Autor: Început în 2003, într-o volantă cu aer(e) literar(e), intitulată Micul Ftiriadi, chestionarul de faţă a fost iniţiat ca o bază de date a scriitorilor români. În prima serie au răspuns autori precum Dumitru Crudu, Mihail Vakulovski, Elena Vlădăreanu, Marius Ianuş, Domnica Drumea, Răzvan Ţupa, Ionuţ Chiva sau Ruxandra Novac. Unele dintre răspunsuri le-aţi putut citi pe blogul http://miculftiriadi.wordpress.com. Cum acesta se va închide şi rolul unei arhive este acela de a ajunge în varianta cea mai accesibilă şi mai creditabilă, am hotărît redeschiderea chestionarului şi tipărirea lui în Observator cultural.
I. Fişa individuală
Nume: Vancu
Prenume: Radu
Pseudonim(e) literar(e): -
Data şi locul naşterii:
13 iulie 1978, Sibiu
E-mail: rvancu@yahoo.com
Blog/site personal: -
Cărţi publicate (titlu, an, editură, tiraj
Epistole pentru Camelia, Editura Imago, Sibiu, 2002; Biographia litteraria, Editura Vinea, Bucureşti, 2006; Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (eseu), Editura Vinea, Bucureşti, 2007.
Premii obţinute: Pentru poezie, nici unul pe măsura vanităţii mele.
Colaborări: Transilvania, Euphorion, Vatra, Tribuna, Dilema veche, Ex Ponto, Timpul, Cuvântul, Steaua, Caiete critice, Contemporanul.
Cenacluri frecventate: Prefer să înţeleg prin „cenaclu“ întîlnirile aproape zilnice cu Mircea Ivănescu, dintre 1997 şi 2004-2005. Dacă cenaclu înseamnă învăţarea în comun, seară de seară şi zi de zi, a literaturii, atunci cam asta am făcut alături de Mircea Ivănescu în anii ăia. Sigur, au mai fost şi alte cenacluri, la Literele din Sibiu, la filiala USR din Sibiu, citirea la Euridice etc. – toate, imitaţii (deseori palide) ale modului exemplar în care ştie M.I. să „cenaculeze“ literatura.
Debut revuistic: Chestia e că mi-au apărut absolut simultan, în octombrie 2000, două pagini de poezie: una în Transilvania, alta în Timpul, girată de Doris Mironescu, pe care-l cunoşteam, şi de O. Nimigean, pe care urma să-l cunosc peste trei-patru ani. Aşa că nu ştiu care e locul real al debutului meu. Plus faptul că, tot în 2000, dar prin aprilie sau mai, mi-a publicat Constanţa Buzea un poem în România literară, la „Poşta redacţiei“, cu elogii şi firitiseli. Dar nu ştiu dacă ăsta poate fi considerat debut. Prin urmare, e sigur că am publicat prima dată poezii într-o revistă în anul 2000, dar nu ştiu exact în care anume am debutat.
Debut în cenaclu: În cenaclul lui Ivănescu, în 1997, vara. În cenaclul „Vladimir Munteanu“ al USR Sibiu, în 1997, toamna.
Debut on-line (reviste literare on-line): Ăăă... Cred că în Respiro, probabil în 2005. Da, acum, dacă verific, văd că aşa e: am poezii în numărul 18 pe 2005.
Debut sonor (înregistrări radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audio-book): Am citit la radio în Cluj, în 2006 sau în 2007.
Debut în volum: Epistole pentru Camelia, la Editura Imago din Sibiu, în 2002. Au mai fost şi nişte antologii făcute împreună cu Mircea Ivănescu pentru Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu, dar alea nu se pun.
II. Topuri (1-10)
1. Edituri: După cum era şi normal, editurile au început să se specializeze pe domenii particulare de interes şi, prin urmare, e impropriu să încropeşti un top la comun. Au mai rămas doar două edituri generaliste, ca să le zic aşa, Polirom şi Humanitas, concurînd umăr la umăr – cea dintîi, cu o jumătate de pas avans. La poezie, vizibilitatea cea mai bună e dată de Cartea Românească, dar palmares mai bun are Vinea – însă vine tare din urmă Brumarul lui Robert Şerban şi nu sînt deloc de neglijat nici ediţiile de la Cartier. La proză, dacă e vorba de traduceri, Poliromul are o întîietate de necontestat; dacă e vorba de proza autorilor români (tineri, în special), tot Poliromul domină, secondat, mai degrabă firav, de Humanitas.
3. Cartea de poezie/Cartea de proză (autori români): Aici e greu să aleg cîte zece titluri. Ba chiar imposibil, dacă e vorba de autori români din toate timpurile. Aşa că o să îmi iau libertatea să subînţeleg că e vorba despre autori contemporani. Un top personal al cărţilor de poezie din ultimele cîteva zeci de ani am făcut acum ceva vreme în Pana mea, nu-l mai reiau. Aşa că o să mă mulţumesc cu înşirarea cîtorva nume de poeţi debutaţi după 1989, pe care-i recitesc cu precădere: Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, O. Nimigean. Pe poeţii congeneri nu-i amintesc, deşi îi citesc cu osîrdie şi cu invidie, pentru că nu mi se pare corect să fiu şi jucător, şi arbitru. La proză, tot postdecembrist vorbind, recitibili sînt Radu Aldulescu, Simona Popescu (deşi nu ştiu sigur ce sînt Exuviile: proză sau poezie), Bogdan Popescu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Florin Lăzărescu.
III. O...
...întrebare pentru scriitorul preferat:
Mi-ar plăcea să pot să-l întreb salingerian: „Mergem la o bere?“, ştiind totodată bine că bulimia mea alcoolică va face ca berea să dureze toată noaptea. În afară de asta, aş mai avea şi întrebări particularizate pentru fiecare dintre preferaţi. Pe Eminescu, de exemplu, l-aş întreba: De ce naiba ţi-ai mîncat timpul şi nervii cu gazetăria? (Bine, cred că s-ar şifona; mi-ar răspunde, poate, cu o parafrază à la Teofrast – omul, cu cît e mai bun, cu atît mai tare se irită la vederea celor răi. Şi, atunci, l-aş tachina întrebîndu-l dacă se crede un om bun – dar întrebarea asta, de fapt, îi aparţine lui Iustin Panţa şi oricum n-am dreptul decît la o întrebare, deci să revin.) Pe Berryman l-aş întreba de ce, tînăr fiind, nu s-a dus la cele trei întîlniri fixate de ultracelebrul Eliot – poate dăuna unui tînăr poet vecinătatea cu un consacrat? Pe Ivănescu l-aş întreba, dimpotrivă, de ce a admis un tînăr poet în preajmă şapte ani de zile (cifră cam diogeniu-laerţiană…) – ce anume credea că putea să-l înveţe şi, în general, ce e de învăţat din poezie? Şi tot aşa. Dacă vă aşteptaţi să pun întrebări înţelepte, atunci nu v-aţi găsit omul.
...idee pentru o „viaţă“ literară „mai bună“:
Nu mă interesează în aşa grad viaţa literară încît să-i doresc mai binele şi să mă frămînt să găsesc o soluţie pentru asta. Atunci cînd doi oameni de treabă vorbesc la o bere, viaţa e bună – similar, cînd doi scriitori vorbesc la o bere despre ale lor, cred că putem vorbi de viaţă literară bună. Restul sînt funcţii, instituţii, sinecure. Chestii care nu contează.
...problemă cu (pe) care s-a confruntat (a observat-o) de cînd a „intrat“ în literatură:
Hm, dacă aş putea fi aşa de sigur că am intrat în literatură…
IV. Întrebări cu răspuns opţional:
1. Ce ţi se pare „în regulă“ în literatura română actuală?
E bine: sînt poeţi, prozatori şi critici literari în care am mare încredere, care au în jur de treizeci de ani şi au două-trei-patru cărţi publicate (deci dau semne că ar fi de cursă lungă). Edituri şi reviste sînt destule, premiile se dau cam pe bune, colaborările încep să se plătească – deci, ca să-l parafrazez pe cavalerul Ulrich von Hutten, ştiinţele sînt înfloritoare, spiritele se mişcă, e o plăcere să trăieşti.
2. Ce ţi se pare „în neregulă“ (ce te intrigă/nemulţumeşte/„atacă“)?
Emfatic vorbind, dar totuşi adevărat, scriitorul oricum trăieşte din şi în scrisul lui. Cît despre partea financiară – cine n-ar vrea să trăiască din scris? Însă nu văd cum e posibil lucrul ăsta. Mă rog, dacă eşti un critic literar suficient de cinic şi, de asemenea, suficient de mediocru ca să poţi aşeza funcţiile deasupra propriului scris, cam ca Eugen Simion, poţi trăi bine mersi – dar, tehnic vorbind, nu trăieşti din scris. Se prea poate ca un scriitor exemplar precum Mircea Cărtărescu să trăiască din scris (deşi nu cred că veniturile lui sînt exclusiv din drepturi de autor etc.), însă nu cred că a fost vorba de o strategie de marketare a propriei opere, ci de noroc: s-a întîmplat să fie scriitorul potrivit pentru editura potrivită. Dacă eşti un diogenian şi poţi trăi din mai nimic, dacă ai forţa asta, poţi face ca Nimigean sau ca Aldulescu – trăieşti exclusiv din şi pentru scris, conştient însă că cea mai acătării locuinţă socială disponibilă pentru tine rămîne întotdeauna butoiul. Pe de altă parte, slujba nu dăunează scrisului – altfel, bibliotecile ar fi goale. Scriitorul bun scrie oricum. Scriitorul slab caută scuze să nu scrie.
4. Cum „cuantifici“ performanţa în literatură (premii, număr de cititori, statut literar...)?
Venedikt Erofeev n-a luat premii, nu avea cititori şi nici statut literar. Suta de pagini numită Moscova-Petuşki îl face însă un mare scriitor. Cum să cuantific asta? Ştiu doar că un scriitor trebuie să se simtă rău dacă nu scrie şi să facă doi-trei oameni inteligenţi să se simtă bine citindu-l. Cam asta-i performanţa pe care trebuie s-o ceri literaturii: să-ţi facă bine şi ţie, şi celui care te citeşte. Pentru celelalte, să lăsăm criticii literari să-şi cîştige şi ei pîinea.
5. Ai un model de performanţă?
Poezia lui Eminescu :)
6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?
Bani. Şi pentru scriitori, nu numai pentru criticii literari. Lecturi publice plătite bine. Nu-i nevoie de mai puţin, dar nici de mai mult.
V. Portret/Autoportret
1. Un autoportret (în cuvinte):
Fetiţa de patru ani a criticului Dragoş Varga, intrînd într-o sală de curs, vede portretul lui Creangă pe un perete şi exclamă: „Tati, uite-l pe Radu!“. Cam ăsta mi-ar plăcea să fie, ekphrastic vorbind, portretul meu. Chiar dacă, fizic, nu e tocmai măgulitor. Însă şi eu tot un fel de amintiri din copilărie am scris cîndva şi cred că toată viaţa cam asta o să fac: o să scriu din amintiri, dînd astfel dreptate profesoarei de română din gimnaziu, care obişnuia să mă depuncteze pentru că nu reproduceam inteligentele ei exegeze, ci scriam „din amintiri“. Bine, atunci încasam şi palme pentru asta, acum sper că, totuşi, critica literară o să profeseze o pedagogie mai blîndă.
2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra):
Generaţia e greu de prins într-un portret. Nici un manifest nu a captat adeziune unanimă. Nici o modalitate poetică nu a polarizat majoritatea în jurul ei. Aş îndrăzni, totuşi, să spun că mai vizibile sînt patru şcoli poetice: cea neoexpresionistă sadea, cu Claudiu Komartin şi Dan Coman pe post de gonfalonieri; cea a anarhiştilor de toate nuanţele, descinsă parcă direct din Civil Disobedience a lui Thoreau, în care papii fracturismului, Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, stau alături de minunaţi adepţi punk, precum Ruxandra Novac, sau grunge, precum Ştefan Manasia; cea a calofililor, unde aş prenumăra pe esteţii de la Bistriţa, Florin Partene şi Marin Mălaicu-Hondrari, şi pe Cosmin Perţa; în fine, cea biografistă, în care T.S. Khasis şi V. Leac acoperă registrul hard, iar Teodor Dună pe cel soft, şi din care Dan Sociu tocmai şi-a dat demisia. Critici literari în care am încredere mi-au spus că sînt biografist. Deci, cam pe acolo m-aş încadra şi eu, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă.
VI. Ultima dorinţă
1. Ce-mi doresc/propun eu, ca scriitor?
Aş vrea ca scrisul să mă facă un om bun.
2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?
Aş vrea ca cititul să te facă un om bun. Nu-ţi doresc ca, citind poemele cuiva, să simţi şi chinurile facerii lor. Şi, mai ales, îmi doresc să se adeverească propoziţia lui Dostoievski: frumuseţea va mîntui lumea. Pentru cititori şi pentru scriitori, deopotrivă.
„Sticlele – goale, mahmure şi bosumflate
ca nişte amante
convinse că nu vei divorţa nicicînd pentru ele.
Tu, cu obişnuita beţie bavardă şi megalomană,
cînţi precum Nero dezastrul Romei lor,
plîngînd artistul ce moare cu tine,
în catastrofa clară.”
(Radu Vancu – Supravieţuirea)
Pagină realizată de un cristian
RSS Feed
Newsletters