Am gîndit materialul pe structuri simetrice, repetitive, cu
spaţii largi, pe care Călin şi-a găsit foarte bine locul. Pot spune că el a
venit exact unde trebuie, la momentul potrivit, cu propria lui personalitate,
pe frecvenţă şi în rezonanţă cu materialul. Formula asta, de doi – uneori,
extinsă la trei, cu Vasile Coverca la pian –, a venit în primul rînd ca o
adaptare la felul în care firescul, la nivel de relaţionare, devine aici extrem
de complicat.
Ai situa conceptul ruePavlov în modernitatea conceptuală muzicală?
Eu am avut un concept în minte, nu ştiu cît de modern. O
construcţie, o chestie care să poată fi asamblată şi dezasamblată, care să
poată fi cîntată, de exemplu, cu fluiere, dar şi cu alte instrumente, şi care
să aibă o notă personală, aşa-zis originală. Pot spune că inspiraţia are două
laturi: cea din interior, care te conduce şi este inexplicabilă, şi cea din
exterior, care, într-o măsură, îţi vine subtil din viaţa de afară. Undeva, la mijloc,
se creează un echilibru fragil. Acum, nu ştiu cine şi ce se înscrie în
modernitatea asta conceptuală muzicală, sînt cam străin de teorie. Nu aş pune
muzica hand-made în plan secund, în raport cu tehnologia modernă, însă nici nu
vreau să-i minimalizez acesteia din urmă utilitatea şi importanţa. Ele pot face
casă bună împreună, dacă le foloseşti cu onestitate.
Ce loc joacă hazardul în reflexul muzicii voastre?
În ceea ce mă priveşte, lucrurile sînt gîndite – unii
apropiaţi ar zice că maniacal. Nu cred că este vorba despre hazard. Mai
degrabă, aş spune că au fost mai multe încercări/variante ale pieselor. E însă
un material lucrat minuţios, cu o formă încă în lucru. Hazardul e post factum,
şi nu îl exclud.
Mi-ai vorbit la un moment dat de experimental... de dragul experimentalului... Ce înseamnă aceasta?
În spectacolele de anul trecut, am alunecat uneori, mai mult
de cît aş fi vrut (să fie hazardul?), spre experimental şi improvizaţie, fiind,
cum spuneam, o etapă necesară în evoluţia materialului şi a înţelegerii noastre
cu el. Fără să-mi propun asta, structura pieselor se ridică pe mai multe
niveluri şi, paradoxal, cu cît mai rigide sînt formulele din structură, cu atît
ele conţin mai multe zone libere care permit improvizaţia, zone exploatate
generos de Călin. Din nou, revin la etichete. Îmi plac experimentalul şi
improvizaţia cînd mă plasez ca spectator, însă în ruePavlov acestea îşi găsesc
locul numai pînă la un anumit punct – dincolo de asta, este o muzică cu
structură şi balans.
Care e atitudinea, după tine, necesară pentru un artist?
Cea a lui Stig de la Top Gear. Nu ştiu, cea de om. Firească.
Habar n-am. E aşa un mit în jurul ideii de artist, că ar trebui să fie într-un
fel sau într-altul – chestiuni exterioare, pînă la urmă. Nu rezonez cu
tipologii. Cred într-un anumit echilibru şi în desăvîrşire.
Despre download acum. Ce crezi despre acest fenomen? Cum îl consideri, pentru o trupă ca ruePavlov?
Nu sînt în temă cu problema downloadurilor, cred că fac parte din joc. Trăim într-o epocă în care multe lucruri se obţin gratis, dar de multe ori acest „gratis“ este nociv, are un revers, generează o „inflaţie“ care poate sărăci percepţia. Se promovează agresiv un consumism lipsit de consistenţa propriei alegeri, pe un fond sugerat ca fiind singura soluţie. O uniformizare convenabilă, prin care arta, în genere, prin economia timpului, trebuie să fie consumată imediat. Astfel, muzica a devenit foarte accesibilă, e peste tot, fiind, cred eu, forma de artă care transmite cel mai uşor. Nu ştiu cum e pentru casele de discuri, cum merg vînzările de CD-uri, dacă o să dispară, dacă e bine că se downloadează, dacă nu. Însă, cred că prezenţa live creează o altfel de legătură cu publicul.
Cînd ar trebui ascultată muzica ruePavlov?
Eu nu o ascult. Uneori, mă enervează că, tot lucrînd la
piese, la final simt nevoia să ascult altceva. Nu ştiu, fiecare ascultă cînd
vrea. În rest, ca să-l parafrazez pe Woody Allen: pînă şi un ceas stricat arată
ora exactă de două ori în 24 de ore.
A trăi din artă sau prin artă?
E decent şi sănătos să trăieşti din ce faci. În interior,
trăieşti prin artă, în exterior însă, ar trebui să trăieşti din ea, pe cît se
poate.
VIDEO ruePavlov - The Sun
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters