object(WP_Query)#16426 (55) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23631) } } } ["query_vars"]=> array(69) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23631) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["search_columns"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["update_menu_item_cache"]=> bool(false) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(23631) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#16430 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23631) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23631) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#16429 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#16428 (11) { ["term_id"]=> int(23631) ["name"]=> string(8) "Nr. 1276" ["slug"]=> string(7) "nr-1276" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(23631) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(37) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(23631) ["request"]=> string(564) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (23631) ) AND ((oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish' OR oc_posts.post_status = 'acf-disabled'))) AND oc_reorder_post_rel.category_id = '23631' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(37) { [0]=> object(WP_Post)#16432 (24) { ["ID"]=> int(250375) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-13 15:28:04" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 12:28:04" ["post_content"]=> string(6072) "Nu mai sînt bani la buget. Cheltuim mai mult decît încasăm din taxe și impozite. Ne împrumutăm, lună de lună, pentru a acoperi funcționarea statului. La costuri exorbitante. Și cu riscul retrogradării economice. Cum s-a ajuns aici? E relativ ușor de explicat: guvernele anterioare au crescut nesăbuit pensiile și salariile pînă cînd cheltuielile exagerate au devenit nesustenabile. Acum, cuvîntul de ordine e austeritatea. Autoritățile Statului sînt chemate să administreze sărăcia. Rațiunea de a fi a Statului pare să fi devenit doar asta: să protejeze bugetul, să păstreze aparențele bunei funcționări. Și să taie cheltuieli. Pensiile și indemnizațiile speciale rămîn, deocamdată, neatinse, fiind protejate prin decizii ale Curții Constituționale. Se taie, în schimb, de la Educație – se economisește mai nimic, dar se produc incomensurabile costuri sociale în special pentru cei aflați oricum la periferia societății. Și de la Cultură...  Ordonanța de Urgență nr. 52/2025 instituie limitări temporare ale cheltuielilor publice și blochează angajamente noi pentru anumite categorii de cheltuieli. Adoptat sub pretextul disciplinei bugetare, actul normativ riscă să provoace urmări nefaste în rîndul instituțiilor de cultură care ar putea să intre în blocaj. Ordonanța oprește, în ultimele luni ale anului, toate cheltuielile care nu intră în categoria strictă a utilităților, adică fondurile din care se plătesc onorariile colaboratorilor, producțiile artistice, decorurile, costumele, traducerile etc. Teatre, opere, filarmonici, muzee, case de cultură – toate sînt puse în situația absurdă de a anula spectacole, de a returna bilete, de a suspenda colaborări și de a amîna proiecte. Și asta taman la început de stagiune, într-un moment, deci, în care aceste instituții ar fi trebuit să duduie. Managerii vorbesc despre o veritabilă paralizie: fără dreptul de a cheltui pentru proiecte, instituțiilor nu le mai rămîne decît să plătească facturile la lumină și la apă.  Ceea ce s-a vrut o măsură de corectare a risipei s-a transformat, în fapt, într-o sancțiune aplicată culturii – un domeniu care funcționează oricum precar și în care statul nu a investit. Ceea ce OUG 52/2025 ignoră complet este specificul acestui domeniu: un spectacol nu poate fi „reprogramat” la fel de ușor ca o licitație pentru cine știe ce serviciu public. Ceea ce se pierde nu este doar un spectacol ori oferta cotidiană, obișnuită a instituției, ci încrederea în statul care – potrivit Constituției – ar trebui să susțină cultura. Din dorința de a face ordine în finanțele publice, guvernul riscă să provoace o pagubă mult mai mare: o limitare a accesului public la cultură. Asta înseamnă, pînă la urmă, această ordonanță: tăcerea (forțată) a orchestrei, muțenia actorilor, cultura în stand-by de dragul unei economii contabile. În fața reacțiilor dure venite din mediul cultural, Ministerul Culturii a anunțat inițierea unui memorandum împreună cu Ministerul Dezvoltării, menit să permită reluarea activităților artistice – dar fără garanții clare sau termene precise. Pe de o parte, e bine că, măcar în ceasul al doisprezecelea, autoritățile realizează unde au greșit și se străduiesc să repare. Pe de altă parte, corecția vine tîrziu și ca urmare a unei reflecții făcute sub presiune și în pripă, nu a unei autentice înțelegeri a nevoilor sectorului ori a unei planificări serioase. Dacă exceptările vor veni, vom fi evitat catastrofa, la limită, printr-un heirup administrativ. Dar situația culturii rămîne, pe fond, neschimbată: aceeași incertitudine, aceeași austeritate, aceeași lipsă de perspectivă pentru viitorul apropiat. Căci, chiar dacă situația va fi salvată, rămîne neclar dacă fondurile de care dispun instituțiile sînt suficiente pentru a încheia anul; și e încă și mai neclar cum va arăta bugetul pentru 2026.  De ani de zile, cultura se află la marginea bugetelor și în afara priorităților politice, fiind tratată ca un domeniu pur decorativ, nu esențial. Austeritatea a devenit o stare de permanență pentru sectorul cultural, care învață continuu să supraviețuiască din puțin, suplinind prin creativitate lipsa de finanțare. Lipsa dialogului între decidenți și creatori duce la efecte absurde: instituții care există doar pentru a-și acoperi cheltuielile, nu pentru a-și îndeplini menirea. Și nu, nu sectorul cultural ar fi responsabil pentru deficitul bugetar, nu e ca și cum pînă acum muzeele, teatrele, filarmonicile ori bibliotecile ar fi fost răsfățate...  Criza de acum e simptomul unei rupturi între administrația publică și comunitatea culturală: Statul acționează nu ca un administrator al politicilor culturale, ci ca o autoritate care impune decizii arbitrare, aparent fără nici o noimă și oricum nocive. Corecțiile de moment la problemele de moment sînt binevenite. Dar insuficiente. De fapt, e nevoie de o nouă abordare a domeniului cultural, de o altă relație dintre stat și cultură, de o, pur și simplu, înțelegere a specificității culturii și educației în raport cu celelalte domenii. Și de o fundamentare a politicilor pornind de la „excepția culturală”. Asta înseamnă: sanctuarizarea culturii, adică punerea la adăpost de bisturiul care taie bugete în caz de criză (conjuncturală) economică. " ["post_title"]=> string(28) "Pledoarie pentru excepție " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "pledoarie-pentru-exceptie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-14 15:01:49" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-14 12:01:49" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250375" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#16433 (24) { ["ID"]=> int(250373) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-13 14:36:18" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 11:36:18" ["post_content"]=> string(15409) "

Profesor de studii umaniste la Texas Tech University, SUA, și profesor onorific de filozofie la University of Queensland, Australia, Costică Brădățan este autor ori editor a peste zece volume de filozofie. Cărțile sale au apărut în peste 30 de limbi. Cu ocazia traducerii în limba spaniolă a cărții sale Elogiu eșecului, a acordat un interviu revistei Ethic.es. Îl publicăm mai jos, cu permisiunea autoarei – Mariana Toro Nader. 

  Afirmați în carte că, după ce succesul a fost atît de mult venerat, reputația eșecului este la pămînt. Într-o lume care elogiază triumful, atingerea perfecțiunii și a abundenței economice, spuneți că eșecul este o oportunitate de a ne vedea existența în goliciunea sa. De ce trebuie să eșuăm ca să cunoaștem cu adevărat condiția umană? Pentru că, de cele mai multe ori, sîntem împiedicați să percepem „existența noastră în goliciunea ei“ – să ne cunoaștem așa cum sîntem cu adevărat. Și ceea ce ne blochează accesul la acel nivel sînt tocmai succesul social, abundența economică, realizările profesionale, vanitatea lumească și alte asemenea iluzii. Ele formează un văl dens pus în fața ochilor noștri, care ne întunecă vederea și, astfel, sîntem condamnați să trăim cea mai mare parte a vieții nu în lumea reală, ci într-o bulă. De obicei, experiența eșecului rupe vălul și prin acea ruptură putem să întrezărim cum sînt, de fapt, lucrurile și cum sîntem noi. Desigur, acea ruptură se va acoperi curînd și vom fi din nou împiedicați să vedem ceva în afara bulei noastre, dar, preț de o clipă, chiar cînd vălul s-a sfîșiat și experiența eșecului este încă proaspătă, ni se dăruiește o cunoaștere specială.   Cum poate eșecul să ne conducă spre ceea ce numiți „trezire existențială“? Oare pentru că ne smulge din sindromul umbilicus mundi? Da! A vedea „existența în goliciunea ei“ înseamnă a înțelege cît de neînsemnați sîntem de fapt și ce loc mic ocupăm „în marea schemă a lucrurilor “. Cu alte cuvinte, înseamnă a deveni smeriți. Spiritual, această smerenie este cea mai bună șansă a noastră, ar putea să ne vindece de sindromul umbilicus mundi, căci este opusul său. Aș putea spune că această stranie condiție, care ne face să vedem totul prin lentila deformantă a micilor noastre nevoi și dorințe, planuri și ambiții, este una dintre cele mai grave carențe existențiale ale noastre. Vindecarea de ea nu va fi ușoară, pentru că atît de multe lucruri din natura noastră se opun – suferim de umbilicus mundi structural, egocentrismul este în ADN-ul nostru –, dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să încercăm. Budismul a eliminat chiar noțiunea de sine, ceea ce a ușurat un pic situația în Asia. Dar în Occident, unde totul se învîrte în jurul sinelui, sîntem conduși de un stăpîn mult mai aspru.   În lumea antreprenoriatului și a start-upurilor, există o narațiune comună care laudă eșecul ca o treaptă spre succes (Oprah Winfrey a fost concediată de la primul ei loc de muncă, J.K. Rowling a fost respinsă de zeci de edituri etc.). De ce a devenit eșecul o unealtă preferată a antreprenorilor și a celor care se consideră guru de dezvoltare personală? Cum scăpăm de acești „negustori ai eșecului-ca-succes“? Și nu-i așa că e amuzant: chiar apostolii succesului cîntînd, fără rușine, imnuri eșecului? Există ceva clar „totalitar“ în sistemul capitalist. Nu e suficient că acest sistem domină economia noastră – cum vindem și cum cumpărăm, cum producem și consumăm lucruri –, ci, practic, tot restul. Vrea să conducă totul, să marcheze toate aspectele vieții, să se strecoare în cele mai ascunse colțuri ale intimității noastre. Să ne uităm, de pildă, la educația superioară, un domeniu cu care sînt familiar. În universitățile de astăzi, studenții sînt tratați din ce în ce mai mult drept „clienți“ și, la rîndul lor, îi tratează pe profesori ca pe niște „furnizori de servicii“, iar locul lor de învățare, ca pe o „afacere“. Scriu „recenzii“ despre cursurile lor cam în același mod în care recenzează produsele cumpărate de pe Amazon. Același lucru se întîmplă și în alte domenii, de la medicină la administrația publică. Era doar o chestiune de timp pînă cînd acest totalitarism al capitalismului avea să pătrundă în viețile noastre interioare. Spiritul capitalist a ajuns astfel să modeleze modul în care ne vedem și ne exprimăm: nu ne mai facem prezenți în lume, ci ne „branduim“ și ne „vindem“, ca și cum fiecare dintre noi ar fi o corporație. Ca parte a acestui proces, vedem cum antreprenorii și acei guru ai dezvoltării personale acaparează treptat porțiuni tot mai mari din viața noastră interioară. Nu mai sînt capitaliștii clasici, lacomi, ci s-au „rebranduit“ drept ingineri ai sufletului. Explorarea vieții noastre interioare era cîndva domeniul poeților și al teologilor, al psihanaliștilor și al povestitorilor. Nu mai este așa. Era ceva de cîștigat din cele mai adînci frici și anxietăți ale noastre, iar acești oameni nu au ezitat să profite de ocazie. Așa au ajuns să ne învețe „cum să eșuăm mai bine“, citînd din cărți pe care nu le-au deschis niciodată. Modestia este adesea confundată cu smerenia. În carte, expuneți patru lecții despre smerenie. Ce este, de fapt, smerenia și cum diferă ea de simpla modestie? În carte, m-am ferit în mare parte să tratez smerenia ca o virtute morală sau socială (unde, într-adevăr, se apropie de modestie, după cum ați observat). În schimb, am vrut să consider smerenia drept o virtute epistemică. Cu alte cuvinte, smerenia nu atît ca o modalitate de a te comporta în lume, cît ca o manieră de a vedea și înțelege lumea. Unele dintre intuițiile lui Iris Murdoch mi s-au părut foarte utile în această privință. Ea a definit smerenia, destul de elegant, ca „respect altruist pentru realitate“, și i-am preluat definiția. Astfel redefinită, smerenia ar putea, cu puțin noroc, să ne ajute să cunoaștem cum sînt lucrurile de fapt – aspect despre care am vorbit mai sus.   Să vorbim despre strînsa relație dintre eșec și rușine. „Eșecul este urît ca păcatul.“ Poate de aceea atît de mulți oameni rămîn pur și simplu paralizați, anesteziați? Din simpla teamă de eșec? Oamenii sînt în mod constant motivați prin rușine să aibă succes, fie că vor sau nu, fie că succesul li se potrivește sau nu, inclusiv dacă înțeleg sau nu ce este succesul. Sîntem programați nu doar să fim cu ceilalți, ci, mai important, să ne îngrijorăm de felul în care ne văd ceilalți. De cele mai multe ori, imaginea de sine cu care operăm este cea furnizată de alții, nu una pe care o creăm noi înșine. Ceilalți sînt cei care ne creează – neîncetat, nemilos și după propriile lor capricii – și nu noi înșine. Într-adevăr, cu cît ne cunoaștem mai puțin, cu atît depindem mai mult de felul în care ne văd ceilalți. Și, deoarece majoritatea oamenilor nu se cunosc pe ei înșiși și nu au de gînd să dobîndească acea cunoaștere prea curînd, rămîn dureros de dependenți de ceea ce pot afla despre ei de la alții. Așa a fost mereu, dar dezvoltarea recentă a rețelelor sociale a evidențiat această realitate dureroasă. Din moment ce oamenii nu au nimic substanțial pe care să-și construiască viețile, ceva care să vină din interior, trăiesc disperați din like-urile altora. Și asta nu este cea mai rea parte. Faptul că te lași să depinzi de felul în care te percep alții este problema ta personală. Partea cea mai rea este că această relație de dependență este gestionată de forțe mult mai mari decît tine și în afara controlului tău: tehnologii extrem de manipulative (inteligența artificială, mai recent), corporații și guverne, „influenceri“ de toate felurile, organizații și instituții a căror existență poate nici nu o cunoști. În aceste circumstanțe, tu (și milioane ca tine) nu mai ești deloc o persoană mai mult sau mai puțin autonomă, cu atît mai puțin un „agent liber“. Acum crezi și spui orice te-au făcut aceste instituții să crezi și să spui, și te comporți – politic, economic, cultural etc. – în felul în care te-au condiționat să te comporți. E cu siguranță una dintre cele mai mari ironii ale istoriei recente: s-a investit atît de mult în știință și cunoaștere pentru a ne face atît de proști.   Așa cum afirmați pe bună dreptate în carte, democrația nu este erotică, nu seduce și nu vrăjește; dimpotrivă, a trăi democratic înseamnă a accepta imperfecțiunea și a dialoga cu eșecul. Iar smerenia este singura care va face posibilă democrația autentică. Credeți că disprețul și spaima noastră față de eșec duc la apariția și consolidarea regimurilor nedemocratice? Nu m-am gîndit în acești termeni cînd lucram la carte, dar acum, că ați punctat acest aspect, pot vedea legătura. Cu siguranță, tema eșecului apare proeminent în discursurile politicienilor autoritari și populiști. Ei par să vadă totul în termeni de eșec și succes: dușmanii lor nu sînt altceva decît „perdanți“, promotori ai unor politici „eșuate“, în timp ce ei înșiși sînt întruchiparea succesului. Dacă votezi pentru ei, „vei cîștiga atît de mult încît te vei sătura să cîștigi“. Poate că o fac din cauza propriilor lor nesiguranțe, dar mai important este că o fac pentru că simt instinctiv că asta vrea publicul lor să audă: acești oameni, așa cum ați subliniat, sînt îngroziți de perspectiva propriului lor eșec, poate că au experimentat eșecuri majore în viața lor – de altfel, sînt de obicei perdanții jocului social și economic –, iar un astfel de discurs este exact ceea ce au nevoie pentru a se simți puțin mai bine.   Scrieți că „o rată mai mare a eșecurilor, echipamente mai defectuoase, o birocrație mai puțin competentă și în general mai multe breșe în perfecțiune ar fi salvat multe vieți la Auschwitz, Treblinka și în alte părți“. Poate eșecul să ne salveze de noi înșine? Da, poate. În carte am arătat cum perfecțiunea ghilotinei – acea metodă filantropică de ucidere în masă – din timpul Revoluției Franceze a contribuit la eșecul acesteia. Aș vrea să împărtășesc aici o altă poveste care, prin contrast, poate aduce puțină lumină asupra modului în care eșecul ne poate salva de noi înșine. În anii Holocaustului, Germania nazistă a reușit să aresteze, să deporteze și să ucidă milioane de evrei într-un timp record. Dacă erai evreu în Germania la acea vreme, nu aveai nici o șansă reală. A fost rezultatul eficienței și seriozității germane. Nici o altă națiune nu ar fi putut face asta. Simultan, în România (care, la acea vreme, se comporta foarte mult ca o colonie germană, deși tehnic nu era), aliații locali ai lui Hitler, încercînd să-l imite, au căutat să aresteze, să deporteze și să ucidă cît mai mulți evrei. Problema era că administrația românească era atît de coruptă, iar oficialii săi atît de lacomi (cînd nu complet incompetenți), încît mulți evrei i-au mituit pentru a pleca din țară și astfel s-au salvat. De la polițiștii locali pînă la membrii de rang înalt ai Guvernului, toți salvau evrei, cu condiția să primească suma potrivită. Nu mă înțelegeți greșit, românii erau antisemiți fervenți, iar cruzimea lor față de evrei în acei ani i-ar fi putut scandaliza chiar și pe agenții SS, așa cum relatează Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim. Totuși, în același timp, moralitatea lor imperfectă a ajutat mulți evrei să scape. Deci, da, uneori eșecul ne poate „salva de noi înșine“.   Ce este „pesimismul intransigent“ pe care îl susțineți în carte? Aș prefera să-l numesc „realism intransigent“. Știu, pesimiștii au tendința de a se numi „realiști“, și cine îi poate blama pentru asta? În cazul meu, totuși, am motive întemeiate să o fac. După cum știți, ceea ce caut cu adevărat în această carte este atingerea „unui simț al realului“. Cel mai nociv aspect al succesului – sau al iluziei succesului – asupra minții noastre este că o întunecă, împiedicînd-o să înțeleagă ce se întîmplă cu adevărat. Dacă susțin smerenia, nu o fac dintr-un fel de purism moral (nici nu mă interesează smerenia ca virtute morală), ci pentru că este singura noastră șansă de a face vreun progres în ceea ce privește cunoașterea și înțelegerea noastră și a lumii în care ne aflăm.   Dacă perfecțiunea este supraevaluată – făcînd trimitere la titlul cărții lui Julio Ramón Ribeyro –, ar trebui să ne lăsăm ademeniți de „ispita eșecului“? Nu mi-aș face griji. Nu trebuie să ne lăsăm ademeniți de ispita eșecului. Eșecul însuși ne ademenește în sfera lui, tot timpul, fie că ne place sau nu, fie că sîntem sau nu conștienți de asta. Sîntem mereu în strînsoarea fermă a eșecului.

Interviu realizat de Mariana Toro Nader

Textul original poate fi găsit aici: https://ethic.es/entrevista-costica-bradatan.

 

Traducere de Silvia DUMITRACHE

" ["post_title"]=> string(51) "„Uneori eșecul ne poate salva de noi înșine“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "uneori-esecul-ne-poate-salva-de-noi-insine" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-13 14:36:18" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 11:36:18" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250373" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#16434 (24) { ["ID"]=> int(250389) ["post_author"]=> string(4) "5406" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-14 14:57:56" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-14 11:57:56" ["post_content"]=> string(14423) "[caption id="attachment_250390" align="alignright" width="225"] László Krasznahorkai © Déri Miklós/Arcok[/caption] Probabil că Bogdan-Alexandru Stănescu deține tainele cititului în Tarot ori ale aliniatului de astre sau probabil că a făcut, în anii uceniciei sale în domeniul literaturii, meditații particulare cu Baba Vanga, căci se pare că a nimerit-o din nou. László Krasznahorkai, cîștigătorul din acest an al Premiului Nobel, se află în portofoliul Anansi cu două traduceri foarte bune făcute de către Ildikó Gábos-Foarță, care a reușit să găsească un echivalent în limba română pentru acea densitate a frazei, complicat de transpus, specifică autorului Melancoliei rezistenței, ce merită toată aprecierea.  Segmentul pieței noastre de carte dedicat traducerilor literare suferă de un handicap, și anume o indiferență asupra traducerilor autorilor din țările vecine est- și central-europene, cu precădere autori contemporani, care, după cîte se pare, nu doar că prezintă un real interes de traducere în restul culturilor, atît occidentale, cît și estice, dar cu asupra de măsură iau și premii importante, care demonstrează, în ciuda veșnicelor comentarii legate de instituția premiilor, o oarecare relevanță (a nu se înțelege că criteriul premiilor ar fi singurul relevant, cîtuși de puțin, de multe ori denotînd o superficialitate a percepției asupra „clasamentelor literare“). Din acest motiv, țin să felicit activitatea lui BAS, care, lăsînd la o parte ironiile legate de pariurile sale cîștigătoare, arată un real interes pentru literatura sîrbă, croată, maghiară, bulgară, cehă sau polonă, iar expunerea pe care le-o aduce este un beneficiu semnificativ pentru cultura locală. Autori precum László Krasznahorkai, pe lîngă certa lor valoare literară, sînt și un bun prilej pentru problema interferențelor dintre culturile central-europene, deoarece, în scrieri precum Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, un mic orășel de la granița cu România devine și un bun pretext de analiză socială și de raportare la percepția culturii maghiare asupra culturii române. Pentru a încheia cu problema literaturilor Europei Centrale, e un mic paradox care se naște, evident, și din motive economice legate de presupusa vandabilitate mai mică a unui autor maghiar față de un autor de limbă engleză sau franceză pe o piață de carte, cum e cea de la noi, subfinanțată și cu un segment de cititori restrîns. O țară care a oferit un instrument de cercetare extrem de folositor pentru literaturile din Mitteleuropa (referindu-mă, aici, desigur, la Dicționarul romanului central-european din secolul XX, sub coordonarea Adrianei Babeți) arată un interes pentru literaturile din spațiile periferice europene care este în continuare foarte mic (cu cîteva excepții, de exemplu traducerile de la Curtea Veche ale Anamariei Pop din autori maghiari ori excelentele traduceri din poezia maghiară ale lui Mihók Tamás). Și cum, în aceste culturi est- și central-europene, autorii români sînt mai vizibili și traduși în număr mult mai mare față de autorii proveniți din aceste culturi traduși pe piața noastră de carte, acest aspect spune foarte multe și despre felul nostru de a ne raporta la o privire mult mai nuanțată asupra literaturii europene și mondiale. Însă destul despre noi, să trecem la cel care a furat în aceste momente toată atenția.  László Krasznahorkai este un romantic camuflat într-un modernist care vrea să ofere o imagine totală asupra lumii pe care o observă, o construiește și o deconstruiește în același timp. Debutul cu Satantango a impus un stil, care cumva i-a fixat și o receptare clișeică. În primul rînd, Krasznahorkai nu mai scrie de mult cum scria în Satantango, iar asta cred că e destul de vizibil. Mulți au afirmat că e un roman anticomunist, alții, că este mai degrabă despre o comunitate care trăiește în direct o apocalipsă și-și așteaptă cuminte mîntuirea, într-un soi de purgatoriu din care pare că nu există scăpare. Nu cred că Krasznahorkai este un scriitor anticomunist, ci mai degrabă un autor care se luptă cu orice sistem care produce abuzuri masive și care denaturează și alienează factorul uman. De altfel, uneori Krasznahorkai cade într-un soi de metafizică greoaie (pentru unele voci critice esențială, pentru altele, cam prăfuită), dar care nu sufocă textul. Literatura maghiară a dat naștere unui fel particular de a contura scenarii noir și horror, acomodînd elementele de fantastic în situații de criză, atît individuală, cît și la nivel social și colectiv. Krasznahorkai are în plus și un umor negru, care se transformă fie într-o mască tragică ce condamnă și acuză, fie în situații halucinante, dar care trezesc într-un fel speranță. Irimia și Petrina sînt un fel de Don Quijote și Sancho Panza într-un peisaj auster al totalitarismului, înviați cînd toată lumea îi considera morți, într-o ironie care se dovedește de multe ori fatală. Deja obișnuiți cu imaginile devenite emblematice ale lui Béla Tarr, plouă atît de mult, ca într-un fel de potop la finalul căruia, ca receptor, simți nevoia să faci o baie într-o cadă fierbinte. Cele opt ore ale lui Tarr mi se par mai degrabă o răsturnare de situație față de ceea ce Krasznahorkai realizează în scris, pentru că personal îl percep mult mai dinamic, iar atmosfera aceea sumbră, care e transpusă într-un puzzle de situații ce se asamblează pe măsură ce parcurgi romanul, e redată după principii de alcăturire diferite, dar care își găsesc puncte comune (recomand, pentru un comentariu mult mai detaliat al relației Tarr/Krasznahorkai, articolul lui Bogdan Popa din Observator cultural, nr. 1150). Ceea ce cred că îi iese foarte bine lui Krasznahorkai sînt personajele; nu doar că au ceva memorabil în construcția lor, dar reușește să capteze prin intermediul acestora toată tensiunea simbolică a cărților sale. E destul să ne gîndim la micuța Estike și la felul în care își găsește sfîrșitul, într-o imagine în care acestui personaj de sacrificiu i se suprimă orice formă de puritate. De aici, Krasznahorkai își plasează un centru de greutate în a da o voce unor clase sociale defavorizate și în a pune în valoare tragediile care se pot naște dintr-un raport inegal de putere, constrictiv, care dezumanizează.  Se vorbește mult despre frazele kilometrice ale autorului, întinse pe pagini bune, în descendența mult prea bătătoritului concept de „flux al conștiinței“ în manieră Woolf sau Joyce sau ca experiment textualist postmodern. Poate, ca intenție, s-ar apropia mai mult de prima, nicidecum de o formă de postmodernism, din punctul meu de vedere, însă cred că între experimentele moderniste și latura formală a scrierilor lui Krasznahorkai e o diferență. În primul rînd, frazele autorului maghiar se urmăresc mult mai ușor, nu sînt atît de prinse în formalismul exercițiului și nu sînt atît de ermetice. Sînt mult mai bine controlate ritmic, reușind să fluidizeze mai degrabă fluxul narativ, decît să-l încurce intenționat. În Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim se simte foarte bine acest lucru; punctul marchează o schimbare de perspectivă narativă, iar vocile personajelor, dictate de lungi monologuri, devin naratori ai poveștii. Ceea ce este și mai interesant e că acțiunea cărții este consistentă, cu multe direcții care se întrepătrund, fără să devină o colecție de monologuri plictisitoare în care se țin prelegeri despre viață. Una dintre marile calități ale prozei lui Krasznahorkai este de a surprinde decăderea umană nu într-un ton intelectualizat forțat, de pe poziții elitiste, ci într-o manieră în care personajele sale, la un moment dat, conduc singure întreaga poveste, asumîndu-și consecințele acestui privilegiu. Cu siguranță că această autonomie a personajelor are cîțiva predecesori, deja amintiți de majoritatea comentatorilor literaturii pe care autorul lui Război, război a scris-o – Gogol, Kafka, Melville –, împărtășind cu ei și această atmosferă apocaliptică, însă părerea mea e că, la autorul maghiar, senzația de fantastic nu este atît de stridentă și este camuflată și asimilată mult mai bine în ritmul cotidian, identificabilă și la un Péter Nádas sau la Péter Esterházy. Ceea ce mi se pare important în postura lui Krasznahorkai este lecția de demnitate pe care o oferă, care trece foarte mult și în scrisul său. E o persoană care refuză întotdeauna centrul, nu preferă lumina reflectoarelor, iar acest lucru se resimte și-n literatura pe care o scrie, unde acea atmosferă de mică provincie (care amintește de multe ori de orașul natal Gyula) este resimțită indiferent de spațiul în care își plasează povestea. Nu mi se pare că e falsă modestie, ci un stil de viață asumat. În acest fel, Krasznahorkai reușește să redea acea vocea a vulnerabilității cu o atenție care a conturat pînă la urmă o marcă incofundabilă a scrierilor sale. Lecția de demnitate constă și în felul în care vorbește despre prietenii săi și despre persoanele care l-au influențat, unde admirația pe care o prezintă nu este cabotin romantizată, ci oferă un exercițiu de sinceritate. De urmărit în acest sens este discursul de acceptare de la Premiul Booker, unde Krasznahorkai transformă  clișeul mulțumirilor într-un mai mult decît onorabil și emoționant poem, închinat persoanelor care au avut un rol important în formarea sa, de la Sebald, Ginsberg, Dostoievski și propria mamă, pînă la o serie de poeți obscuri din Gyula, cărora le acordă aceeași importanță. Doar ca o scurtă observație, în ciuda frazelor sale ce par interminabile, Krasznahorkai are, în sfera publică, un stil foarte concis, cu fraze scurte care sintetizează în puține cuvinte esențialul, contrar stilisticii din romanele și povestirile sale. Această ținută a demnității este cea care îl face să ia o atitudine tranșantă față de inechitățile sociale, condamnînd cu fermitate politcile extremiste ale ultranaționalistului Orbán ori teatrele de război din toată lumea, care la ora actuală continuă să producă mii de victime nevinovate. Aș mai vrea să semnalez un lucru legat de vocea publică a lui Krasznahorkai. Întotdeauana, el încearcă să pună în lumină literatura maghiară și literatura central-europeană, făcînd permanente recomandări la aproape fiecare interviu. Cred că un demers de acest fel nu doar ajută la promovarea acestor literaturi periferice, ci reușește să reducă din handicapul dintre piața literară vestică și cea estică, printr-un tip de discurs care ar trebui mai des împrumutat de autori din spațiul estic care au conturată o vizibilitate mai mare în spațiul vestic, prin traduceri în limbi de circulație și nominalizări la premii importante.  Sînt cîteva concluzii care se pot trage după acordarea Premiului Nobel pentru Literartură. Prima ar fi aceea că BAS trebuie să-și deschidă neapărat o agenție de pariuri literare: în acest fel, va avea șanse mari să ajungă pe live-urile iAM SPORT, iar consumul de literatură va crește semnificativ în România. Acum vorbind serios, poate părea că sînt prea laudativ la adresa lui și că abandonez simțul critic, însă mi se pare important că Bogdan-Alexandru Stănescu nu se ghidează doar după criteriul comercial al premiilor atunci cînd face selecții, iar acest lucru cred că e foarte benefic pentru piața noastră de carte. A doua concluzie, referitoare la un fapt care mă enervează la culme: vă rog să vă opriți, dragi cititori, scriitori și critici utilizatori de Facebook, să mai creați această isterie în jurul Premiului Nobel și al lui Mircea Cărtărescu. Puneți o presiune inutilă și care nu duce la nimic folositor. Ca să nu mai spun că mi se par de prost-gust comparațiile pe care unii comentarori au început să le facă între Krasznahorkai și Cărtărescu. Pe lîngă faptul că folosesc niște criterii îndoielnice, sînt în contradicție tocmai cu decența și demnitatea laureatului din acest an, încît mi se par niște intervenții cu atît mai josnice. Ultimul punct de pe lista concluziilor, care mi se pare și cel mai important aspect, este să-l felicităm pe László Krasznahorkai pentru acest premiu și să acordăm o atenție mai mare literaturilor din spațiul central-european și din spațiile periferice de la nivel mondial. " ["post_title"]=> string(24) "Asfalt Tango, Satantango" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(23) "asfalt-tango-satantango" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-14 15:00:34" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-14 12:00:34" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250389" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#16435 (24) { ["ID"]=> int(250377) ["post_author"]=> string(4) "5119" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-13 14:41:39" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 11:41:39" ["post_content"]=> string(17726) "[caption id="attachment_250378" align="alignright" width="300"] Imagine de la un protest împotriva Visului Georgian, 30 aprilie 2024 © Zlad[/caption] Partidul Visul Georgian, aflat la putere, a cîștigat cu o majoritate zdrobitoare încă o rundă de alegeri în Georgia. La alegerile locale din 4 octombrie, partidul a ieșit victorios în toate municipalitățile. Victoria a fost însă cam goală, întrucît alegerile au fost boicotate de cele două principale blocuri de opoziție. Acestea, împreună cu societatea civilă din Georgia și o parte considerabilă a populației, au considerat că alegerile nu puteau fi libere și corecte. Înainte de vot, au subliniat lipsa observatorilor internaționali, campania de arestări care a vizat o serie de oficiali și activiști ai opoziției, precum și deteriorarea accentuată a relațiilor Georgiei cu UE și SUA, cauzată de retorica antioccidentală tot mai pronunțată a partidului de guvernămînt și de regresul democratic al țării.   Alegerile au avut loc pe fondul unei situații politice tensionate. De la alegerile parlamentare din octombrie 2024, cîștigate tot de Visul Georgian, țara a fost zguduită de o serie de proteste, declanșate inițial de acuzațiile de fraudă electorală și amplificate ulterior de decizia guvernului de a suspenda procesul de integrare în UE. Au fost adoptate legi controversate, cum ar fi un proiect de lege inspirat de Rusia privind agenții străini, despre care oponenții susțin că a fost gîndit să țintească societatea civilă și mass-media liberă. Reprezentanții opoziției au fost arestați și/sau trimiși în judecată. Opoziția, în ansamblul său, a continuat să fie fragmentată, incapabilă să găsească un numitor comun – nu a reușit să ajungă la un consens nici măcar cu privire la boicotarea alegerilor locale, unii alegînd să participe.

Divizarea opoziției: boicot sau participare

La alegerile municipale desfășurate în Georgia pe 4 octombrie, partidul de guvernămînt Visul Georgian a cîștigat cu o marjă semnificativă. Potrivit Comisiei Electorale Centrale, acesta a obținut peste 81% din voturi. Rata de participare la vot a înregistrat însă un nivel record de scăzut — aproximativ 40% (aproape 1,5 milioane de persoane). La alegerile anterioare, rata de participare fusese de aproape 52%. Rezultatele alegerilor municipale din Georgia au fost destul de previzibile, întrucît majoritatea partidelor importante de opoziție a refuzat să participe la vot. Decizia de a participa sau nu la alegeri a fost însă una dintre principalele cauze ale unei profunde diviziuni în tabăra opoziției. Opt partide pro-occidentale — printre care Mișcarea Națională Unită, Ahali, Georgia Europeană, Girchi – Mai multă libertate și Droa! — anunțaseră boicotarea votului încă din 29 iunie. Acestea au susținut că participarea nu ar face decît să legitimeze regimul Visul Georgian și să slăbească mișcarea de protest. Alte două partide de opoziție – „Gakharia pentru Georgia” și „Lelo – Georgia puternică” – au decis să participe, considerînd alegerile o oportunitate de a pregăti terenul pentru alegeri parlamentare anticipate. Acest demers a stîrnit critici aspre din partea partidelor care boicotau alegerile. Unii l-au numit „trădare”, în timp ce alții au susținut că participarea nu ar face decît să întărească guvernul. Liderul partidului „Gakharia pentru Georgia”, Giorgi Gakharia – fost prim-ministru într-un guvern al Visului Georgian –, se află în prezent în Germania, întrucît în Georgia a fost deschis un dosar penal împotriva sa. Decizia riscantă a partidului de a candida la alegeri nu a dat roade: Gakharia pentru Georgia a ieșit pe locul al treilea, dar a obținut doar 3,7% din voturi, potrivit rezultatelor publicate de Comisia Electorală Centrală. Partidul „Lelo”, condus de foștii bancheri Mamuka Khazaradze și Badri Japaridze, a fost creat, de asemenea, în contextul persecuțiilor guvernamentale. Khazaradze și Japaridze au fost arestați pentru că nu s-au prezentat în fața unei comisii parlamentare la sfîrșitul lunii iunie, dar după ce participarea partidului la alegerile municipale a fost confirmată, președintele Miheil Kavelașvili i-a grațiat. Rezultatul obținut de Lelo la alegeri a fost doar puțin mai bun decît cel al partidului lui Gakharia – doar 6,7% din voturile la nivel național. Experții au remarcat că Visul Georgian era interesat de participarea opoziției la alegeri, încercînd să demonstreze legitimitatea acesteia și să creeze impresia în Occident că există o concurență reală în cadrul alegerilor.

Represiuni și dosare penale

Alegerile s-au remarcat și prin faptul că au avut loc în contextul unei campanii de represiune la scară largă împotriva opoziției. Majoritatea liderilor-cheie, înainte de vot, se aflau fie în închisoare, fie sub amenințarea arestării. În ultimele luni, instanța i-a condamnat pe Mamuka Khazaradze și Badri Japaridze („Lelo”), pe Zurab Japaridze („Girchi – Mai multă libertate”), Giorgi Vașadze („Strategia Agmașnebeli”), Nika Melia și Nika Gvaramia („Coaliția pentru schimbare”), pe fostul ministru al Apărării Irakli Okruașvili și fostul deputat Givi Targamadze, la pedepse cu închisoarea. Aceștia au fost pedepsiți pentru că au refuzat să se prezinte în fața unei comisii parlamentare de anchetă, înființată la inițiativa Visului Georgian pentru a investiga activitățile Mișcării Naționale Unite. Le-a fost interzis, de asemenea, să ocupe funcții publice timp de doi ani. Fostul prim-ministru Giorgi Gakharia s-a prezentat în fața comisiei — mai întîi, în persoană, apoi, online. Cu toate acestea, a fost deschis un dosar împotriva sa în legătură cu evenimentele din satul Chorchana, situat pe linia de ocupație din Osetia de Sud. Cel mai mediatizat caz a fost cel al Elenei Koștaria, liderul Partidului Droa. Ea a fost reținută în septembrie, după ce a scris „Visul rusesc” pe bannerul de campanie al lui Kakha Kaladze. Apărătorii drepturilor omului au descris acest lucru ca fiind „un alt act de abuz al urmăririi penale”, deoarece astfel de acțiuni sînt pedepsite administrativ. Cu puțin timp înainte de arestarea lui Koștaria, un alt lider al opoziției – Levan Kabeișvili, din Mișcarea Națională Unită – a fost încarcerat, acuzat că a încercat să „mituiască forțele de securitate” pentru a refuza dispersarea demonstranților.

Bătălia pentru Tbilisi 

Principala bătălie politică s-a desfășurat în Capitala Georgiei, Tbilisi, unde primarul în funcție și candidatul partidului de guvernămînt Visul Georgian, Kakha Kaladze, a obținut o nouă victorie. Fost jucător de fotbal, Kaladze ocupă funcția de primar din 2017, iar la aceste alegeri, a reușit să obțină un al treilea mandat consecutiv fără prea mari dificultăți. Potrivit Comisiei Electorale Centrale, Kaladze a obținut 71,5% din voturi (214.872 voturi), unul dintre cele mai bune rezultate dintre toate municipalitățile din țară. Principalul său adversar și practic singurul adversar serios a fost candidatul comun al două partide de opoziție (Lelo – Georgia Puternică și Gakharia – Pentru Georgia), avocatul și activistul Irakli Kupradze, în vîrstă de 31 de ani. „Trebuie să smulgem Tbilisi din mîinile Visului Georgian”, a declarat Kupradze în timpul campaniei. În ciuda declarațiilor îndrăznețe de susținere și a previziunilor privind propria victorie cu peste 70 % din voturi, Kupradze a reușit să obțină doar 12,43 % din sufragii. Campania electorală din Tbilisi a fost marcată de ciocniri între activiști, intervenția poliției și atacuri asupra jurnaliștilor.

Observatorii internaționali și reacția Occidentului

De asemenea, este de remarcat faptul că, inițial, autoritățile georgiene nu intenționau să invite misiunea OSCE/ODIHR — o instituție internațională cheie pentru observarea alegerilor. Invitația a fost trimisă abia cu cîteva săptămîni înainte de vot, dar organizația a refuzat, invocînd imposibilitatea pregătirii unei misiuni într-un termen atît de scurt. În luna iulie, Parlamentul European a adoptat o rezoluție, în care se afirma că viitoarele alegeri nu pot fi considerate libere și corecte din cauza arestării unor personalități ale opoziției și a lipsei condițiilor necesare pentru o competiție echitabilă. Acest pas a adîncit și mai mult izolarea guvernului georgian pe scena internațională și a pus sub semnul întrebării recunoașterea rezultatelor alegerilor. După alegeri, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, Kaja Kallas, și Comisarul pentru extindere, vecinătate și redresarea Ucrainei, Marta Kos, au acuzat partidul de guvernămînt, într-o declarație comună publicată pe 5 octombrie, că a creat condiții care „au limitat sever posibilitatea organizării unor alegeri corecte”. Potrivit lui Kallas și Kos, votul a avut loc „în condiții de represiune generalizată” împotriva opoziției. În același timp, Kallas și Kos au făcut apel la autoritățile georgiene și potențialii participanți la noi proteste de masă să „rămînă calmi și să dea dovadă de reținere”. De asemenea, au subliniat necesitatea respectării drepturilor cetățenilor la libertatea de întrunire și libertatea de exprimare.

„Revoluția” anunțată de opoziție, un eșec. Visul Georgian denunță o tentativă de lovitură de stat

Înainte de alegeri, s-au făcut apeluri pentru organizarea unei manifestații masive, cu două-trei sute de mii de participanți, care urma să aibă loc la Tbilisi în ziua alegerilor, cu scopul de a „răsturna pașnic puterea”. Protestul din 4 octombrie nu a avut un organizator specific, dar mai multe persoane sînt deosebit de active în acest sens, printre care cîntărețul de operă Paata Burchuladze sau Levan Kabeișvili, fost președinte al celui mai mare partid de opoziție din țară, Mișcarea Națională Unită. Înainte de protest, care trebuia să fie pașnic, fără acțiuni violente din partea protestatarilor, nu a fost dezvăluit nici un plan specific de „răsturnare a puterii”. Nici acest protest nu a reușit să mobilizeze sprijinul întregii opoziții: unii politicieni au considerat că „revoluțiile nu pot fi anunțate” și au avertizat asupra pericolului unor așteptări nerealiste. În ceea ce privește partidul de guvernămînt, Visul Georgian, acesta a respins protestul ca fiind irelevant, afirmînd că opoziția nu are suficientă influență sau resurse pentru o manifestație care să ducă la o schimbare de putere. Prim-ministrul Irakli Kobașidze a avertizat împotriva încălcării legii, afirmînd că „revoluția anunțată nu va avea succes, dar mai multe persoane ar putea ajunge în spatele gratiilor ca data trecută”. În același timp, mass-media proguvernamentală a scris că protestul ar fi coordonat din străinătate, acuzînd chiar Ucraina de implicare. În ziua alegerilor, în Capitala Georgiei au avut loc într-adevăr proteste de amploare. Manifestanții s-au adunat în Piața Libertății, iar mitingul a rămas inițial pașnic. Cu toate acestea, situația s-a agravat brusc cînd o parte dintre demonstranți, la îndemnul organizatorilor, au mărșăluit spre palatul prezidențial. Înainte de asta, de pe scenă a fost citită o declarație a așa-numitei „adunări naționale” – cum au numit organizatorii adunarea din 4 octombrie – care proclama transferul puterii către poporul georgian. Ciocnirile dintre protestatari și forțele de ordine au început cînd o parte din mulțime a dărîmat porțile palatului prezidențial și a pătruns în incintă. Poliția anti-revoltă a folosit tunuri cu apă și gaze lacrimogene pentru a dispersa demonstranții. Încercarea de a ocupa clădirea prezidențială a eșuat, provocînd o frustrare semnificativă în rîndul participanților. Potrivit Ministerului Sănătății din Georgia, 21 de polițiști și șase demonstranți au fost răniți în timpul ciocnirilor. Prim-ministrul Irakli Kobașidze a descris tulburările ca fiind o tentativă de lovitură de stat și a afirmat că au fost implicate servicii secrete străine. „Tentativa de răsturnare a guvernului a eșuat”, a declarat el. În acest context, el a vorbit din nou despre planurile partidului de guvernămînt de a interzice Mișcarea Națională Unită a fostului președinte Miheil Saakașvili și alte cîteva grupuri de opoziție. Încercarea de a asalta clădirea a fost condamnată și de fostul președinte al Georgiei, Salome Zurabișvili, care susținuse anterior protestele pașnice. „Această încercare de a ocupa palatul prezidențial nu putea fi pusă în scenă decît de către regim, cu scopul de a discredita protestul pașnic al poporului georgian, care durează de 310 zile. În calitate de președinte legitim, o resping oficial și voi continua să stau pașnic alături de poporul meu pînă cînd vom cîștiga următoarele alegeri”, a scris ea pe X. Declarații similare au fost făcute și de reprezentanții partidelor de opoziție „Lelo” și „Pentru Georgia”, care au participat la alegeri. În noaptea tîrzie a zilei de 4 octombrie, pe măsură ce protestul începea să se potolească, a fost lansată o operațiune a poliției pentru a-i reține pe membrii comitetului de organizare – Paata Burchuladze, Murtaz Zodelava, Irakli Nadiradze, Paata Manjgaladze și Lasha Beridze. Aceștia au fost acuzați de incitare la schimbarea violentă a ordinii constituționale, organizarea și conducerea unor tulburări în masă. Potrivit Ministerului Afacerilor Interne, ei riscă pînă la nouă ani de închisoare. În plus, la 5 octombrie, Serviciul de Securitate al Statului din Georgia a anunțat că a descoperit o mare cantitate de arme de foc, muniție și explozibili cu detonatoare, care ar fi fost destinate utilizării pe 4 octombrie în legătură cu tentativa de asalt asupra palatului prezidențial. A fost deschis un dosar penal în temeiul articolului 236, alineatul (3), din Codul penal georgian – achiziționarea sau deținerea ilegală de arme de foc, muniție sau dispozitive explozive. Autoritățile au avertizat că orice adunare din zilele următoare va fi tratată drept o continuare a tentativei de lovitură de stat. În acest sens, au anunțat intenția de a lua „toate măsurile necesare” pentru menținerea ordinii și securității publice. Acest lucru înseamnă că protestele continue, care se desfășoară în Capitala Georgiei de mai bine de 300 de zile, ar putea fi declarate ilegale.  

Articol preluat de la Veridica.ro


Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.

 

Diana Șanava este absolventă a Facultății de Jurnalism, Universitatea de Stat din Tbilisi. Din 2019, lucrează la publicația georgiană de limbă rusă Sova. Colaborează pe teme sociale, politice și culturale cu publicaţia Meduza. 

" ["post_title"]=> string(70) "Cu o opoziție în derută, Visul Georgian își consolidează puterea" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(63) "cu-o-opozitie-in-deruta-visul-georgian-isi-consolideaza-puterea" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-13 14:41:39" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 11:41:39" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250377" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#16436 (24) { ["ID"]=> int(250383) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-13 14:43:00" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 11:43:00" ["post_content"]=> string(5218) "Recentul acord girat de Statele Unite și cu implicarea personală a lui Donald Trump (oricîte glumițe se fac pe seama lui) între Israel și Hamas de eliberare a ostaticilor – vii și decedați – și încetarea bombardamentelor în Gaza și retragerea trupelor israeliene pe o linie convenită nu poate aduce decît o boare de speranță pentru încheierea unui conflict sîngeros și cu pierderi uriașe. De ambele părți, cu consecințe teribile pentru toți actanții politici și militari. De la 7 octombrie 2023 și pînă în aceste zile, războiul din Gaza pare să se îndrepte spre un final fericit. Și ar putea transforma zona bîntuită de moarte, imensele pierderi umane și materiale, într-o zonă de cooperare, concordie și prosperitate. Pentru toată lumea, nu doar pentru cele două milioane de palestinieni care-și caută azi viitorul printre ruinele unui spațiu răvășit de bombe și distrugeri. O soluție rezonabilă pentru toate părțile ar putea stinge unul dintre interminabilele conflicte din statul Israel și lumea arabo-islamică. Orice e posibil dacă se renunță la atacuri teroriste, și țările islamice renunță la ideea desființării statului Israel și distrugerea poporului evreu. Ar putea fi o grea și lungă încercare pentru liderii lumii musulmane, care vor fi obligați să convingă noile generații că e loc pe acest pămînt pentru toată lumea. Isteria antievreiască trebuie să înceteze și părțile să accepte soluții viabile pe termen lung.  Un tratat de pace cu multe clauze ar putea fi un exemplu și pentru alte conflicte contemporane. Cel mai dur, cel din Ucraina. Bătutul palmei la Anchorage, între președinții Putin și Trump, nu a dus la nimic concret, ci doar la continuarea ostilităților. Rușii mai trag cîte o salvă de rachete și o ploaie de drone, ucrainenii răspund și ei cum și cît pot. Este sinistru acest război pozițional, în care, la mijloc, sînt prinși în primul rînd milioane de civili care plătesc un preț uriaș.  Cît privește mobilizarea liderilor UE în a sprijini efortul uriaș al Ucrainei de a nu ceda presiunii rusești... greu de crezut că se vor găsi soluții imediate la aceste conflict care și așa s-a lungit peste poate. Altfel, toamna aduce cu ea aceleași probleme. Vine frigul, încălzirea devine iar o problemă acută pentru conaționalii noștri, care folosesc gaze naturale sau lemne pentru a nu sta în frig. Iarna nu-i ca vara și toate cheltuielile cresc, în timp ce salariile și pensiile stau blocate. Și guvernul Ilie Bolojan, mult hulit, oricît ar încerca să găsească soluții la deciziile aiuristice ale fostei guvernări Ciolacu, nu e în stare să redreseze situația. Învățată cu „să ni se mai dea”, acum, cînd s-a ajuns la fundul sacului și se cere solidaritate ca să trecem un nou hop – al iernii și al unor cerințe ale Bruxelles-ului –, lumea mîrîie și cîrîie alături de o opoziție care nu oferă soluții viabile, ci numai „Huoo!”, „Jos guvernul” și „Georgescu președinte/ Turul doi înapoi!” Vizitele săptămînale ale fostului candidat la președinție devin de fiecare dată momente solemne de patriotism de mucava. Pupăceli, steaguri tricolore, flori din belșug, copilași, îmbrățișări emoționante, cuvinte sforăitoare desprinse din arsenalul eternului Cațavencu, mai nou porumbei albi etc. nu fac decît să întrețină o atmosferă de final de Scrisoare pierdută. (Într-una dintre variantele regizorale ale marelui Liviu Ciulei, manifestarea finală era înlocuită cu o masă îmbelșugată, în care sala de la Teatrul Bulandra mirosea a mititei și grătar!) În care nu se rezolvă nimic, pleacă ai noștri, vin ai noștri și toată lumea e mulțumită. Și nu este. Cine e de vină? Europa, de care nu voia să știe Cațavencu, mai nou Bruxelles-ul și liderii europeni, precum președintele francez mult hulit la București ori cancelarul german, care tace și face. Mai sînt și alții pe lîngă Macron și Merz. Noi usturoi nu mîncăm, gura nu miroase. Patrioți, care mai de care. Unul și unul, pe alese. Vorba amicului Florin Mugur, poetul, „Bedros, zi orice, dar nu da nume!” Nu dau.  Să nu uit. Moldova de peste Prut. Frații noștri, nu? Nu știm dacă s-a comentat suficient și am dat importanță rezultatului de la scrutinul parlamentar din Republica Moldova. Nu știm dacă realizăm pericolul care ne-a pîndit, aici, în România, cu toată apartenența noastră la NATO și UE, dacă cetățenii republicii conduse de Maia Sandu nu s-ar fi mobilizat exemplar să cîștige acest tur de alegeri. Un pericol uriaș a trecut pe lîngă noi. Cu riscuri incalculabile și pentru Ucraina, și pentru UE. Bravo moldovenilor și bravo liderilor noștri de la București, care au acționat cu tact și responsabilitate, fiind solidari cu basarabenii. Și fără să sară calul." ["post_title"]=> string(53) "Va fi pace în Orientul Mijlociu și la București? " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(47) "va-fi-pace-in-orientul-mijlociu-si-la-bucuresti" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-13 14:43:00" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 11:43:00" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250383" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#16437 (24) { ["ID"]=> int(250281) ["post_author"]=> string(4) "3814" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-06 14:44:06" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-06 11:44:06" ["post_content"]=> string(7725) "Pe 29 septembrie, președintele Donald Trump, avîndu-l alături pe premierul israelian Beniamin Netanyahu, a lansat, în cadrul unei conferințe de presă, un ambițios plan de pace în 20 de puncte care, dacă va fi implementat, ar pune capăt războiului din Gaza, toți ostaticii vor fi eliberați și ar oferi un viitor pentru Gaza și locuitorii săi.  Potrivit celor 20 de puncte, Gaza ar deveni o zonă „fără terorism“, sub supraveghere internațională; în următoarele 72 de ore după acceptul părților va avea loc eliberarea ostaticilor și a unor deținuți palestinieni, se va stabili ritmul retragerii armatei israeliene, se va începe reconstrucția infrastructurii civile a fîșiei și se va relua distribuirea ajutorului umanitar de către organizații neutre; se va acorda amnistie pentru membrii Hamas care renunță la arme și acceptă coexistența pașnică; se va elabora un plan economic de dezvoltare. Securitatea va fi asigurată prin garanții regionale oferite de statele arabe. Nici un locuitor nu va fi obligat să părăsească Gaza, iar Israelul nu va anexa teritoriul. Temporar, administrarea Gazei va reveni unui comitet tehnocratic palestinian, sub coordonarea unui „Board of Peace“ condus de președintele Trump. Potrivit unor analiști, dacă se păstrează această direcție și se vor pune în aplicare cele prevăzute în planul de pace, s-ar putea deschide calea către soluția celor două state. Planul a dobîndit o susținere largă, mai ales în rîndul țărilor arabe și musulmane care, la rîndul lor, și-au adus contribuția la elaborarea sa. Numai că acest plan este o ecuație cu două necunoscute – Israel și Hamas – ale căror intenții sînt divergente și nu se știe cum vor reacționa la diferitele prevederi... Faptul că Netanyahu s-a aflat alături de președintele american nu înseamnă că ar fi unul dintre autorii planului, un adevărat puzzle compus din multe bucățele și destul de greu de integrat, pentru că americanii au încercat să satisfacă cerințele tuturor părților implicate. Pînă cînd s-a ajuns la forma definitivă, respectiv cea prezentată opiniei publice, elaborarea documentului a trecut prin mai multe etape. A fost conceput în mare viteză, în decurs de aproximativ o lună, analiștii rău intenționați afirmînd că, dacă președintele american nu a reușit să aducă pacea în Ucraina, poate reușește în Orientul Mijlociu. Autorii lui inițiali au fost Steve Witkoff, emisarul lui Trump în Orientul Mijlociu, secretarul de stat Marco Rubio și, surprinzător, ginerele președintelui, Jared Kushner, care se retrăsese din viața politică, renunțînd la titlul de consilier al lui Trump. O altă surpriză a fost alegerea fostului premier britanic Tony Blair, dorit de președintele american. Se pare că de un an de zile, în cadrul institutului său, el se preocupă de viitorul enclavei. Kushner a fost „recuperat“ datorită excelentelor sale relații de afaceri cu statele arabe din Golf. Witkoff, Rubio și Kushner au luat legătura cu Arabia Saudită, Qatarul și Emiratele Arabe Unite și s-a obținut sprijinul acestora, mai ales că propunerile lor referitoare la perioada de după război au fost incluse în plan. Israelul nu s-a așteptat la noua inițiativă de pace a lui Trump. Netanyahu nu voia să renunțe la ideea victoriei militare finale, care însemna continuarea războiului. Dar a trebuit să țină seama de uriașele presiuni interne și internaționale. Pe de o parte, era pusă în joc funcția lui, deoarece în cazul unor concesii față de palestinieni, aripa de extremă dreapta a cabinetului său îl amenința cu demiterea. Pe de altă parte, familiile ostaticilor și o mare parte a israelienilor insistau pentru prioritatea eliberării ostaticilor. Pe plan extern, s-au cam dat uitării crimele Hamas din 7 octombrie 2023 care au dus la declanșarea războiului din Gaza, iar foștii aliați europeni ai Israelului cereau încetarea conflictului și a catastrofei umanitare din enclavă. În plus, însuși președintele Trump și-a manifestat nemulțumirea față de anumite demersuri ale Israelului, cum a fost bombardarea capitalei Qatarului, unde se desfășurau negocierile cu Hamas. Netanyahu a acceptat cu amendamente planul Trump, precizînd că se regăsesc toate condițiile puse de Israel. El a respins din nou ideea unui viitor stat palestinian, a rolulul politic pentrul Autoritatea Palestiniană și retragerea rapidă a armatei israeliene. Într-o declarație oficială, premierul israelian a arătat, în schimb, că este de acord cu prima etapă a planului, respectiv eliberarea ostaticilor și a deținuților palestinieni, și a și trimis în Egipt o echipă de negociatori. Ostaticii, a spus el, vor fi acasă de Succot (Sărbătoarea corturilor, 6 octombrie). Liderii Hamas au dat un răspuns pozitiv după un ultimatum al președintelui Trump, care i-a amenințat cu continuarea războiului și un sprijin deplin din partea Israelului. Deși aripa militară a Hamas s-a opus, majoritatea liderilor politici au acceptat planul, dar cu ajustări. Într-un comunicat oficial, Hamas a declarat că este pregătit să elibereze toți ostaticii, să înceapă „imediat“ negocieri și că este de acord cu transferul guvernării din Gaza către „un organism palestinian sprijinit de state arabe și islamice“, dar a adăugat că mai există „chestiuni suplimentare“ care trebuie discutate. Astfel, problema dezarmării luptătorilor Hamas, una din cerințele esențiale ale Israelului, dar și a țărilor arabe, nu este menționată în declarația oficială, ceea ce ar putea constitui un obstacol major în negocieri.  Este greu de apreciat fezabilitatea acestui nou plan de pace, fiind vorba de două entități diametral opuse, cu prea puțină înclinație către compromis. Fiecare parte dorește să demonstreze că a cîștigat războiul. Pentru Hamas, faptul că a rămas partener de negocieri și poate pune condiții înseamnă o victorie. În ceea ce privește Israelul, în ultimii 50 de ani, sub presiuni externe, nu a putut să ducă la capăt nici un război în care a fost implicat, nici în Liban, nici în Gaza. Deși a reușit să lichideze cea mai mare parte a membrilor Hamas și a conducerii și a distrus aproape toată infrastructura militară, conducerea politică, cît și cea a armatei sau cel puțin o parte din ea, ar dori o victorie clară. Existînd un precedent, rămîne suspiciunea că Israelul va îndeplini numai prima parte a planului și, după eliberarea ostaticilor, va relua războiul. Aceeași situație și în cazul teroriștilor din Hamas, mai ales că nu toate grupările au fost de acord cu cele 20 de puncte. Sînt foarte multe alte aspecte care trebuie negociate, astfel că discuțiile și controversele vor fi de durată. Ținînd cont de aceste realități, nu sînt convinsă că președintele Trump, oricît de mult ar dori, ar dispune de căi și mijloace suficient de puternice pentru a aduce pacea pentru palestinienii din Gaza și Premiul Nobel pentru Pace pentru el. " ["post_title"]=> string(64) "Planul de pace în 20 de puncte, o ecuație cu două necunoscute" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(60) "planul-de-pace-in-20-de-puncte-o-ecuatie-cu-doua-necunoscute" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:14:11" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:14:11" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250281" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#16438 (24) { ["ID"]=> int(250356) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 12:46:09" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:46:09" ["post_content"]=> string(932) "[caption id="attachment_250357" align="alignright" width="200"] Ill. Niklas Elmehed © Nobel Prize Outreach[/caption]

Premiul Nobel pentru Pace 2025 se acordă Mariei Corina Machado „pentru munca sa neobosită de promovare a drepturilor democratice pentru poporul venezuelean și pentru lupta sa pentru realizarea unei tranziții juste și pașnice de la dictatură la democrație”.

Maria Corina Machado (n. 1967) este o politiciană venezueleană, lideră a opoziției democratice din Venezuela

Mai multe despre laureată puteți citi aici: https://www.nobelprize.org/prizes/peace/2025/summary/" ["post_title"]=> string(30) "Premiul Nobel pentru Pace 2025" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(30) "premiul-nobel-pentru-pace-2025" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:46:09" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:46:09" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250356" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#16439 (24) { ["ID"]=> int(250283) ["post_author"]=> string(4) "5050" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-08 10:38:40" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-08 07:38:40" ["post_content"]=> string(8658) "Zelenski este un lider dependent de droguri, cu probleme psihice în agravare, potrivit presei pro-Kremlin, care citează un deputat ucrainean fugar. ȘTIRE: Deputatul ucrainean Artem Dmitruk susține că președintele Volodimir Zelenski are probleme psihice tot mai grave, afirmație făcută după declarațiile liderului de la Kiev privind presupuse drone maghiare care ar fi încălcat spațiul aerian al Ucrainei. [...] „Zelenski nu înnebunește acum – el și-a pierdut de mult rațiunea și bunul-simț. Starea sa psihică, deja deteriorată, este agravată de consumul constant de droguri, astfel că nu se poate vorbi despre vreo luciditate“, a scris Dmitruk pe canalul său de Telegram. Pe 26 septembrie, Zelenski declarase că drone aparținînd, cel mai probabil, Ungariei au traversat frontiera Ucrainei. Potrivit acestuia, vehiculele aeriene fără pilot au fost folosite în misiuni de recunoaștere, vizînd colectarea de date despre obiective industriale din zona de graniță. NARAȚIUNI: 1. Zelenski este instabil psihic și incapabil să conducă țara; 2. Președintele ucrainean este dependent de droguri. OBIECTIVE: Delegitimarea președintelui Zelenski; erodarea încrederii interne și externe în autoritățile ucrainene; deturnarea atenției de la agresiunea Rusiei; justificarea invaziei. REALITATE: Acuzațiile la adresa lui Zelenski provin de la un deputat pro-rus aflat în exil și nu au nici o bază factuală. DE CE SÎNT FALSE NARAȚIUNILE:  Nu există dovezi credibile care să indice că președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, ar avea probleme psihice sau că ar fi consumator de droguri. Aceste acuzații fac parte dintr-un tipar bine cunoscut de propagandă, folosit încă din primele luni ale invaziei din 2022 și chiar anterior, în 2019, cînd presa pro-Kremlin a încercat să îl prezinte pe liderul ucrainean drept „dependent de cocaină“. Diverse organizații independente de fact-checking au arătat că aceste narațiuni se bazează pe montaje video manipulate, declarații scoase din context și zvonuri. Astfel de atacuri au o tradiție veche în propaganda de război: adversarul este demonizat prin acuzații legate de „nebunie“, „dependențe“, „corupere“ sau comportamente imorale, cu scopul de a-i eroda credibilitatea. Acuzațiile privind consumul de substanțe narcotice de către președintele Volodimir Zelenski au fost reluate inclusiv de purtătoarea de cuvînt a MAE rus, Maria Zaharova. Strategia Kremlinului urmărește să submineze credibilitatea liderilor ucraineni prin asocierea lor cu viciile, dependențele sau instabilitatea psihică, în lipsa unor probe verificabile. Zaharova recurge de ani de zile la astfel de insinuări, afirmînd, de pildă, că fostul președinte Petro Poroșenko ar fi dependent de alcool. Aceeași linie narativă este acum adaptată și redirecționată împotriva actualului președinte, prin teza că Zelenski ar fi „inadecvat“ din cauza consumului de substanțe psihoactive. Este ușor de înțeles de ce argumentul despre „tulburarea psihică“ prinde rădăcini în spațiul rusofon: în Uniunea Sovietică a existat o practică sistematică de folosire a psihiatriei ca armă politică împotriva disidenților. Oponenții regimului erau diagnosticați cu „schizofrenie lentă“, o boală definită foarte vag, astfel încît chiar și simpla critică adusă puterii sau ideile reformiste puteau fi etichetate drept semne de boală mintală. În acest fel, persoane perfect sănătoase erau stigmatizate ca „nebune“, pentru a fi reduse la tăcere și delegitimate. În realitate, Zelenski a dovedit că poate conduce țara în circumstanțe extreme, avînd un rol decisiv în mobilizarea rezistenței interne și în menținerea sprijinului constant din partea statelor occidentale. În ceea ce privește tema „drogurilor“, nici un raport medical, diplomatic sau jurnalistic nu a confirmat vreodată aceste insinuări. Zelenski are întîlniri regulate cu lideri politici, diplomați și jurnaliști din întreaga lume. Într-un asemenea cadru, orice semn de consum de substanțe sau de instabilitate psihică ar fi imposibil de ascuns și ar fi imediat observat și relatat. Faptul că nu există nici o astfel de constatare publică reprezintă cea mai solidă dovadă că aceste acuzații nu au fundament. În schimb, acuzațiile circulă aproape exclusiv în ecosistemul mediatic rusesc sau pe canalele afiliate Kremlinului, fiind reluate și de fostul deputat ucrainean Artem Dmitruk, care a fugit din Ucraina. Declarațiile sau postările lui Dmitruk nu reprezintă punctul de vedere al Radei Supreme ca instituție, iar poziția sa nu este sprijinită de majoritatea parlamentară. Presa rusă creează o sinonimie falsă între postările pe Telegram ale unui deputat din exil și poziția oficială a Parlamentului de la Kiev. Această narațiune reflectă mai degrabă intențiile politice ale adversarilor lui Zelenski sau ale Rusiei decît o realitate politică. CONTEXT: Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a acuzat Ungaria că ar fi trimis drone de recunoaștere în spațiul aerian al Ucrainei. El a anunțat că a ordonat verificarea tuturor datelor și raportarea urgentă pentru fiecare incident înregistrat. Ministerul Apărării de la Budapesta a negat că vreo dronă militară maghiară ar fi zburat în spațiul ucrainean și a declarat că nu a primit nici o notificare oficială în acest sens. În plan diplomatic, Ucraina a interzis intrarea în țară a trei oficiali militari ungari ca răspuns la o decizie similară a Budapestei. Tensiunile dintre cele două state s-au amplificat pe fondul opoziției premierului Viktor Orbán față de aderarea Ucrainei la UE și al disputelor privind minoritatea maghiară din Transcarpatia. Artem Dmitruk, citat de presa rusă, a fost deputat al Radei Supreme și a părăsit Ucraina în perioada invaziei la scară largă. Dmitruk, ales în Rada Supremă și cunoscut pentru pozițiile sale controversate, inclusiv colaborarea la un film propagandistic despre evenimentele din 2 mai 2014 de la Odesa, a fost implicat în mai multe scandaluri, cel mai recent fiind un incident din 2023 cînd ar fi agresat un militar ucrainean. Declarațiile sale sînt intens promovate de presa rusă pentru a crea impresia că există o opoziție internă ucraineană credibilă împotriva lui Zelenski. În realitate, Dmitruk nu are relevanță politică în Ucraina, iar mesajele sale sînt utilizate ca instrumente de propagandă. În iulie a.c., Dmitruk scria pe Telegram că Occidentul sprijină protestele anti-corupție din Ucraina ca să scape de Zelenski. El a mai declarat că Zelenski nu vrea pace și trebuie oprit, în caz contrar Statul ucrainean nu va mai exista.  

Articol preluat de pe Veridica.ro


Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.

 

Marin Gherman este director al Institutului de Studii Politice și Capital Social (Cernăuți). Este doctor în științe politice. Lector la Universitatea „Ștefan cel Mare“ din Suceava, Departamentul de Științe Umane și Social-Politice. Președinte și coordonator editorial al Centrului Media BucPress – asociație a jurnaliștilor români din Ucraina. 

" ["post_title"]=> string(68) "PROPAGANDĂ DE RĂZBOI: Zelenski se droghează și e instabil psihic" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(63) "propaganda-de-razboi-zelenski-se-drogheaza-si-e-instabil-psihic" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:14:54" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:14:54" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250283" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#16440 (24) { ["ID"]=> int(250282) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-08 10:39:53" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-08 07:39:53" ["post_content"]=> string(5923) "Poate că nu aș fi scris acest articol, dacă nu aș fi fost, mai zilele trecute, uluit de istericalele unei lidere de partid și europarlamentar român. Urla – scuzați, nu am alt termen la îndemînă! – împotriva autorităților române, desfășurînd cu ambele brațe o eșarfă pe care era scris vizibil „Palestina”. Nu aș fi scris aceste articol, dacă aceeași eurodeputată nu ar fi făcut o isterică – scuzați! – propagandă legionară, ridicînd la cote înalte personalitatea unor deja condamnați de istorie, precum Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu. Și nu la o șuetă amicală, ci pe aeroportul internațional Henri Coandă, în prezența a sute de suporteri, buchete de flori și milioane de telespectatori. Nu aș fi scris acest articol, dacă nu aș fi luat cunoștință de declarațiile ferme pro-palestiniene ale activistei de mediu Greta Thunberg și intenția cîtorva zeci de nave de mici dimensiuni, alcătuind o flotilă, care să transporte în Gaza, sub protecție navală italiano-spaniolă, ajutoare populației din Gaza. Acolo, situația este din nou critică. Nu aș fi scris acest articol, dacă în tot în acest răstimp nu ar fi apărut planul în 20 de puncte de încetare a ostilităților dintre Israel și Hamas și eliberarea tuturor ostaticilor. Planul a fost avansat de SUA și Donald Trump și asumat de alte numeroase democrații occidentale. Nu aș fi scris acest articol, dacă nu ar fi avut loc oribilul masacru din 7 octombrie 2023 despre care aproape nu se mai pomenește. Acel moment constituie baza și începutul noului conflict – care, altminteri, e mult, mult mai vechi – dintre palestinieni, lumea islamo-arabă și evrei. 7 octombrie a intrat în istorie ca o nouă pagină neagră. Pe lîngă altele, mai vechi sau mai noi, nu puține. Un atac terorist planificat, inițiat și executat fără scrupule de Hamas. Organizație politico-militară – nu este singura! – aflată la conducerea unui popor care-și tot caută un loc pe harta lumii contemporane. După secole de vrajbă și decenii de confruntări dintre cele mai violente cu imense pierderi materiale și umane poate, de ce nu, a venit momentul unei soluții pașnice pe termen lung. Orice e posibil. Este loc pentru toată lumea, doar voință politică să existe. Partea arabo-musulmană să renunțe la ideea desființării statului Israel și lichidarea poporului evreu, partea israeliană să accepte soluții de compromis ca răspuns la provocările lumii islamice. Dacă Egiptul, Iordania și Israelul au bătut palma unei păci durabile după Războiul de 6 zile și cel de Yom Kippur, de ce nu s-ar găsi și în cazul crizei palestiniene o soluție agreată de toată lumea? Cele 20 de puncte avansate de Donald Trump – Hamas-ul a declarat că studiază oferta – ar putea duce la închiderea unui litigiu vechi de o jumătate de secol. Dacă soluția celor două state nu este agreată de Israel și SUA, s-ar putea negocia o altă variantă. Nu a mai rămas timp pentru noi conflicte. Provocările climatice, epuizarea resurselor și tot ceea ce ține de supraviețuirea umanității sînt destule provocări cărora omenirea este obligată să le facă față. ONU pentru așa ceva a fost creat, nu musai pentru voturi ostile SUA. Este clar că acest război din Orientul Mijlociu trebuie încheiat rapid. Nu neapărat pentru a oferi Premiul Nobel pentru Pace liderului de la Casa Albă, ci pentru a nu mai muri oameni. Chiar dacă – de ultimă oră – China cea răbdătoare nu mai are răbdare și vrea să ocupe Taiwanul. Chiar dacă 800 de generali strînși pe pămînt american ascultă cuminți noile strategii politico-militare ale Casei Albe. Chiar dacă Putin și Kremlinul mîrîie la orice propunere de cooperare pașnică internațională. Am citit, în aceste zile, înfrigurat și cutremurat, volumul intitulat Masacrul de la 7 octombrie 2023. O poveste despre trădare, supraviețuire și speranță la granițele Israelului (Editura Corint, 2025, traducere din limba engleză și note de Sorin Cristescu, prefață de Dragoș Ilinca), al unui jurnalist israelian, Amir Tibo (n. 1989). O relatare detaliată a acelor zile cînd Israelul a fost prins pe picior greșit – cum naiba să treacă peste 5.600 de luptători Hamas granița și ore bune să-și facă de cap pe teritoriul apărat de Iron Dome și baterii Patriot (care s-au dovedit ineficiente pentru a apăra viețile celor 1.200 de oameni uciși fără scrupule). Plus ororile comise, plus, plus, plus, ca și în cazul Holocaustului care se uită... Civili și militari, tineri și mai puțin, cetățeni israelieni și din alte țări, uciși sau duși ostatici în Gaza. Gaza care ulterior a devenit iadul pe pămînt. Și continuă și azi să fie teatrul de operațiuni al armatei israeliene. Pierderile sînt uriașe, planul în cele 20 de puncte al administrației americane vrea să pună capăt încleștării acerbe din teren. Povestea familiei lui Amir Tibon, locuitori ai unui kibbutz, Nahal Oz, situat în buza Gazei, ai cărui părinți (tatăl era general în rezervă) s-au bătut la propriu pentru salvarea copiilor și a celor două nepoate. Volumul panoramează cu multe detalii și informații istorice parcursul unui conflict reizbucnit, dar vechi de bune decenii. Amir Tibon nu se sfiește să aducă acuze și autorităților israeliene pentru erorile comise. Nu scapă nici actualul prim ministru. Nici pentru faptul că au murit atîția cetățeni israelieni și nimeni nu și-a cerut iertare (sau prea puțini!). O carte pe care ar trebui neapărat s-o citească și activista de mediu Greta Thunberg, și admiratoarea lui Zelea Codreanu, Diana Șoșoacă, înainte de a striga din toți rărunchii „Free Palestine!”." ["post_title"]=> string(38) "Doi ani după masacrul din 7 octombrie" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(37) "doi-ani-dupa-masacrul-din-7-octombrie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:13:34" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:13:34" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250282" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#16441 (24) { ["ID"]=> int(250361) ["post_author"]=> string(4) "5540" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 13:47:12" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 10:47:12" ["post_content"]=> string(11779) "Vasile Dem. Zamfirescu (n. 1941) este profesor universitar, psihanalist, membru formator și supervizor al Societății Române de Psihanaliză, membru al Asociației Psihanalitice Internaționale (IPA), cofondator și președinte al Asociației Insight care promovează psihanaliza relațională, autor al mai multor cărți cu teme de psihanaliză.   Domnule Profesor, în primul rînd felicitări pentru noua dvs. carte – Jurnal de psihanalist! Vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu și dați-mi voie să încep cu o întrebare-mirare: ce rol mai poate juca azi psihanaliza, în această lume tot mai prost-postmodernă, mai exact cît de mult ne poate schimba modul de gîndire și viața un psihanalist? Psihanaliza, care este deplin integrată în mentalitățile occidentale, a ajutat multe generații să-și schimbe gîndirea și viața în bine – mai multă maturitate psihică, mai multă libertate interioară, mai multă flexibilitate și capacitate de adaptare. Este acum și rîndul României să treacă prin acest proces, chiar dacă lumea este în continuă și rapidă schimbare. Psihanalistul este deținătorul unei cunoașteri „ezoterice”, pe care o putem numi știința inconștientului, știință de care cei neinițiați au nevoie pentru a se schimba, dezvolta și a trăi mai bine. Condiția este să accepte să fie inițiați în această știință. Spre deosebire de conștiință, care se află în continuă schimbare, în pas cu vremurile noi, inconștientul nostru este conservator, se modifică extrem de lent, așa încît unele structuri ale sale rămîn identice peste timp. Pot exemplifica prin arhetipurile inconștientului colectiv descoperite de Jung. Întrucît reprezintă precipitatele experiențelor filogenetice ale speciei om, ele sînt neschimbate de multe mii de ani.    Și, pentru a completa întrebarea de mai sus, ce rol nu poate juca și ce nu poate face un psihanalist în zilele noastre? Psihanaliza efectivă, care se desfășoară în cabinetul psihanalistului, nu cea teoretică, poate fi privită ca un proces inițiatic prin care analizandul este inițiat în propriul său inconștient. Abilitatea de „guru” a psihanalistului derivă din faptul că, la rîndul său, s-a supus unei psihanalize personale care i-a oferit acces la dimensiunea inconștientă a psihicului său. Cititorii dumneavoastră s-ar putea întreba care ar putea fi motivele pentru care cineva care nu are simptome psihiatrice ar intra într-o psihanaliză. În mintea noastră există conflicte inconștiente a căror gestionare ne consumă multă energie psihică. Prin conștientizare psihanalitică, acele conflicte pot fi rezolvate la nivel conștient, pierzîndu-și virulența și eliberînd energia psihică pentru activități constructive. Pe de altă parte, în inconștient există multe resurse nefolosite, care, prin psihanaliză, ne devin accesibile. Astăzi în lumea psi, dar și în afara ei, psihanaliza este recunoscută drept cea mai eficientă metodă de dezvoltare personală. Nu susțin că psihanaliza este un panaceu terapeutic sau de dezvoltare personală; ea are limite, dar trasînd o paralelă cu viața socială, aș spune că psihanaliza, ca și democrația, nu este binele suprem, ci, mai curînd, răul cel mai mic.   Ce rol a jucat Constantin Noica în devenirea dvs. spirituală?  Pentru mine, întîlnirea cu Constantin Noica a fost de-a dreptul providențială. Mi-a permis un salt în timp, peste perioada comunistă, și întîlnirea cu personalități din perioada interbelică, a căror formare s-a alimentat din sursele majore ale culturii europene. De fapt, am avut șansa să parcurg din nou Facultatea de Filosofie cu un magistru care mi-a arătat calea spre cultura mare. Surprinzător pentru dumneavoastră, Constantin Noica nu a ezitat, ca un adevărat părinte spiritual, să mă acompanieze și pe tărîmul psihanalizei, pe care nu o agrea din punct de vedere filosofic, recenzînd traducerea făcută de mine eseurilor de psihanaliză aplicată ale lui Freud și parcurgînd și comentînd cîteva din scrierile lui Freud și Jung. Cartea mea, Filosofia inconștientului, premiată de Academia Română, a fost și rezultatul dorinței mele de a-i demonstra lui Constantin Noica faptul că psihanaliza poate fi valorificată filosofic.   La rîndul dvs., ați format atîtea generații de studenți și de psihanaliști. Ce atribute îi sînt necesare unui profesor pentru a deveni un model unic pentru alte generații? În opinia mea, prima condiție este să fie pasionat de disciplina pe care o predă, să fie la curent cu dezvoltarea sa și, dacă este o disciplină care presupune o dimensiune practică, așa cum este psihanaliza, să fie în același timp practician, să dorească să transmită generațiilor tinere cunoștințele și experiența sa, pentru că îi iubește pe tineri ca pe propriii săi copii.    Pentru publicul larg, tot dvs. ați coordonat și traducerile din operele lui Freud și Jung. Cît de mult au schimbat acești autori mentalitățile civilizației europene contemporane, dar și lumea literară? O particularitate a culturii interbelice din România a fost o surprinzător de sincronă receptare a psihanalizei. Pînă la cel de-Al Doilea Război Mondial, au fost susținute, la București și Cluj, aproximativ 12 lucrări de doctorat în medicină cu teme de psihanaliză, ceea ce a plasat România în prim-planul receptării psihanalizei în Europa. Această deschidere nu s-a concretizat și în planul traducerilor din operele lui Freud, Jung, Adler. Faptul că, după 1990, Editura Trei a publicat în versiuni integrale operele lui Freud și Jung a răspuns unei necesități majore. Pe această cale, cei interesați au posibilitatea unui contact la sursă cu opere esențiale ale geniului uman. Efectul asupra mentalităților românești va fi, cu siguranță, același ca în Occident, respectiv creșterea libertății interioare în plan psihic și deschiderea de noi perspective în plan cultural prin psihanaliza aplicată. Primele schimbări benefice au și început să apară și se concretizează în schimbarea atitudinii față de psihanaliză și psihoterapie în general, considerate acum ca fiind demersuri necesare pentru mai buna funcționare psihică.   În partea finală a Jurnalului de psihanalist, enumerați mai multe ,,stadii” ale construcției cărții. De aici și o nouă mirare: cît de greu se scrie un astfel de jurnal? Deși acoperă o mare perioadă, jurnalul dvs. ar putea fi considerat unul „pe sărite”? Ultima parte a întrebării mi-a venit în minte datorită unui personaj al lui Borges, care nu putea uita nimic și, din acest motiv, și-a pierdut mințile. Altfel spus, putem analiza și reține totul?  Mi-e greu să fac aprecieri generale despre gradul de dificultate pe care-l presupune ținerea unui jurnal psihanalitic. Pentru mine, cea mai importantă dificultate a fost comunicarea rezultatelor unor autoanalize, respectiv autodezvăluirile. De altfel, acest fapt explică raritatea în plan internațional a unor astfel de cărți. Pe de altă parte, nu a fost simplu să aleg notațiile cele mai semnificative, atît pentru specialiști, cît și pentru publicul larg. Acest aspect a și impus caracterul „pe sărite”, pe care-l menționați.    Să iertați naivitatea întrebării, dar mi-am dorit de mult timp să vă întreb: cu sau fără terapie, se poate trăi vreodată în cea mai bună dintre lumile posibile sau aceasta a devenit o sintagmă demodată și utopică? În opinia mea, terapia este foarte importantă pentru calitatea viețuirii în lume a omului. Chiar dacă, de fapt, oamenii nu au trăit în cea mai bună lume cu putință, odată cu apariția psihoterapiei (psihanalizei), omul a avut la dispoziție instrumentul pentru a se adapta mai bine la lumea în care trăiește. Problema vieții bune nu este, pentru mine, în exterior, în calitatea lumii, ci în interior, în adaptabilitate, în care includ și capacitatea de a schimba lumea. În fond, terapia ne dă posibilitatea să trăim mai bine, chiar dacă nu beneficiem de cea mai bună cu putință lume.   S-a vorbit despre moartea literaturii de mai multe ori de-a lungul timpului. Mai nou, aflu nu numai că AI poate scrie în cîteva secunde orice fel de text, dar că oamenii fac terapie prin conversație cu inteligența artificială. Inițial, mi-a părut un lucru amuzant și marginal, dar nu cumva este acesta începutul sfîrșitului pentru orice specialist? Convingerea mea este fermă în ceea ce privește terapia realizată prin comunicare cu computerul. Niciodată creierul electronic, oricum l-am numi, nu va fi alimentat cu energie biologică, așa cum se întîmplă cu creierul omului. De aceea, terapeutul nu va putea fi înlocuit de computer, terapia adevărată fiind o relație între doi oameni.   Să înțeleg că pe dvs. nu vă sperie prea mult AI? Nu vă sperie nici acest scenariu posibil de peste cîțiva ani sau decenii: de ce să-i mai solicităm un interviu sau un text domnului Profesor Zamfirescu (cuvinte scrise mereu cu majusculă ca o formă de respect) cînd, în mod gratuit sau pentru un abonament minimal, pot obține, în cîteva secunde, un text foarte asemănător, scris ca și cum ați răspunde sau l-ați scrie chiar dvs.?! Poate sînt naiv, dar cred că, deși AI reproduce fidel, ca ideație și stil, orice text, din punct de vedere emoțional, AI este neputincioasă pentru că nu are suflet, ci doar intelect. Nu văd cum ar putea depăși în viitor acest handicap al lipsei de suflet, oricît de inteligentă ar deveni, chiar mai inteligentă decît omul.   În loc de alte concluzii, ce semnificație are pentru dvs. această nouă carte, Jurnal de psihanalist? Poate fi considerată o Carte Roșie personală sau chiar pentru întreg spațiul românesc? Nu aș îndrăzni să compar jurnalul meu cu impresionanta carte a lui Jung. Dar știu că, pentru România, reprezintă o premieră și că în lume există puține astfel de cărți. Raritatea sau unicitatea nu pot constitui singure criterii de valoare. Timpul va da răspunsul despre calitatea contribuției cărții mele.  

Interviu realizat de George Motroc

" ["post_title"]=> string(91) ",,Psihanaliza a ajutat multe generații să-și schimbe gîndirea și viața în bine...”" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(76) "psihanaliza-a-ajutat-multe-generatii-sa-si-schimbe-gindirea-si-viata-in-bine" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-13 12:15:07" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 09:15:07" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250361" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#16442 (24) { ["ID"]=> int(172155) ["post_author"]=> string(4) "2290" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-09 08:00:00" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-09 05:00:00" ["post_content"]=> string(13571) "

László Krasznahorkai este cîștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2025, distincție acordată de Academia Suedeză „pentru opera sa captivantă și vizionară, care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”. Vă invităm să citiți un interviu cu scriitorul maghiar, realizat de Cezar Gheorghe în 2014.


László Krasznahorkai este un scriitor care şi-a descoperit propria lume încă de la prima sa carte – Satantango (Magvető Kiadó, 1985, traducere în limba română de Anamaria Pop, Editura Curtea veche, 2012). După transpunerea cinematografică a lui Bela Tarr, probabil una dintre cele mai importante performanţe cinematografice ale anilor ’90, scrisul lui Krasznahorkai a devenit cunoscut în lumea întreagă. Pe lîngă primul său roman, George Szirtes a tradus în limba engleză Melancolia rezistenţei şi Război şi război, opera scriitorului maghiar cîştigînd astfel admiraţia unor scriitori ca Susan Sontag, Colm Tóibín sau W.G. Sebald. Pentru James Wood, cunoscutul critic literar al revistei The New Yorker, „Krasznahorkai este în mod clar fascinat de apocalipsă, de revelaţia ruinei. […] Lumea lui Krasznahorkai este o lume dostoievskiană pe care Dumnezeu a părăsit-o. Romanul său, Melancolia rezistenţei, este o comedie a apocalipsei, o carte despre un Dumnezeu care nu numai că a eşuat în misiunea sa, dar nici măcar nu s-a prezentat la examenul final“. Nu pot decît să sper ca interviul care urmează să îi determine pe editorii români să publice în continuare traduceri ale cărţilor lui László Krasznahorkai. (C. Gh.)
Aţi publicat Satantango în 1985. Atunci cînd am citit romanul, am stat şi m-am gîndit că ar fi fost foarte greu, dacă nu imposibil să publicaţi cartea în România aceluiaşi an. Aţi avut probleme cu cenzura? Cum aţi reuşit să publicaţi fără a fi cenzurat?
A fost o mare surpriză pentru mine şi pentru toţi oamenii din Ungaria. Fiindcă mijlocul anilor ’80 era un moment în care nimeni nu îşi imagina că, în 4-5 ani, acel întreg sistem se va prăbuşi. Nimeni nu avea vreo speranţă că acest lucru se va întîmpla. Eu trăiam foarte departe de viaţa literară şi aveam numai cîteva contacte cu scriitorii – de fapt, unul singur, Miklós Mészöly. El era sursa centrală pentru literatura modernă nu numai pentru mine, ci pentru aproape toţi scriitorii – pentru Péter Nádas, Péter Esterházy… Prietenia dintre Nádas și Mészöly era foarte puternică dinainte ca eu să îl cunosc. Cînd l-am cunoscut pe Miklós, în 1983, nici el nu își putea închipui că romanul meu va putea fi publicat în Ungaria. I-am arătat manuscrisul unuia dintre cei mai influenţi critici din acea epocă, care i-a dat manuscrisul soţiei sale fiindcă ea lucra la una dintre cele mai importante edituri maghiare. Era considerată o carte anticomunistă, deşi eu nu am intenţionat să scriu o carte politică. Nu mă raportam la lumea în care trăiam ca la o ordine produsă de sistemul comunist. Mă raportam la lume pur şi simplu, fără a suprapune un filtru politic. Dacă stăteam într-un bar şi ascultam conversaţiile oamenilor, eram interesat de vieţile lor individuale, şi niciodată de sistemul comunist.
Prima dată cînd am ieşit din ţară aveam aproximativ 30 de ani. Înainte de a pleca, am fost chemat pentru a fi anchetat de Securitate. Și cei doi anchetatori m-au întrebat: „De ce eşti atît de anticomunist?“. Am spus „Eu, scriitor anticomunist?“. „Da, ai scris un roman şi un volum de povestiri împotriva noastră.“ „Împotriva voastră, eu?“ Am fost foarte surprins de întrebare. Nu înţelegeau răspunsul. Apoi m-am comportat impertinent. Am spus: „Vă imaginaţi că eu aș scrie vreodată despre nişte personaje atît de întunecate şi că aceştia sînteţi voi şi sistemul care vă susţine? Niciodată!“. Simţeam că acel sistem se afla într-o permanentă prăbuşire şi decădere. Trăiam într-o lume care se prăbuşea continuu. De aceea, generaţiei mele nu îi era teamă de autorităţi. Nu am fost niciodată atacat în mod agresiv de Poliţie. Nu îmi era frică de cei doi anchetatori. Cu zece ani înainte, la mijlocul anilor ’70, totul ar fi mers într-un mod absolut diferit. După un asemenea răspuns aș fi fost „îngropat“. Eram însă în 1986, în octombrie. Era o lună importantă în Ungaria, pentru că era luna Revoluţiei din 1956. M-au lăsat să plec după ce au spus: „Nu vei pleca niciodată din Ungaria!“. Nu am simţit în aceste cuvinte expresia unei Puteri, ci a unei puteri care se năruia. Miklós Mészöly a fost supărat cînd i-am povestit, deoarece el era mai bătrîn decît mine, avea în jur de 60 de ani. Avusese niște experienţe foarte rele cu comuniștii. A spus: „Prostule, ce ai făcut?“. Acesta e un simplu exemplu despre cum oameni din lumea literară puteau sta departe de întrebările politice. Nimeni nu se raporta la poeţii de atunci ca la poeţi politici.
Am avut şi noi un caz asemănător în Nichita Stănescu.
Da, Stănescu e un exemplu bun. Eu am avut şi noroc, poate. Satantango era împotriva sistemului comunist. Eu însă nu eram împotriva sistemului comunist, ci împotriva orcărui sistem. Trăiam la marginea societăţii. Nu aveam o profesie. După ce mi-am făcut studiile, am devenit scriitor liber-profesionist. Nu aveam o casă a mea, ci numai cîteva cărţi. Relaţia mea cu obiectele nu s-a schimbat. Dacă nu îţi doreşti nimic şi trăieşti fără posesiuni, este mai uşor. După ce am făcut armata, am ales să trăiesc în cea mai săracă parte a societăţii. Nu din cauza comuniştilor, nu eram interesat de ei, care erau cei mai proşti oameni, mai ales în provincie. Numai oamenii care se comportau în mod grotesc au devenit lideri ai Partidului Comunist la sate. Și situaţia a fost valabilă în ultimii 20 de ani ai sistemului comunist.
În primele trei romane, aveţi un tip de personaj recurent. În Satantango o aveţi pe Estike, în Melancolia rezistenţei pe Valuska și în Război și război pe Korin, care este un fel de îngemănare a martorului şi a fiinţei nevinovate, inocente, sacrificate. Cît de important este un asemenea personaj pur, trăind într-o lume coruptă și în permanentă dezintegrare?
Foarte important. Am întîlnit oameni de acest fel. A devenit clar că asemenea oameni aparţin acestei vieţi. În Satantango, am vrut să construiesc o imagine a întregii lumi, nu doar a Ungariei comuniste sau a blocului comunist, ci a întregii condiţii umane. Am vrut să scriu despre oameni, nu despre sistemul comunist. Și cei nevinovaţi au fost și rămîn o parte importantă a lumii. Un om nevinovat joacă un rol mic, face o „incizie“ mică asupra lumii, însă lumea întreagă se poate prăbuși din cauza sa. Nevinovăţia poate fi un comportament foarte „provocator“ la adresa societăţii, la adresa unui sistem de gîndire. Korin este un pic diferit faţă de Estike şi Valuska, deoarece el a fost nevinovat, inocent şi a renunţat la orice aspiraţie umană. La început, el spune: nu vreau nimic, am lăsat totul în urmă. Chiar şi inocenţa mea. El este diferit. Pentru el, Apocalipsa este un proces permanent, nu ceea ce va veni, ea se întîmplă acum. Viaţa noastră este Apocalipsa. Nu trebuie să o aşteptăm. Nu puteţi să spuneţi ceva împotriva acestei afirmaţii. Am avut o lectură la New York, la o librărie din Chelsea, şi acolo am întîlnit o femeie care mi-a spus că își poate explica multe lucruri din propria viaţă în urma acestei afirmaţii. Asta a fost ciudat pentru mine, fiindcă eu nu sînt un înţelept și nu îmi place să folosesc propoziţii scurte și definitive, de tipul verdictelor. Nu îmi plac propoziţiile scurte.
Aţi anticipat următoarea mea întrebare. Cum scrieţi aceste propoziţii lungi, care este procesul prin care ele ajung să fie scrise?
În Satantango nu sînt atît de lungi. În următoarele cărţi, da.
 
Aveţi o povestire dintr-o singură frază fără punct. De ce scrieţi în acest mod?
Nu cred în propoziţiile scurte, deoarece, în opinia mea, propoziţiile scurte sînt cele care reprezintă artificialitatea şi convenţia. De fapt, mai mult decît convenţia, oamenii cred că acesta este modul în care vorbim. Nu cred că este adevărat. Propoziţiile scurte sînt total artificiale. Nu gîndim niciodată în propoziţii scurte și, dacă dorim să le spunem ceva extrem de sugestiv şi de important celor din viaţa noastră, şi simţim ceea ce vrem să spunem ca fiind foarte puternic, nu folosim niciodată propoziţii scurte. După Satantango, în Melancolia rezistenţei, în Război şi război am vrut să conving cititorul. Și de aceea mi s-a părut natural să folosesc propoziţii din ce în ce mai lungi. Dacă le veţi citi cu voce tare, va fi clar că sînt propoziţii foarte structurate. Există pauze, virgule, ritmuri.
Ca în limbajul vorbit.
Da, ca în limbajul vorbit. Asta e foarte adevărat. Poate părea neconvenţional deoarece libertatea pentru cititor nu este foarte mare. La fel ca la film, stai pe întuneric într-un cinematograf. Ești captivul scrisului, captivul acelei lumi. Dar fiindcă ceea ce vreau să spun este important și fiindcă este important ca cititorul sau cititoarea să înţeleagă ceea ce vreau să spun, trebuie să folosesc aceste propoziţii lungi. Nu aș putea spune aceleași lucruri într-o formă tradiţională, nu aş putea spune aceleași lucruri cu aceeași intensitate și cu aceeaşi muzică.
Experienţa mea personală de cititor al cărţilor dumneavoastră poate fi comparată cu ascultarea unui anumit ritm, deoarece vă folosiţi de repetiţii în text. Nu recurgeţi atît de des la punctuaţie, dar în primele trei romane repetiţia pare să joace un rol foarte important în interiorul textului. Pare un refren și un substitut pentru fragmentarea propoziţiilor.
M-aţi întrebat despre modul în care îmi scriu cărţile. Eu nu scriu la laptop, pe o masă. Scriu în mintea mea aproape un capitol. Corectez întotdeauna în minte această propoziţie care există deja. Misiunea mea este să găsesc ce este această propoziţie. Trebuie să găsesc cuvintele potrivite pentru că propoziţia există deja.
Ea există sub forma unui monolog?
Nu, ca o propoziţie. Există milioane de propoziţii care vin şi trec, iar una dintre acestea este foarte importantă pentru mine și încerc să găsesc acea singură propoziţie pe care trebuie să o aleg sau să o prind. De aceea, corectez continuu această frază lungă și, atunci cînd sînt sigur de ea, o scriu.
Ultima dumneavoastră carte, tradusă în limba engleză cu titlul Seiobo there bellow, pare a fi o carte mai „optimistă“ decît primele trei romane de început. Există în lumea sa o căutare a Transcendentului, a Subli mului, o căutare a Artei și a Frumuseţii.
Da… viaţa culturală, de la Romantism încoace, este o lungă înmormîntare. Sîntem foarte critici cu propria cultură. Spunem lucruri atît de negre și de întunecate despre propria noastră cultură, încît m-am gîndit că a venit timpul să spunem ce a fost frumos în acea cultură. M-am gîndit la epopeile lui Homer sau la dialogurile lui Platon, la Divina comedie a lui Dante, la Stendhal, la poemele lui Baudelaire, la romanele lui Kafka sau la romanul minunat al lui Matei Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, ca să dau exemple numai din literatură, dar puteţi găsi asemenea vîrfuri şi în muzică, artă şi arhitectură, şi am crezut că voi putea scrie o poveste minunată, dacă aş uni cu o linie toate aceste opere. Asta a fost una dintre raţiunile acestei cărţi. Pe de altă parte, am vrut să mă confrunt cu problema Transcendenţei şi a Divinului în mod direct. Pentru mine, drumul acesta nu se poate parcurge decît prin intermediul Artei. Numai în acest mod eu pot vorbi despre aceste lucruri. Nu ştiam dacă voi găsi ceva după această călătorie. Nu este un roman religios. Nu sînt religios, dar în același timp nu pot spune că sînt indiferent la religie, deoarece sînt scriitor. Și în faţa ochilor mei pot vedea atît oameni care cred în Dumnezeu, cît şi oameni care nu cred. Eu mă uit doar la oameni, nu sînt personajul central al scrisului meu.
 
" ["post_title"]=> string(85) "„Apocalipsa este un proces permanent, nu ceea ce va veni, ea se întîmplă acum“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(74) "apocalipsa-este-un-proces-permanent-nu-ceea-ce-va-veni-ea-se-intimpla-acum" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-09 18:51:58" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-09 15:51:58" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(116) "https://www.observatorcultural.ro/articol/apocalipsa-este-un-proces-permanent-nu-ceea-ce-va-veni-ea-se-intimpla-acum/" ["menu_order"]=> int(5345) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#16443 (24) { ["ID"]=> int(250300) ["post_author"]=> string(4) "5406" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-09 13:00:20" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-09 10:00:20" ["post_content"]=> string(13944) "[caption id="attachment_248620" align="alignright" width="196"] Lavinia Braniște, Camping, Editura Polirom, colecția „Ego proză“, Iași, 2025, 248 p.[/caption] Cel mai recent roman publicat de Lavinia Braniște, Camping, s-a bucurat deja de o receptare destul de bogată din partea cronicii de întîmpinare, încît mi se pare necesar să nu mai pierd timpul cu detalii introductive deja cunoscute și să intru puțin în dialog cu o parte dintre părerile care deja au fost spuse în legătură cu acest roman, care a scindat opiniile criticii. Sînt cîteva detalii care ies puțin din cadrul tematic cu care ne-a obișnuit Braniște și pe care l-a exersat cu succes în cărți precum Interior zero, Sonia ridică mîna ori Escapada. Camping se concentrează pe problema migranților economici, prelucrînd un eveniment din propria biografie a autoarei, reprezentat de plecarea în Spania a mamei sale, care ajunge să lucreze într-un camping asemănător cu cel în care muncește și trăiește Sofia, protagonista romanului (episodul a fost detaliat atît în interviul pe care Braniște l-a acordat lui Bogdan Coșa pentru revista Matca, cît și lui Victor Cobuz în cadrul podcast-ului aceleiași publicații, încît nu voi mai insista asupra acestui aspect, punctat de altfel pertinent și de către Mihnea Bâlici, tot în Matca). Deși legătura biografică este concretă, Braniște nu mai optează pentru acel narator la persoana I, extrem de personal, și alege să se detașeze puțin (nu atît de mult pe cît am fi tentați să credem), optînd pentru o voce obiectivă, dar care tinde mereu să se subiectivizeze, printr-un clasic stil indirect liber care oferă o voce destul de pronunțată Sofiei. Un indiciu pentru această delimitare nu atît de clară a naratorului la persoana a-III-a este și absența dialogurilor, optîndu-se destul de rar pentru ele. E un factor care contribuie și la lipsa de acțiune și la conturarea acestui realism de notație destul de specific lui Braniște.  E ușor de semnalat faptul că, în Camping, nu mai avem mileniali din clasa de mijloc neoliberală care se confruntă cu suprasolicitarea din mediile corporatiste. Aici, Bâlici mi se pare că urmărește foarte bine faptul că perspectiva Cristinei din Interior zero (a cărei mamă era plecată la muncă în Spania) este răsturnată în Camping. Din acest motiv cred că devine destul de nespectaculos cel din urmă, urmărind un soi de perspectivă dezamorsată, care să se plaseze într-un fel de zonă de mijloc, de unde poate puncta mult mai ușor diferențele de statut social și, implicit, de educație și de opinie asupra unor evenimente extreme precum pandemia sau războiul din Ucraina. Ceea ce mi-a plăcut la felul în care Braniște a abordat relația dintre Sofia și Robert, fiul acesteia (pe lîngă surprinderea unei intimități care conturează un cod particular dintre cei doi și care devine o marcă înregistrată a autoarei), este faptul că nu încearcă să-i ofere o educație de comportament și mentalitate „vestică“ fiului rispitor din est, care devine destul de fanatic și radical în concepțiile sale politice (îmbrățișînd, spre exemplu, conspirațiile taberei antivacciniste). Deși nu se simte confortabil cu mentalitatea fiului (rugîndu-l de cîteva ori să poarte, în incinta campingului, masca de protecție regulamentar), nu îl judecă în nici un moment. Sofia nu devine o portavoce angajat progresistă (cred că, în acest context, ar fi fost un efect ușor artificial), însă îmbrățișează anumite schimbări de mentalitate și, lucru foarte important, se conformează regulilor tocmai pentru a încerca să anuleze o prejudecată în legătură cu tipologia omului din est (ce devine un fel de țintă permanentă, de a nu fi asimilată în acest fel, aplicînd același tip de prejudecată în cazul colegului român Dragoș).  Nu cred că limbajul este un instrument central cu care operează Braniște în încercarea de a surprinde diferențele de statut social ale unui migrant economic și modificările structurale pe care le produce dezrădăcinarea față de locul de origine, așa cum susține Adrian Mureșan în cronica sa din Dilema. Apar, într-adevăr, anumite structuri calchiate specifice pentru un migrant care pleacă la o vîrstă mai înaintată și care întîmpină dificultăți în învățarea limbii, dar ele sînt puține și sporadic reprezentate. Mai sînt chestiuni în care dificultatea exprimării ori fidelitatea pronunției este implicată (de pildă, ipoteza Sofiei cu privire la faptul că medicul ei de familie o tratează superficial din cauza accentului), dar nu cred că ocupă un rol de prim-plan. Iar analogiile pe care Mureșan le face la Cioran sau la Theodoros-ul lui Cărtărescu mi se par nepotrivite în acest context și total diferite de mizele ideologice și estetice ale lui Braniște.  Văd, în schimb, miza unui limbaj poetic mai accentuat și conturarea, la nivel formal, a unui stil care-și sabotează observațiile sociologice mai tehnice și mai seci cu construcții de un lirism mai accentuat, care mi se par că îi ies foarte bine lui Braniște. Mai simplu spus, chiar sînt niște pasaje foarte frumoase, realizate fie prin descrierea unor gesturi de afecțiune maternă, respinse de către Robert, fie prin descrierea unor peisaje care devin foarte senzoriale. La acest capitol, nu sînt de acord cu Bâlici, care vede nivelul formal al romanului destul de plat și sec, dar care cred că se salvează de la această rigiditate monotonă a expresiei tocmai prin aceste inserții de proză poetică de foarte bună calitate (deloc întîmplător, întrucît Braniște revine la roman după o experiență anterioară în poezie, cu Pază umană, apărut la Dezarticulat).  Legat de comentariile de pe Facebook extrase de pe grupurile din diaspora, ele sînt o găselniță ingenioasă, însă, așa cum au menționat deja atît Mihnea Bâlici, cît și Gabriela Vieru, în Observator cultural, dar și Oana Paler, ele ar fi putut fi mult mai bine folosite. Felul în care le folosește Braniște doar delimitează părți ale romanului, oferind momente de respiro. Mi-ar fi plăcut nu doar să vedem contactul Sofiei cu rețelele de socializare și felul în care generația ei folosește acest instrument, cît mai ales să vedem felul în care se poziționează față de acele comentarii. Nu printr-un raport critic care imită un stil academic, ci pur și simplu prin păreri exprimate într-o formă brută, neprelucrată excesiv. De altfel, aceste inserții mult prea teoretice i s-au reproșat și de către Victor Cobuz, în cronica sa din Observator, ca fiind deranjante. Personal, m-a deranjat mai degrabă numărul lor prea mare; cred că, dacă le-ar fi redus mai mult, ar fi fost mult mai inspirate (în stilul Gabrielei Dumitriu din Întoarcerea, însă acolo scrierea angajată este miza principală). Mi-a plăcut sugestia Gabrielei Vieru în cazul personajului Robert și al felului în care ar fi putut fi dezvoltat mai mult din punct de vedere narativ modul în care a pierdut banii obținuți în urma vînzării apartamentului cumpărat din banii economisiți de către Sofia. Deși îmi păstrez anumite rezerve, deoarece acest roman pare că își refuză desfășurarea prea amplă în biografic, apelînd mai degrabă la o sugestie ori la o relatare succintă. Acest eveniment îi accentuează și mai tare anxietățile și ipohondriile (frica de spitalul județean devenind un motiv repetat cu consecvență), cît și distanțarea de propriul fiu față de care a încercat, în toți anii în care a fost plecată, să-și compenseze absența prin pachete și cadouri trimise cu regularitate în țară. Cumva, raporturile dintre mamă și fiu, cu toate eforturile Sofiei, se pot rezuma și la niște convenționale raporturi economice, unde încărcătura afectivă pare a veni mai degrabă din partea Sofiei. Încercările eșuate de a-l aduce pe Robert în Spania, sperînd că, pînă la urmă, va putea să-i ofere jobul ei din campingul „El Titi“, iar ea să rămînă în Spania, conferă și mai multă nesiguranță întoarcerii. Frustrarea de a fi lucrat numai pe minimumul pe economie (un prag economic care se transformă în angoasă psihologică) structurează o ierarhie socială care pentru Sofia funcționează ca etalon de reprezentare normativ, ce o inhibă: „Știa că nu știe să vorbească cu bogații, că dincolo de limba pe care o vorbeau în funcție de locul în care se născuseră mai era o altă limbă, care impunea bariere mult mai greu de trecut, ziduri groase, lanțuri muntoase dincolo de care erau dragonii“.  Într-o cronică la filmul Jaful secolului, ale cărui personaje sunt toți migranți economici, Andrei Gorzo făcea un comentariu interesant legat de lipsa de aprofundare în construcția spațiilor. Lui Braniște acest detaliu îi iese din plin; lipsa de intimitate a spațiilor de locuire în care e nevoită să stea Sofia, atît în țară, cît și în Spania, marchează și mai tare iritarea și anxietatea personajului. Rulota din camping cu toaletele la comun, unde din cînd în cînd își fac apariția șobolanii, creează sentimentul unei vieți trăite numai în colectivitate, unde individualitatea este mereu scindată și confruntată cu mizeria și sărăcia chiar și într-o țară occidentală. De aici vine și atașamentul față de propriile obiecte, care devin ancore emoționale și care îi conferă sentimentul de apartenență.  Legat de aspectul menționat de Bâlici, care afirmă că acest roman al migrației economice apare prea tîrziu, sînt parțial de acord. Într-adevăr, felul în care aportul politic al diasporei este ratat și implicațiile pe care le conține acesta din urmă oferă acest efect de tardiv. În schimb, Camping este și un roman al pandemiei, iar momentul în care Braniște scrie despre această temă mi se pare foarte bun deoarece îi oferă o distanță critică extrem de necesară, reușind să decanteze evenimentele din pandemie într-un realism mult mai pertinent construit și să scape puțin de tonul melodramatic și excesiv dramatizat al unor predecesori pe care nu e cazul să-i numesc acum.  Camping este un B-side pentru Interior zero, iar de aici cred că vin atît punctele forte, cît și minusurile cărții. Mai cred și că acest roman e într-o zonă de consolidare a unei evoluții bine-venite a uneia dintre cele mai bune scriitoare din spațiul nostru literar (lucru deja mai mult decît bine-cunoscut). Victor Cobuz puncta pertinent faptul că Braniște se reinventează mult mai bine pe teritoriul genului scurt și îi dau dreptate, cu o mică adăugire. Eu cred că Lavinia Braniște își reinventează cel mai bine stilul și temele în literatura pentru copii (acolo unde, de altfel, a testat și stilul mai impersonal, ieșindu-i, din punctul meu de vedere, cu un rezultat satisfăcător). Așa că aștept de la autoarea lui Rostogol nu doar un volum de proză scurtă, ci și un nou volum de literatură pentru copii, deoarece este una dintre cele mai captivante voci din acest teritoriu, care nu este cîtuși de puțin tratată cu mai puțină importanță față de restul scrisului său." ["post_title"]=> string(21) "Bătrîna și marea " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(16) "batrina-si-marea" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-09 13:00:20" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-09 10:00:20" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250300" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#16444 (24) { ["ID"]=> int(250333) ["post_author"]=> string(4) "1802" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-08 10:58:56" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-08 07:58:56" ["post_content"]=> string(24730) "[caption id="attachment_250335" align="alignright" width="300"] © Rareș Helici[/caption] Radu Vancu (1978) este poet, prozator și eseist, unul dintre scriitorii reprezentativi ai generației 2000. Este profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și redactor șef al revistei „Transilvania”. A publicat mai multe volume de poezie, printre care Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Sebastian în vis (2010),  Frânghia înflorită (2012) și Kaddish (2023). De asemenea, este autorul romanelor: Transparența (2018) și Paradis (2025) și a mai multor volume de eseuri, printre care, Mircea Ivănescu: Poezia discreției absolute (2007), Mistica poeziei: Lecturi în literatura contemporană (2013) și Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu (2016). Ține un jurnal din care au fost publicate până în prezent trei volume. În ultimii ani s-a remarcat și în calitate de activist civic, devenind una dintre cele mai puternice și credibile voci ale societății civile de astăzi.   Dragă Radu, îți cunosc, cred eu, bine literatura; ne știm cam de pe vremea cînd douămiismul abia fusese botezat. Ceea ce vreau să te întreb acum, la începutul discuției noastre, ține cumva de douămiism și de ce a însemnat el în prima lui fază. Manifestul fracturist a precedat momentul debutului tău poetic (2002), iar felul tău de a scrie contrasta puternic cu literatura pe care o propuneau autori ca Marius Ianuș, Dumitru Crudu, Ruxandra Novac, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Adrian Urmanov, cu al său manifest utilitarist. Sigur, la puțin timp după aceea, „peisajul literar“ s-a mai diversificat odată cu apariția unor scriitori precum Dan Coman, Claudiu Komartin ș.a. Ce vreau să spun cu asta? Tu practicai o poezie cu o retorică specială, total diferită de cea a congenerilor noștri. Tu scriai poezie cu formă fixă (sonete, vilanelle de amor) într-o manieră nedatată, actualizînd cu succes niște forme literare ce avuseseră o carieră solidă în spate. Cum te raportai atunci la generația ta? Ai avut vreo clipă senzația că nu faci parte din peisaj? Ai conotat în vreun fel negativ această realitate? Paradoxul meu personal era, dragă Șerban, că mă simțeam foarte solidar cu generația care se năștea atunci – deși eram cît se poate de conștient că literatura mea, atîta cîtă era, nu semăna într-adevăr deloc cu poetica fracturistă dominantă atunci. Eram mîndru de succesele fracturiștilor ca de ale mele personale, deși nu-i cunoșteam direct pe nici unul dintre membrii acelui cenaclu legendar – și nici nu îndrăzneam să sper că-i voi cunoaște vreodată. N-am idee cine i-a adus antologia Ferestre 98 lui Mircea Ivănescu; cert e că, în acele vremuri în care cartea nu mai circula aproape deloc în România, ea a ajuns în casa lui. Iar el a citit-o, cu curiozitatea lui fundamentală pentru tot ce putea inventa literatura, și mi-a dat-o imediat și mie, spunînd că trebuie s-o citesc, deși dezaproba „cruzimile de limbaj“, cum le numea, pe care nu le accepta nici măcar la scriitorii pe care-i iubea cel mai tare. „Ce l-o fi apucat pe Joyce să scrie așa scrisorile alea către Nora?“, l-am auzit întrebîndu-se – cu o tristețe extraordinară pe față, ca și cînd l-ar fi mohorît o trăsnaie a unui prieten pe care nu l-ar fi crezut în ruptul capului capabil de așa ceva. Iar eu i-am citit pe cei din antologia aceea făcută posibilă de generozitatea lui Mircea Cărtărescu, am găsit acolo cîțiva scriitori pe care i-am admirat instantaneu – pe unii i-am regăsit mai tîrziu printre fracturiști, alții au avut cariere non-fracturiste, să le spun așa, dar înțelesesem încă de atunci, de la sfîrșitul anilor ’90, cît de necesară era revolta pură a tinerilor de la finalul mileniului, picați în interregnul gramscian dintre un comunism care nu voia să moară și un capitalism care nu voia să se nască. Da, știam că nu fac parte din peisajul lor, poezia pe care o scriam eu nu participa la revolta lor necesară; dar nu însemna că nu eram solidar cu ea – ba chiar m-am certat de cîteva ori pe la diverse sindrofii cu oameni care-i atacau virulent, contestîndu-le dreptul de a face asta. Eu eram convins că totul e legitim în poezie, că ea e cu adevărat libertatea absolută – și că temele radical private sînt la fel de esențiale ca temele radical publice, că amîndouă aceste seturi de teme au nevoie de limbaje noi, racordate la poezia mondială contemporană. Am ales atunci să practic temele radical privatede la cartea mea de debut din 2002, Epistole pentru Camelia, pînă la Frînghia înflorită, din 2012, asta am făcut. Am vorbit despre toate ale mele, cît am putut de metodic și onest: de la sinuciderea lui tata pînă la nașterea lui Sebastian, de la dragostea pentru Camelia pînă la atașamentul excesiv pentru alcool, cred că nimic n-a rămas pe dinafară. Asta am crezut că e poezia: cuvinte care nu lasă nimic pe dinafară. (Pentru a putea construi pe dinăuntru.)   Așa cum te-am perceput eu, nu te-ai ferit niciodată de cuvinte mari, ai abordat problemele/temele esențiale ale umanității/literaturii. Astfel de demersuri sînt riscante. Mulți nici nu au curajul să o apuce pe un astfel de drum. Tu, de fiecare dată, ai reușit să-ți convingi cititorii și criticii. De unde îți vine această putere de a fi și de a rămîne în „mistica poeziei“, a literaturii în general? Da, și de data asta ai dreptate, Șerban: eu cred că nimic nu e nici prea mic, nici prea mare pentru literatură. N-am încredere în autorii care cred că ceva e prea neserios pentru a deveni literatură – sau, dimpotrivă, prea important pentru ca literatura să-l poată încape. Pentru mine, literatura e extensia umanului. A umanului integral. Ca atare, încap în ea toate ale omului: cele mari și cele mici, frivolitățile și adîncimile, întunecatele și luminoasele. Numai făcîndu-ți din cuvinte instrumente optice capabile să vadă și în excesul de lumină, și în cel de întuneric poți să scrii poezia. Cînd am citit în scrisorile tînărului Mozart că-i spune tatălui că nu poate fi scriitor pentru că nu știe să potrivească cuvintele astfel încît să producă lumină și umbră, am știut că Mozart înțelesese. Și că nu e nimic special în convingerea mea că, într-adevăr, cuvintele pot genera lumină și întuneric: toată istoria speciei e istoria cuvintelor care au ucis – și a cuvintelor care au putut construi mîngîiere. „Miile de întunericuri ale discursurilor aducătoare de moarte“ despre care vorbește Celan exact asta sînt: întuneric construit din cuvinte. Propagandă verbală nazistă – care a devenit repede crimă în masă nazistă. Cuvintele pot face asta: întunericul și lumina pe care le construiesc sînt cît se poate de concrete, nu trebuie să fii un mistic al poeziei (fie și un mistic complet laic, ca mine – poate că pare un oximoron sau chiar un nonsens, dar sper că totuși nu e) ca să crezi asta.  Crezi așadar în continuare în biographia literaria? (nu mă refer la cartea ta cu același titlu). Presupun că se subînțelege din ce am scris mai sus că, într-adevăr, cred în ceea ce Coleridge numea biographia literaria (el scria cu un singur t conceptul ăsta, eu am ales să-l scriu cu doi, sper că romanticul englez nu e prea supărat pe mine pentru asta). Cred, așadar, că materiile vieții și ale literaturii sînt coincidente. Că, la fel ca viața, literatura e și aici – și în altă parte. Că numai îndesînd pînă la refuz în literatură tot concretul vieții poți s-o depășești. Că numai făcîndu-ți literatura doldora de tot verosimilul vieții poți să vorbești despre neverosimilul aceleiași vieți. Că literatura trebuie să fie (ca viața) deopotrivă excesiv de livrescă și excesiv de biografică; excesiv de concretă și excesiv de abstractă. Numai coexistența acestor intensități contradictorii ale vieții poate face din literatură cu adevărat literatură. Toți poeții pe care i-am iubit vreodată au făcut exact asta. Și de asta mi-a plăcut, într-o vreme, să scriu cînd excesiv de livresc, cînd excesiv de biografic: pentru ca niciodată să nu știi unde urmează să te poarte literatura. Cum nu știi nici despre viață cum o va face.  Ai practicat mulți ani o poezie a universului apropiat, intim, cu toate traumele sale, cu toate bucuriile și tristețile implicite. La un moment dat, în scrisul tău a început să-și facă simțită prezența componenta socială reprezentată cel mai bine, cred eu, în Kaddish și în Paradis. Ce anume a determinat această schimbare sau, mai bine zis, diversificare a scrisului tău? Cum ziceam mai sus, de la debutul din 2002 pînă în 2012 poezia mea a explorat cum s-a priceput ea mai metodic toate straturile din care se compune persona mea privată. Însă noi nu sîntem numai privatul nostru; noi sîntem și suma personae-lor noastre publice. Sîntem ființe sociale în exact aceeași măsură în care sîntem și ființe private. Dacă mă interesa cu adevărat umanul integral, așa cum pretindeam, atunci eram dator să trec cu explorarea și în partea publică: socială, politică, profesională, agregațională în toate sensurile. Eram, oricum, un poet al familiei: iar familia e deja un hibrid între intim și extim. E un spațiu privat care constituie deja și un eșantion social. Așa că am început să extind, la fel de răbdător cum o făcusem și înainte, domeniul luptei: au apărut în poezia mea teme sociale, protestatare, istorice etc. Pînă cînd, în Kaddish, intimul (vocea mea personală) și extimul (vocea istoricizată a poetului maghiar Radnóti Miklós) au fuzionat. Într-un fel, Frînghia înflorită și Kaddish sînt cărți-pandant, nu doar în sensul că-și răspund explicit (sînt amîndouă, în fond, dialoguri de dincolo de mormînt), ci și în acela că fiecare dintre ele duce la ultimele consecințe una dintre cele două fețe ale poeziei mele: Frînghia înflorită e culminația intimului – Kaddish, culminația extimului. Cărțile astea două sînt, ca să zic așa, coperta I și coperta IV între care se închide întregul meu scris de poezie. (Ceea ce nu înseamnă că țin mai puțin la celelalte cărți: în fond, între coperta I și coperta IV ar trebui să se afle destule pagini mai interesante decît copertele – dacă literatura aceea e cu adevărat bună.) Paradis poate fi considerat un roman-poem distopic. Totuși, multe dintre „realitățile“ distopiei par a conține în ele însele germenii viitoarei realități reale. De ce are nevoie omul pentru a rămîne uman? Cum am putea găsi acea portiță de ieșire din acest univers controlat de „îngerii hi tech“ fără a renunța la ideea de progres? Mulți propun să ne întoarcem în caverne (eu am folosit o metaforă, ei se exprimă altfel, mai direct).  Sigur că da, distopia e întotdeauna conținută în real – așa cum ceea ce Jung numește die Schatten, umbra, suma pulsiunilor noastre întunecate, ne însoțește permanent atît ființa privată, cît și pe cea socială. Și oricînd e posibil ca una dintre pulsiunile active în miezul nostru de umbră să năvălească la suprafața ființei, să ia controlul, să distrugă tot ceea ce am reușit să construim mai funcțional în sinele nostru. Similar, există neîncetat posibilitatea ca distopicul să năvălească la suprafața socialului și să-și înceapă distrugerea metodică a tot ce am reușit să construim mai funcțional în extensiile noastre publice (sociale, politice, profesionale etc.). Și asta ține tot de uman. De umanul nostru integral. De aici fascinația înfricoșată pe care am avut-o mereu, ca specie, față de straturile noastre iraționale; Dionysos al grecilor e una dintre expresiile cele mai reușite ale acestei energii iraționale, deopotrivă hipnotice și distructive.  Distopia e una dintre formele dionisiacului, în termenii grecilor. Sau una dintre formele umbrei, în cei ai lui Jung. Care ține de umanitatea noastră nu doar distructivă – ci și autodistructivă. Marile construcții distopice ale secolului al XX-lea, propunîndu-și să construiască un om nou (a fost deopotrivă iluzia fascismului, a nazismului și a comunismului), distrugeau de fapt umanul per se. Eradicau nu doar „omul interior“, cum s-a spus – ci umanul în sine. Pentru ca umanul să reziste, e nevoie ca aceste energii autodistructive să nu mai primească acele contexte care le pot reactualiza. Din păcate, asta se întîmplă sub ochii noștri: se vorbește explicit, în ultimele două decenii, despre retestări ale extremismelor. De dreapta și de stînga. Rusia retestează totalitarismul sovietic. România are partide politice care vor retestarea unui bizar legionarism ceaușist, care inocentează totalitarismele de dreapta și de stînga din trecutul nostru. Iar partidul AUR, principalul partid care vrea retestarea acestei ipoteze totalitare, este acum cel mai votat partid din România. Evident, dacă ar ajunge la guvernare ar conduce exact la aceleași consecințe precum cele verificate deja istoric: crimă în masă, discriminare rasială, violență publică, cenzură, sărăcie. Ar fi eșecul României europene pe care tot încercăm s-o construim. Ar fi, cum spui tu parafrazîndu-i, întoarcerea în caverne.    La fel ca în Transparența, și în Paradis duci realitatea la extrem. Adaugi o cantitate mai mare de adevăr adevărului însuși. De ce este necesară această valoare adăugată? Fiindcă literatura nu începe să existe decît atunci cînd cititorul crede nemijlocit în adevărul ei. Așa cum credeam în copilărie, atunci cînd nici nu ne interesau numele autorilor sau al traducătorilor: ce aveam sub ochi era adevărul pur, tipărit de cine mai știe cine pe foi de hîrtie rufoasă. Așa trebuie să creadă orice cititor: că ceea ce are sub ochi nu e literatură, ci adevăr pur. Pentru asta, scrisul trebuie să înghită porțiuni cît mai ample și mai verosimile de realitate, trebuie – cum spui tu – să adauge cantități și mai mari de adevăr adevărului însuși. Să devină mai real decît realul – pentru că numai de acolo poate începe literatura cea mai halucinată. Cu atît mai mult cînd scrii o distopie: toată halucinația din ea e obligatoriu să pară verosimilă, secundă de secundă. Trebuie să exagerezi enorm – dar tot ce construiești să pară, în același timp, realist. Ai nevoie, pentru asta, de scheletul de fier-beton al realității, de texturile cele mai palpabile și mai recognoscibile ale realului, de mărcile auto-evidente ale adevărului. Cum face Emily St. John Mandel în Station Eleven, să zicem. (A zis-o de fapt BAS, și m-a bucurat enorm.) Sau cum face Atwood, cum face Romain Gary în Mîncătorii de stele, cum face dintotdeauna literatura care știe că adevărul ei e întotdeauna tot adevărul realității, plus ceva esențial pe deasupra.     [caption id="attachment_250336" align="alignright" width="200"] © Rareș Helici[/caption] În Paradis sînt mai multe tipuri de discurs ce evoluează împreună. Componenta eseistică e simultană cu cea a povestirii propriu-zise. Literatura ta (și în cartea de față se vede asta cu asupră de măsură) e un „produs“, e fuziune. O fuziune narativă în care sînt înglobate zeci de definiri ale literaturii. Unele personaje vorbesc despre poezie în contexte imposibile. Cum faci ca acest imposibil să fie nu doar posibil, ci și veridic?  Se leagă cumva de toate răspunsurile dinainte, Șerban: literatura devine adevăr numai cînd e impregnată, pînă în ultimul por de celuloză, de ADN-ul umanului integral. În ultimele două decenii, unii teoreticieni au numit ambiția asta a romanului de a capta integralitatea lumii „maximalism“ (Stefano Ercolino e, probabil, cel mai cunoscut; la noi, Alex Văsieș a făcut de curînd o teză excelentă condusă de Corin Braga despre „the maximalist novel“, sper s-o publice cît mai curînd). Romanul maximalist e fuziune fiindcă realul e fuziune la absolut toate nivelurile lui (și umanul e fuziune): ADN-ul e fuziune (helixul e dublu), stările și configurațiile cuantice sînt suprapuse, universul e multivers, istoria e suma istoriilor (petrecute sau nu, actualizate istoric sau nu), orice limbaj e suma tuturor limbajelor, inteligența artificială e la rîndul ei fuziune de limbaje ș.a.m.d. Așa încît, dacă vrei să scrii un astfel de roman despre umanul integral, n-o poți face decît maximalist. Și mi se pare fabulos cum romanul, odată inventat, s-a dovedit o formă expansionistă capabilă să înghită în timp totul; îmi aduce aminte convingerea fizicianului contemporan britanic-american Freeman Dyson după care inteligența, odată ce a început să fie produsă de materie, e de neoprit. Dyson scrie de zeci de ani că inteligența pur și simplu nu va mai putea fi oprită; ea se va extinde în univers, se va refugia pe măsură ce planetele și stelele mor în nori galactici tot mai imenși – fiindcă, scrie Dyson, exact acele materii care produc inteligența în interiorul craniilor noastre sînt disponibile oriunde în univers, și mai ales în uriașele aglomerări de materie ale norilor galactici. Și romanul e, după mine, o astfel de formă de inteligență care pur și simplu n-a mai putut fi oprită pînă cînd n-a înglobat umanul integral și realul integral. Și, implicit, toată literatura.    În ultimii ani te-ai remarcat și în zona activismului civic. Scriitorul și activistul Radu Vancu s-au încurcat reciproc vreodată sau, dimpotrivă, și-au crescut unul altuia forța și elocvența? Să știi că n-am habar. M-am temut, e adevărat, că protestele, marșurile, scrisul de articole, interviuri, reacții pe rețele sociale și prezența la televiziuni o să-mi ia din timpul pentru scris literatură sau pentru citit sau pentru visat la cărțile pe care le vei scrie (eu socotesc și visarea asta tot scris). Însă constat că scriu deja articole sociale și politice de vreo 15 ani – iar producția mea literară, de bine, de rău, a continuat. Cine știe, poate că tot activismul ăsta m-a învățat să observ mai eficient realitatea. În orice caz, n-am sentimentul că m-a încurcat – dar nici nu știu sigur dacă m-a ajutat ca scriitor. Cert e că m-a ajutat ca cetățean, nu m-aș fi simțit deloc confortabil cu mine însumi dac-aș fi tăcut cînd am crezut că nu se poate tăcea.   Există vreo carte pe care nu ai fi vrut să o scrii, dar te-ai simțit obligat să o faci? Nu. Mi-a plăcut să scriu pînă și cărțile care țin de obligația academică: aș fi scris, probabil, cartea despre Mircea Ivănescu și dacă n-aș fi fost universitar, probabil și Elegia pentru uman de asemenea. Mi-a făcut plăcere pînă și să pun cap la cap cronologia anului literar 1982 – asta e cea mai seacă dintre cărțile mele (dac-o pot socoti carte): am făcut parte dintr-o echipă de la Literele din Sibiu care, coordonată de Andrei Terian, a trebuit să facă niște astfel de cronologii. Eu am primit anul 1982, asta a însemnat că am parcurs integral toate revistele literare din anul ăla și am scos tot ce mi s-a părut relevant din ele. De fapt, nu doar revistele literare – ci și Scînteia, de exemplu. Mi s-a părut pasionant, de fapt, să construiesc o poveste a unui an literar fără să folosesc nici un cuvînt de la mine – ci decupînd cuvintele altora, ca un copil care face o poveste rupînd și lipind benzi de hîrtie mîzgălite de alții. E un enorm risc în toată povestea asta cu cuvintele, da; am văzut că ele pot duce la crimă în masă; dar e și enorm de multă plăcere. Cred că de asta literatura, la fel ca inteligența, n-a mai putut fi oprită odată ce a fost inventată: pur și simplu plăcerea ei expansionistă de a înghiți realitatea e irezistibilă. Și, de la un punct încolo, literatura nici nu mai înghite realitatea – ci o inventează de-a dreptul. Și aproape că o forțează să existe.  Dragă Radu, îți mulțumesc mult pentru acest dialog, pentru toate aceste cuvinte care sper să inspire.   

Interviu realizat de Șerban AXINTE

Fotografia reprezentativă este realizată de Cristian ȘUȚU

" ["post_title"]=> string(102) "„Literatura nu începe să existe decît atunci cînd cititorul crede nemijlocit în adevărul ei“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(90) "literatura-nu-incepe-sa-existe-decit-atunci-cind-cititorul-crede-nemijlocit-in-adevarul-ei" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:17:33" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:17:33" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250333" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#16445 (24) { ["ID"]=> int(250329) ["post_author"]=> string(4) "2310" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 10:42:57" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 07:42:57" ["post_content"]=> string(10445) "[caption id="attachment_250330" align="aligncenter" width="540"] © Neda-Navaee[/caption] Renumita violonistă Mihaela Martin a fost prezentă la recent încheiata ediție a Festivalului George Enescu, alături de Berlin Academy Of American Music. Cîntă de la vîrsta de cinci ani, iar cariera ei internațională a căpătat amploare după ce a cîștigat medalia de aur la Concursul Internațional de Vioară de la Indianapolis. Din 2017, este director artistic al Festivalului de Muzică de Cameră Rolandseck/Bad Honnef, este profesoară la Universitatea de Muzică din Köln, la Barenboim-Said Academy din Berlin și la Kronberg Academy. A concertat alături de orchestre de prestigiu, precum BBC Symphony, Royal Philharmonic, Montreal Symphony Orchestra și alături de dirijori celebri precum Manfred Honeck, Andrew Davis, Andrew Litton, Paavo Järvi etc. Am stat de vorbă despre talent, maeștri, inovație, despre pasiune și stilul său special de predare.   Ați concertat la actuala ediție a Festivalului Enescu alături de Berlin Academy Of American Music, cu un repertoriu care a adus în prim-plan compozitori de seamă din spațiul american – care este specificul compozițiilor pe care le-ați interpretat? În program au fost Copland, Avner Dorman, Bernstein, Gershwin și Barber, cu al său Concert pentru vioară. Acest concert este extraordinar de frumos, nu este atît de des cîntat, se remarcă printr-un caracter foarte romantic, liric, o ultimă parte rapidă și foarte dificilă din punct de vedere tehnic, însă are foarte multă strălucire sau, cel puțin, cere foarte multă strălucire din partea interpretului.   Ați fost la mai multe ediții din Concursul Enescu membră a juriului – cum apreciați evoluția artiștilor români? Tinerii muzicieni, studenții români trebuie să conștientizeze faptul că este necesar un nivel instrumental care să fie la o cotă foarte înaltă, precum și libertatea care este dată de această perfecțiune tehnică, acel nivel foarte înalt tehnic care îți dă o libertate de expresie, o libertate muzicală. Sfatul meu ar fi să se concentreze foarte mult pentru a realiza îmbinarea părții instrumentale cu partea muzicală și să-și dezvolte o personalitate muzicală puternică.   Ați studiat la Universitatea Națională de Muzică din București, dar începuturile dvs. în acest domeniu se datorează tatălui dvs., care a intuit talentul pe care îl aveați. Cît de mult contează susținerea de acasă pentru un viitor artist și de ce este nevoie pentru a întreține această pasiune? Eu consider că implicarea părinților, a familiei în acest proces, care este unul foarte lent, de a deveni muzician este extrem de importantă. Este chiar crucial la un moment dat cînd se observă că un copil are un talent special pentru muzică, o afinitate, o dorință de a cînta de la o vîrstă destul de fragedă, cinci, șase, șapte ani. În momentul în care se constată că un copil este foarte talentat și își dorește să își găsească o voce prin a se exprima muzical, chiar dacă este copilăros, chiar dacă este la un nivel simplist, părinții trebuie să se implice în a-l ajuta pe acel copil prin a-i face un orar destul de strict. Clar, este foarte important ca un copil să nu se simtă redus la o mașinărie care face muzică, este important impactul sufletesc, emoțional, să fie îndrumat în a dezvolta o anumită disciplină în programul zilnic. Dacă țelul este să fie un amator, să cînte un pic la un instrument, nu este nimic rău în asta, dar în momentul în care se constată că, de fapt, din partea copilului vine mai mult, aportul părinților la dezvoltare este crucial.   Cum vedeți în prezent școala românească de muzică și ce considerați că îi lipsește? Ce stil de predare abordați dvs. și ce vedeți ca fiind cel mai important în această activitate? Pentru mine este foarte greu de apreciat cum funcționează școala românească de vioară în prezent, pentru că eu, plecată de 40 de ani, nu am avut nici un fel de contact în care să pot observa cum se predă, care sînt prioritățile. Însă ceea ce pot să spun este că, în felul meu de a preda, întotdeauna încerc să descopăr personalitatea tînărului muzician, să aibă o înțelegere clară a stilului interpretativ corespunzător fiecărui compozitor, însă niciodată nu încerc și nu sînt de acord cu a încerca să-i fac pe toți să sune ca mine. Fiecare trebuie să-și păstreze intact simțul personal pentru muzică, sunetul trebuie să fie individual. Iau foarte mult în considerare temperamentul studentului respectiv și încerc să-l ajut fără să-i atenuez sau să-i neglijez personalitatea care trebuie să fie întotdeauna prezentă.   Este foarte greu pentru un artist român să își facă un nume la nivel internațional – cîștigarea unor concursuri, iar la noi Concursul Enescu deschide multe uși, reprezintă un pas important. Există însă un revers al acestui spirit competitiv? Eu cred că, în prezent, nu numai pentru artiștii români, este dificil să te afirmi, nu are nici un fel de legătură cu naționalitatea, cu locul de unde vii. În general, sînt timpuri foarte grele pentru că s-a schimbat un pic percepția asupra a ceea ce înseamnă un artist. Concursurile rămîn în continuare o oportunitate, un prilej de a te face ascultat, de a te face cunoscut. Întotdeauna vor fi oameni care vor aprecia cînd un concurent reușește să arate că are ceea ce-i trebuie pentru a justifica prezența pe scenă. În momentul în care concursurile nu sînt un sport, un automatism, ele devin prilejuri de a te afirma. Bineînțeles, acesta este un prim pas. Pașii importanți sînt cei care urmează după eventuala cîștigare a unui premiu. Este un proces mult mai complex decît să pregătești un concurs, eventual să cîștigi un premiu. Trebuie să ai oricum un repertoriu foarte bogat, mai ales că la început nu poți alege întotdeauna ce vrei să cînți. Eu nu văd un dezavantaj pentru muzicienii români față de cei din alte țări. Deci nu ar trebui să existe sămînța acestui gînd.   Ați concertat pe cele mai importante scene ale lumii, alături de orchestre legendare. Care au fost întîlnirile providențiale pentru dvs.?  Da, am concertat pe foarte multe scene ale lumii, am colaborat cu artiști care sînt cunoscuți, însă fiecare întîlnire cu un muzician m-a îmbogățit, în așa fel încît chiar și astăzi pot profita de aceste influențe. Sînt trei pianiști care m-au influențat: mai întîi, Radu Lupu – am avut ocazia și privilegiul de a cînta o singură dată cu el într-un cvartet cu pian de Mozart în sol minor. Și bineînțeles l-am ascultat de nenumărate ori și în sala de concert și în înregistrări, pentru mine este unul dintre muzicienii care se apropie cel mai mult de ceea ce este spiritualitate în muzică. Și am fost foarte impresionată de cît de simplu și de profund vede muzica. Apoi, este Menahem Pressler, cu care am făcut un turneu în Japonia și am cîntat timp de două săptămîni și muzică de cameră. M-a impresionat foarte mult disciplina lui. El avea aproape 80 de ani și în fiecare dimineață, cînd mergeam să repetăm, era deja acolo. A oferit un exemplu de tenacitate de la care am învățat foarte mult. Și al treilea – fără o ordine ierarhică însă – este Daniel Barenboim cu care lucrez și în ziua de astăzi. Avem ocazii foarte dese de a discuta despre muzică. Are o pasiune pentru muzică și o curiozitate care îl înflăcărează și acum, la cei peste 80 de ani ai săi.   Aveți și o consistentă activitate camerală – muzica de cameră aduce o sensibilitate apare și o intimitate ce se pierd cumva în monumentalitatea interpretărilor în sălile mari, alături de orchestre. Ce stare de spirit trebuie să aveți pentru a vă adapta celor două spații interpretative? Pentru mine, diferența între muzică de cameră și repertoriul simfonic, concertele cu orchestra, nu este atît de mare la nivel fundamental. Întotdeauna rămîne o formă de comunicare ce are la bază respect mutual și ascultare, și atunci rezultatul este optim. Este clar că, în repertoriul de concert de orchestră, volumul, sunetul trebuie adaptat. Sonoritatea trebuie să aibă focusul necesar pentru a putea proiecta în fața unei orchestre de 80-100 de oameni.    Cum vedeți ideea de inovație în muzica clasică? Există niște limite care nu ar trebui depășite?  Eu cred că inovația, de fapt, se petrece mai mult în felul în care publicul percepe muzica. Timpurile sînt foarte diferite, în special datorită dezvoltării tehnologice. Totul se bazează foarte mult pe vizual, nu numai pe auditiv. Deci muzica este prezentată sub o formă nouă. Acolo văd eu inovația. Că e bine sau nu, nu mă pot pronunța, poate și pentru că aparțin unei generații care s-a dezvoltat și a avut succes pînă să se petreacă acest proces tehnologic. Dar nu am nici un fel de înțelegere și toleranță pentru un muzician care sacrifică valoarea și geniul compozitorului pentru a se pune pe el sau pe ea în postura de „creator“. Avem destule informații pentru a-i înțelege pe compozitori și trebuie ca noi, ca muzicieni, să ne adaptăm personalitatea limbajului respectiv, nu invers.   Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE

" ["post_title"]=> string(78) "„Inovația se petrece mai mult în felul în care publicul percepe muzica“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(69) "inovatia-se-petrece-mai-mult-in-felul-in-care-publicul-percepe-muzica" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 10:42:57" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 07:42:57" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250329" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#16446 (24) { ["ID"]=> int(250355) ["post_author"]=> string(4) "2316" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 12:12:07" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:12:07" ["post_content"]=> string(8631) "Pînă de curînd – mai exact pînă spre ultimul sfert al secolului al XX-lea – „arta“ parfumeriei, dacă e să traducem expresia grecească tekhne myrepsike, nu a fost, de fapt, decît un meșteșug ca oricare altul, o muncă artizanală care presupunea cunoașterea unor tehnici și aplicarea lor practică, în vederea obținerii unui produs învestit de mentalul colectiv cu proprietăți terapeutice, igieniste și/sau hedoniste. Parfumierul n-a fost nici el decît un meșteșugar oarecare, statut moștenit încă din Antichitate. Cicero, de pildă, în tratatul Despre îndatoriri (I, 42), nu-l așeza prea sus în ierarhia îndeletnicirilor demne de un om liber: „Toți meseriașii au o îndeletnicire de rang inferior, căci atelierul nu poate avea ceva nobil în el. Nu sînt de prețuit nici acele ocupații care servesc unei plăceri trupești: «Crescătorii de pește, măcelarii, bucătarii, cîrnățarii, pescarii», cum zice Terentius. Adaugă aici, dacă vrei, pe negustorii de parfumuri, pe dansatori și orice joc de noroc“ (traducere de David Popescu). Aceeași părere o împărtășea și Plutarh, care, în Viața lui Pericle (I, 4), scria: „...de multe ori simțim plăcere văzînd un lucru, dar privim cu dispreț pe meșterul care l-a făcut, așa cum se întîmplă cu parfumurile și cu veșmintele de purpură, care ne fac plăcere, dar pe meșterii vopsitori și pe cei care fac parfumurile îi socotim oameni bădărănoși și de jos“ (traducere de N.I. Barbu). Spus pe șleau, să ne folosim de produse alese, dar să-l ignorăm intenționat pe cel care le face, precum și condițiile și mijloacele de lucru. Nu sună deloc necunoscut, dacă ne gîndim la brandurile de lux de astăzi... Dacă de atunci ne-a mai trecut cînd și cînd pe la urechi cîte un nume de parfumier, cum ar fi René le Florentin (Renato Bianco), pe care Caterina de Medici l-a adus cu ea în Franța, sau Jean-Louis Fargeon, parfumierul Mariei Antoinette, abia în Epoca Industrială, adică în secolul al XIX-lea, îi va fi dat parfumierului să îmbrace haina omului de afaceri și să iasă din anonimat, ba chiar să ocupe un loc de cinste în rîndul micii burghezii, precum personajul romanului omonim al lui Balzac, César Birotteau. Astfel, nume precum Piver, Lubin, Guerlain sau Coty (în secolul al XX-lea), urmate de acelea ale creatorilor de modă care au inclus în portofoliul lor și produsele parfumate și cosmetice, ca Poiret, Chanel, Dior, Schiaparelli sau Ricci, se impun ca mărci care îndeamnă la visare și cheltuială. Vorbim însă în acest caz de o fațadă, căci în spatele tejghelei și în laborator trudește un tehnician – sau artizan, dacă vreți – care cîntărește și perfecționează formule dictate cel mai adesea de calcule pur economice. Acest meșteșugar continuă să le rămînă necunoscut mulțimilor care poartă pe piele parfumuri Guerlain, Chanel, Dior etc., asta pînă la apariția parfumeriei de nișă, prin anii ’70-’80 și, cu mai mare avînt, după anii 2000, cînd ideea de artizanat și, mai cu seamă, de artă devine un subiect tot mai discutat de cei implicați direct în domeniu, apoi de cunoscătorii fini și tot mai pretențioși.  O primă încercare de definire a parfumeriei ca artă îi aparține lui Edmond Roudnitska, parfumier cu preocupări estetice, care, în 1977, publică lucrarea L’Esthétique en question: introduction à une esthétique de l’odorat, în care nu doar își propune să reabiliteze meșteșugul, ci chiar să-l propulseze în rîndul artelor frumoase. Demersul lui este urmat de așa-numitul „Groupe Colisée“, alcătuit din parfumieri precum Blayn, Bourdon, Haasser, Delville, Latty, Maurin, Morillas, Preyssas, Roucel, Sebag sau Vuillemin, care, în 1988, publică Questions de parfumerie. Essais sur l’art et la création en parfumerie, în care este discutat statutul parfumeriei ca artă.  Odată cu discuția care a luat naștere în jurul unei meserii practicate de secole în umbra laboratorului, parfumierul se trezește dintr-odată în mijlocul scenei, cu reflectoarele îndreptate spre el. Creațiile sale, socotite atîta vreme simple produse utilitare, încep să fie privite acum drept compoziții complexe, elaborate asemenea oricărui obiect de artă, și anume în baza unei idei – sau a unei forme ideale – actualizate de parfumier prin intermediul materiilor prime naturale sau sintetice. Deja apropierea dintre creațiile muzicale și parfumuri, pe calea unui transfer semantic al vocabularului muzical în sfera parfumeriei (note, acorduri, compoziții, armonie, orgă de esențe etc.), pregătise întrucîtva spiritele pentru această receptare estetică. Parfumierul este tot mai mult privit ca autor și ca artist, care își realizează lucrările, adică parfumurile, ca pe o operă de artă. El este creatorul unei formule, iar aceasta are statutul unei partituri muzicale, execuția ei practică fiind cumva secundară în raport cu forma mentală notată cu ajutorul... formulei. Chiar dacă produsul este realizat în mii sau chiar milioane de cópii – adică flacoanele pe care le vedem pe rafturile parfumeriilor –, ceea ce contează din punct de vedere estetic este tocmai acea formă care ne face să recunoaștem un parfum chiar și în clonele sale realizate cine știe unde.  Unul dintre semnele „vizibile“ ale acestei recunoașteri publice a statutului parfumierului este menționarea numelui acestuia pe flacoanele și/sau ambalajele parfumurilor. Dacă deja în anii ’70 marca L’Artisan Parfumeur, întemeiată de Jean Laporte, începuse să facă vîlvă în jurul numelui parfumierilor care creau pentru ea, abia începînd cu anul 2000, cînd este fondată marca Frédéric Malle, numele parfumierilor ocupă fizic un loc pe eticheta parfumurilor, iar poza lor este reprodusă pe ambalajul care seamănă cu o copertă de carte, întreaga serie fiind gîndită, de altfel, ca o bibliotecă olfactivă. Pînă acum o creație anonimă, parfumul își (re)dobîndește autorul, fiind deschisă astfel calea în două direcții: spre un dialog cu consumatorul, dar și spre o întîmpinare critică a creației, dovadă stînd forumurile găzduite de diverse site-uri (de exemplu, fragrantica.com sau basenotes.com) ori chiar cronicile inițiate de revista Nez. Dar cum parfumul nu este doar un produs estetic, ci – în primul rînd – unul comercial, numele parfumierului a devenit deopotrivă un puternic instrument de marketing, creîndu-se un efect în buclă: „autorul“ unui bestseller va fi căutat de casele de creație și de branduri pentru semnarea unui viitor bestseller – creație inedită sau un flanker* –, ignorîndu-se astfel mulți factori, cum ar fi dorințele consumatorilor. Mai mult, emanciparea parfumierilor a avut drept rezultat și crearea unor branduri proprii care, uneori, le poartă numele – de exemplu, Lorenzo Villoresi, Tauer sau Maison Francis Kurkdjian.  Rămîne, desigur, întrebarea dacă pentru marea masă a consumatorilor numele parfumierului înseamnă ceva, cum ar fi garanție a calității, coerență estetică, integritate și transparență cît privește procentajul materiilor prime naturale etc.   _______   * Un nou parfum, care are foarte multe caracteristici în comun (nume, note, flacon, ambalaj etc.) cu un parfum deja existent și, de obicei, foarte bine vîndut.

" ["post_title"]=> string(38) "„Nasurile“ dinăuntrul flacoanelor" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(31) "nasurile-dinauntrul-flacoanelor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:12:07" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:12:07" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250355" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#16447 (24) { ["ID"]=> int(250341) ["post_author"]=> string(4) "4983" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 11:24:05" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:24:05" ["post_content"]=> string(8020) "  La ediția aniversară de 10 ani de Alpin Film Festival, Premiul Publicului a fost cîștigat de documentarul Adrian Laza – 14 vîrfuri de peste 8.000 de metri, regizat chiar de protagonistul său. Povestea surprinsă pe ecran este una ieșită din comun: cea a unui alpinist român care a reușit, între 53 și 61 de ani, să urce toate cele 14 vîrfuri de peste 8.000 de metri ale lumii – o performanță atinsă pînă acum de doar 72 de oameni la nivel mondial. Adrian Laza este însă mult mai mult decît un sportiv de anduranță: este antreprenor de succes, speaker motivațional și un explorator al spiritului, pasionat de istorie, literatură și filozofie. Între ascensiuni istorice, momente de tragedie și implicare în proiecte umanitare din Nepal și Pakistan, el a construit un parcurs în care muntele devine și teren de performanță, și școală de viață. Astăzi, discutăm cu Adrian Laza despre drumul său „ad astra per aspera“, despre cum se naște curajul de a începe un astfel de proiect la 53 de ani și despre lecțiile pe care Himalaya le lasă unui om care știe să privească atît spre vîrfuri, cît și spre oameni.   Cum ai abordat cinematografic povestea escaladării tuturor celor 14 vîrfuri de peste 8.000 de metri? Ce a fost mai provocator pentru film decît pentru expediții? Am abordat filmul ca pe o poveste de viață, nu doar o colecție de vîrfuri. Am vrut să transmit emoția fiecărei expediții – teama, oboseala, euforia, dar și liniștea grea a tragediilor. De aceea, imaginile sînt împletite cu vocea interioară, cu gîndurile și întrebările care m-au însoțit. Provocarea cea mai mare a fost să condensez șapte ani de viață și peste 20 de expediții la mare altitudine într-o singură narațiune coerentă. Pe munte lupți cu frigul și cu înălțimea, dar în film lupți cu memoria: cum să alegi momentele esențiale, cum să redai adevărul fără să pierzi ritmul poveștii. Ce mesaj speri să transmită filmul 14 vîrfuri de peste 8.000 de metri publicului român și internațional? Mesajul pe care am dorit să-l transmit este simplu: nu e niciodată prea tîrziu să îți urci muntele. Prin 14 vîrfuri de peste 8.000 de metri vreau să transmit publicului român și internațional că:
  • Visurile mari se construiesc pas cu pas, chiar dacă pornești tîrziu. Eu am început la 53 de ani și am terminat la 60.
  • Muntele te învață să respecți viața – cu efort, cu limite, cu tragedii și cu bucurii.
  • Puterea nu e doar fizică, ci și în echipă, în disciplină și în a rămîne fidel valorilor tale.
  • Fiecare are un munte de 8.000 personal – pentru unii e un munte real, pentru alții o provocare din carieră sau familie. Important e să ai curajul să pornești.
În ce mod crezi că experiența ta de antreprenor și speaker motivațional a influențat modul în care ai povestit aceste ascensiuni? Experiența mea de antreprenor și speaker motivațional m-a ajutat să privesc expedițiile nu doar ca pe niște aventuri extreme, ci ca pe niște lecții de viață. Din antreprenoriat am învățat importanța planificării, a echipei și a deciziilor luate sub presiune. Toate acestea se regăsesc și pe munte. Din experiența de speaker am învățat să dau sens poveștii: să transform oboseala, frica sau euforia de pe vîrfuri în mesaje clare, care pot inspira și pe cineva care nu a ajuns în Himalaya. Ai stabilit mai multe recorduri în cei șapte ani de expediții. Care crezi că a fost momentul definitoriu pentru tine ca alpinist și ca persoană? Momentul definitoriu pentru mine a fost Manaslu, în 2023, cînd am reușit să urc vîrful în doar șase zile, fără aclimatizare pe un alt munte. Nu a fost doar o performanță fizică, ci o dovadă că disciplina și încrederea în echipă pot depăși limitele impuse de vîrstă și de statistici. Ca alpinist, a fost confirmarea că pot duce proiectul 14×8.000 pînă la capăt. Ca persoană, a fost lecția că atunci cînd crezi în visul tău și muncești consecvent, muntele – oricît de dificil ar fi – îți dă șansa să îl urci. Alpin Film Festival este locul unde publicul român a văzut filmul tău în competiția românească. Ce înseamnă pentru tine să fii prezent aici și să îți prezinți povestea? Pentru mine, să fiu prezent la Alpin Film Festival și să îmi prezint filmul în competiția românească a fost o mare bucurie și o mare responsabilitate. E bucuria de a împărtăși publicului din România nu doar vîrfurile cucerite, ci și drumul, emoțiile și lecțiile învățate. Și e responsabilitatea de a spune povestea onest, pentru ca oamenii să vadă că alpinismul nu e doar despre recorduri și elitism, ci despre curaj, prietenie, echipă și respect pentru natură. În fond, e șansa de a întoarce comunității de acasă ceva din ceea ce Himalaya mi-a oferit mie. Cum vezi rolul Alpin Film Festival în promovarea alpinismului, educației montane și poveștilor de performanță extremă în România? Părerea mea este că Alpin Film Festival joacă un rol important în România pentru că aduce muntele aproape de oameni, chiar și de cei care nu urcă pe vîrfuri înalte. Este, în primul rînd, un curs de educație montană – publicul înțelege ce înseamnă respectul pentru natură, siguranța pe trasee și responsabilitatea față de mediu. Înseamnă promovarea alpinismului – poveștile de performanță extremă îi inspiră pe tineri și dau vizibilitate unei comunități care trăiește prin curaj și pasiune. Și înseamnă cultură și identitate – faptul că România are un festival dedicat muntelui ne așază pe harta internațională și arată că avem nu doar sportivi de excepție, ci și public interesat de aceste valori. Privind înainte, ce proiecte cinematografice sau aventuri noi ai în plan și cum ai vrea să le împărtășești cu publicul? În plan cinematografic, îmi doresc o nouă versiune de film care să arate nu doar ascensiunile, ci și oamenii și comunitățile din Nepal, Tibet și Pakistan. Ca aventură, pregătire fizică și mentală, vreau să transform experiența celor 14×8.000 m urcați într-o platformă de inspirație pentru oamenii care doresc să facă ascensiuni montane. Iar cu publicul voi continua să împărtășesc experiențele și cunoștințele acumulate de-a lungul anilor prin cărți, festivaluri, conferințe și proiecte educaționale.    " ["post_title"]=> string(59) "„Pe munte lupți cu frigul, în film lupți cu memoria“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(49) "pe-munte-lupti-cu-frigul-in-film-lupti-cu-memoria" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 11:24:05" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:24:05" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250341" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#16448 (24) { ["ID"]=> int(250345) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 11:52:10" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:52:10" ["post_content"]=> string(5146) "Le Royaume/Regatul (Franţa, 2024), scris şi regizat de Julien Colonna, nominalizat la Cannes şi prezentat la TIFF, unde a obţinut Premiul pentru Cea mai bună interpretare: Ghjuvanna Benedetti, aduce pe ecran un film în care violenţa dintre clanurile corsicane devine omniprezentă. Răfuiala şi vendetta sînt urmărite îndeapoape de adolescenta Lesia (Ghjuvanna Benedetti), care pătrunde în viaţa plină de nesiguranţă şi spaimă a clanurilor. Lesia are doar 15 ani şi trăieşte în casa mătuşei sale, la adăpost de toate acestea. Cînd tatăl său o invită să petreacă timp cu el în casa secretă, Lesia este numai ochi şi urechi, încercînd să discearnă ce se întîmplă în viaţa tatălui său. În paralel, ştirile de la televizor dau seama de actele de răzbunare dintre clanuri. Ascunzişurile şi actele de violenţă tăcute creează o atmosferă tensionată în casă. La început, tatăl, Pierre Paul (Saveriu Santucci), vrea să o ţină departe de viaţa sa periculoasă, dar treptat fiica se apropie de tatăl său şi îi ascultă poveştile despre iubirea dintre el și mama sa moartă, pe cînd nu era hăituit de clanurile adverse. Într-o seară, la adăpostul unui camping, tatăl o lasă să pătrundă în viaţa lui şi se destăinuie. Apare astfel un bărbat îndrăgostit de soţia moartă şi un tată devotat fiicei. Lesia ar trebui să se pregătească de începutul noului an şcolar, dar călătoriile cu tatăl său o ţin departe de şcoală. În cele din urmă, uciderea tatălui o transformă pe Lesia în fiică răzbunătoare, perpetuînd violenţa şi moartea.  Filmul lui Julien Colonna revelă faptul că violenţa aduce numai violenţă şi o viaţă plină de pericole. Relaţia dintre tată şi fiică nu scapă de tensiunile şi teama de a fi hăituit şi ucis. Julien Colonna urmăreşte să arate, fără retorică şi tam-tam, cum destinul unei fete poate fi împovărat de actele familiei sale. Viaţa Lesiei este încă din fragedă adolescenţă pecetluită de violenţă. Realizatorul se apropie de personajele sale cu tact şi prudenţă, dezvăluind treptat şi indirect cum e să duci o viaţă în permanentă ameninţare. Evoluţia relaţiei tată-fiică stă şi ea sub semnul discreţiei. Tăcerile dintre ei se încarcă de tandreţea care sporeşte pe măsură ce înaintează dezvăluirile. Vara, cu peisajele sale, înotul şi pescuitul în mare rămîn în contrapunct cu viaţa plină de primejdii a personajelor. Campingul cu oamenii săi lipsiţi de griji, bucurîndu-se de vară, nu face decît să amplifice viziunea unei vieţi în marginea societăţii, unde normalitatea nu este posibilă decît pe frînturi furate. Frumuseţea Corsicăi apare în contradicţie cu viaţa mereu ameninţată de războiul clanurilor. Camera lui Antoine Cormier şi montajul lui Albertine Lastera şi Yann Malcor surprind foarte sugestiv toate acestea, de la picurii de apă de pe braţele Lesiei care se scaldă, la îmbrăţişările tandre dintre fiică şi tată și pînă la gloanţele trase în adversari. Personajele sînt luminate în tăcere, iar gesturile lor sînt încărcate de emoţie şi tensiune. Spectatorul asistă tacit la evoluţia personajelor, apropiindu-se de ele de la o distanţă confortabilă, care-i lasă libertatea de înţelegere pentru a străpunge platoşa celor nespuse, dar intuite. Muzica lui Audrey Ismael punctează foarte bine tot ce se întîmplă în film şi aduce o notă de melancolie, potrivită cu vara petrecută de tată şi fiică împreună. Merită menţionat jocul plin de subtilitate şi fineţe al Ghjuvannei Benedetti şi al lui Saveriu Santucci, care dezvăluie gradual evoluţia relaţiei tată-fiică într-un context plin de teamă. Regatul nu este, desigur, singurul film despre mafia din Corsica şi Godfather, dar el se apropie de viaţa intimă a personajelor sale cu tact şi sensibilitate, făcîndu-ne părtaşii unor vieţi profund ameninţate şi ai unor destine sub semnul violenţei în buclă. Şi nu este de neglijat faptul că Julien Colonna este fiul unui bandit cunoscut, Jean-Jé Colonna, ucis în 2006. Experienţa sa de viaţă s-a infiltrat în acest film, fără ca el să devină autobiografic. Este un plus de autenticitate care vine din ceva trăit. Filmul a intrat din 26 septembrie în cinematografe.

" ["post_title"]=> string(33) "Cînd violenţa naşte violenţă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(28) "cind-violenta-naste-violenta" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 11:52:10" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:52:10" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250345" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#16449 (24) { ["ID"]=> int(250344) ["post_author"]=> string(4) "4983" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 11:29:18" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:29:18" ["post_content"]=> string(8369) " Maria Dănilă este una dintre cele mai cunoscute alpiniste din România, cu ascensiuni semnificative pe unele dintre cele mai înalte vîrfuri himalayene, de la Annapurna pînă la K2. Pentru ea, muntele nu înseamnă doar performanță, ci și o școală a răbdării, a perseverenței și a curajului, lecții pe care le poartă cu sine dincolo de expediții. Maria povestește despre momentele care i-au pus la încercare limitele, despre cum fiecare pas, oricît de mic, contează pe drumul către un vîrf și despre rolul pe care Alpin Film Festival îl are în a apropia publicul de pasiunea pentru munte, de cultura și educația montană, dar și în a consolida o comunitată implicată și unită. În calitate de prietenă și susținătoare a Alpin Film Festival, ce aduce festivalul României din perspectiva culturii și a educației montane? Festivalul e o oportunitate gratuită pentru public de a viziona filme cu tematică montană, de a se informa despre sporturile de aventură (cu potențialul de a descoperi noi pasiuni), despre natură și cum putem să o protejăm, dar și un prilej de a participa la conferințe despre munte, de a cunoaște alpiniști români și străini și de a putea să afle de la ei cum să practice mersul pe munte într-un mod responsabil. Cît despre publicul care face deja parte din comunitatea montană, e o oportunitate excelentă să ne întîlnim, să cunoaștem alpiniști din toată țara sau să îi revedem și să aflăm ce proiecte au mai avut în ultimul an. Cum se leagă experiența ta ca alpinistă cu filmele selectate de festival? Cu siguranță, filmul cu care am conexiunea cea mai puternică este cel al lui Adrian Laza – 14 vîrfuri de peste 8.000 m, deoarece și eu am urcat 4 dintre aceste vîrfuri și pot spune că vizionînd imagini din acele locuri, îmi vin în minte tot felul de amintiri și întîmplări petrecute acolo sau pot să observ diferența de condiții (zăpadă, vreme) dintre ascensiunea mea și a protagonistului. De asemenea, rezonez cu filmele care documentează trasee de multipitch și cățărare pe stîncă în general, deoarece atunci cînd mă aflu în țară, constituie activitatea mea favorită de weekend. Care a fost cea mai provocatoare expediție pentru tine pînă acum și ce lecții ai învățat pe munte care te ajută și în viața de zi cu zi? Cu siguranță ultima expediție, cea pe K2, s-a dovedit și cea mai provocatoare. În primul rînd, a fost o lecție de răbdare și perseverență, din două puncte de vedere: pe de o parte, răbdarea de a aștepta peste 20 de zile în tabăra de bază o fereastră de vreme bună, care a venit abia aproape de mijlocul lui august, în contrast cu anii precedenți, cînd acest vîrf era urcat la final de iulie. Din acest punct de vedere a fost o lecție că uneori cei care nu renunță și speră în continuare pot fi răsplătiți (spun asta deoarece numeroase alte echipe din tabăra de bază și-au încheiat expedițiile mai devreme, ratînd șansa vîrfului). Pe de altă parte, tot despre perseverență a fost și în ziua vîrfului, în care doar urcarea a durat aproximativ 18 ore, deoarece a trebuit să așteptăm în spatele echipei de fixare a corzilor, așa că s-a dovedit o lecție că orice progres, orice pas înainte, oricît de mic ar fi el, contează și contribuie la îndeplinirea obiectivului final. Ce înseamnă pentru tine să fii prima româncă ce escaladează vîrfuri precum Annapurna I și Kanchenjunga? Care sînt părțile bune, dar și cele mai puțin bune ale unei realizări de asemenea anvergură? Pentru mine a însemnat foarte mult să urc pe aceste vîrfuri, mai ales că, în 2006, cînd am început să merg mai serios pe munte, nu m-aș fi gîndit că voi ajunge vreodată pe K2 sau Annapurna, iar de Kanchenjunga nu cred că auzisem la momentul respectiv. Cred că partea bună e că o astfel de realizare îți dă un sentiment de împlinire greu de descris, dar îți oferă și oportunitatea să admiri peisaje care îți taie respirația sau să cunoști alpiniști interesanți din țară sau din întreaga lume. Părțile mai puțin bune sînt legate de sacrificiile financiare, de întîmplările tragice la care iei uneori parte, de dificultatea (mai ales la nivel mental) cu care gestionezi o expediție eșuată, dar și de faptul că, din cauza duratei foarte mari a acestor expediții, nu mai ai cum să mergi în vreun alt concediu. Care crezi că este rolul Alpin Film Festival în crearea unei comunități de pasionați de munte și de cultură în România? Alpin Film Festival poate inspira publicul să își descopere pasiunea pentru munte, crescînd astfel numărul de oameni din comunitate, dar este și un prilej de a cunoaște alți alpiniști din țară, de a te împrieteni cu ei și de a afla despre realizările lor din ultimul an, așa că aș zice că are un rol important în sudarea acestei frumoase comunități. Ce impact crezi că au filme precum cele selectate de festival pentru cei care nu sînt familiarizați cu muntele? Aceste filme sînt un prilej pentru cei nefamiliarizați cu muntele de a se informa despre sporturile de aventură (cu potențialul de a descoperi noi pasiuni), despre natură și cum putem să o protejăm, dar și o ocazie de a participa la conferințe despre munte, de a cunoaște alpiniști români și străini și de a putea să afle de la ei cum să practice mersul pe munte într-un mod responsabil. Cum te pregătești fizic și mental pentru expediții extreme și ce sfaturi ai pentru cei care vor să înceapă în alpinism? Ca pregătire fizică, merg zilnic la sală (unde fac antrenamente cu greutăți, dar și cardio și sesiuni mai lungi de stairmaster), iar în weekenduri încerc să fiu mai mereu pe munte, făcînd ture mai lungi cu diferență semnificativă de nivel. Mental, nu aș putea să spun că m-am pregătit specific, aș putea menționa doar că urmăresc documentare despre traseu pentru a ști la ce să mă aștept, încerc să fiu informată despre principalele pericole și dificultăți ale unui anumit munte și încerc să mă motivez citind sau vizionînd poveștile de viață ale unor oameni care inspiră și care au depășit momente dificile prin muncă și perseverență (nu neapărat doar din domeniul montan, de exemplu îl urmăresc cu mare plăcere și pe David Goggins). Cît despre ce i-aș recomanda unui începător, în primul rînd, să își propună să evolueze pas cu pas, fără a sări peste etape, pentru că asta o să îl ajute să practice activitățile montane în siguranță, dobîndind experiența necesară. Apoi, să își găsească un mentor sau un grup de oameni de munte cu experiență de la care să poată învăța principalele reguli și aspecte mai tehnice. Sau, dacă nu are ocazia să cunoască astfel de persoane, să apeleze pentru a învăța la sprijinul unui ghid montan autorizat, atît pentru ateliere/școli, cît și pentru ture mai dificile.   Pagină realizată de Andreea LUPESCU
" ["post_title"]=> string(89) "De la Annapurna la K2: Maria Dănilă și poveștile care modelează alpinismul românesc" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(82) "de-la-annapurna-la-k2-maria-danila-si-povestile-care-modeleaza-alpinismul-romanesc" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:12:35" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:12:35" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250344" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#16450 (24) { ["ID"]=> int(250326) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 10:39:14" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 07:39:14" ["post_content"]=> string(12688) "[caption id="attachment_250328" align="aligncenter" width="540"] Michael Cook (Bidjara), Majority Rule(Parliament), seria Majority Rule(2014), cu amabila permisiune a artistului și a Jan Murphy Gallery, Brisbane.[/caption] De mai multe ediții, „Întîlnirile fotografiei” de la Arles – despre a cărei ediție 2025, a 56-a, voi încheia să vorbesc astăzi (duminică, 5 octombrie, a fost ultima zi cînd expozițiile au mai putut fi vizitate) – investighează extraordinara creativitate a Sudului (cu sau fără ghilimele), prin care fotografia este apropriată și este inclusă, operațional și eficace, în tot felul de „panoplii” și ritualuri „magice” (cu ghilimele sau fără) și mai ales contra-magice (în sensul lui Antonin Artaud, de elaborare a unor procedee împotriva vrăjirii exercitate de omul alb, colonizator capitalist, și deci, retro-vernacular și creativ-tradiționalist, împotriva religiei capitaliste), activîndu-i-se într-un mod cu totul neașteptat, literalmente nou, funcția vindecătoare, reparatoare, recuperatoare și re-creatoare (nu – doar – recreativă), operativă, repet, la propriu, chirurgical medicală: fotograful-„vraci”. Iar cînd spun „chirurgie” spun mai ales și efectiv „chirurgie plastică”: fotografia relansează plasticitatea identitară a ființelor. „Tradiționalizată” și „vernacularizată” politic, fotografia este folosită pentru auto-decolonizare și auto-subiectivare, în sensul că foștii colonizați integral, adică „Sudul” în sens extins și intensiv metaforic, nu se mai lasă decolonizați de foștii colonizatori cuprinși de remușcări, dar și de noi intenții de a profita și de a rămîne subiecții istoriei, ci o fac ei înșiși asupra lor înșiși – prin fotografie. Iar fotografia este importantă aici pentru că arată și se arată, expunînd și „denunțînd”, pedagogic și inspirațional, decolonizarea însăși, în materialitatea și eficacitatea ei extrem de diversă.  „Sudul” oferă, azi, lecții de fotografie vie. Așa cum este ea relevată de „Întîlnirile fotografiei” – Sud intermediar, european, mijlocitor al „Sudurilor” (nu întîmplător un alt festival anual, de muzică, de la Arles se intitulează Les Suds, „Sudurile”) –, dar și, de ceva vreme, de Bienala de la Veneția, se poate vorbi de o nouă concepție, „sudică”, asupra artei și, deci, chiar de o nouă avangardă. Care reia sau răspunde vechilor avangarde, inițiate dinspre colonizatori, propunînd un întreg evantai sau curcubeu de „eficacizare” a artei, adică de includere a artelor – în cazul de față, al fotografiei – în ansambluri sincretice diverse, prin care modernul tehnologic este „vindecat” de iluzoria, dar brutala sa ruptură de tradiție, restabilindu-se deci marea continuitate și marele continuum, abia astfel refăcut, reunificat, cu adevărat eficient, al arsenalului de auto-creație liberă a omului. Împotriva auto-comodificării și auto-reificării de sine prin infantilizarea narcisică a „selfismului” (de la selfie) „nordic”, fotografia-cîmp operator, chirurgie plastic-identitară, suprafață de intervenție, a „Sudului”.  Ultima expoziție, pe deplin reprezentativă, din ediția 2025 a „Întîlnirilor fotografiei” la care voi face referire este colectiva On Country. Fotografie din Australia (comisari Elias Redstone, Kimberley Moulton, Pippa Milne și Brendon McLeary), care ilustrează perfect, sugerînd chiar noi aspecte și nuanțări, toate spusele mele de mai sus, prezentate aici pe post de concluzii-ipoteze.   În primul rînd, în multe dintre cele mai spectaculoase micro-expoziții din această expoziție colectivă, este vorba de manifestarea și explorarea unei tendințe pe care am avut deja ocazia să o relev, dar care merită aprofundată.  Despre ce este vorba? Despre faptul că, de multe ori, avem de-a face cu fotografii „jucate”, „regizate”, fotografii „documentare” într-un sens nou, în sensul că fac parte dintr-un proces de construcție iconică, identitar-imaginală: subiecți care își construiesc imaginea anume pentru a fi fotografiată, care, altfel spus, „pozează”, și mai exact spus: imaginea, fotografia este telos-ul final, și începe încă din realitate, dar tocmai pentru a se întoarce în ea și a propune noi realități, a influența și a crea realități îmbogățind realitatea. Fotografiile devin, astfel, documente ale unor monumente: echilibru aproape perfect, miraculos, magic, subiect-obiect, auto-subiectivare fotografică prin auto-obiectivare și chiar auto-obiectificare, te obiectifici pentru a te afirma ca subiect tocmai prin fotografie, fotografia devenind astfel, grație creșterii eficacității și a magiei ei, o nouă Ars Magna. În multe dintre proiectele fotografice din această expoziție, totul e construit, dar natural construit, artificialitatea înseamnă creare a unei naturi împotriva contra-naturii mai ales colonial construite. Se face astfel un decisiv pas în plus, cu adevărat mai departe. Pășim, vreau să spun, în post-deconstrucție, dar nu în sensul „nordic”, al conservatorilor reacționari, cum că în sfîrșit am fi depășit „ideologia” deconstructivă, evident „woke”, că aceasta ar fi devenit, uf, istorie. Nu, dimpotrivă, post-deconstrucție înseamnă, „sudic”-fotografic (fotografia ca artă, acum, „sudică”), depășirea stadiului critic, reactiv, secund deci, al deconstrucției și trecerea la deconstrucție ca (spunea deja Derrida) de-re-construcție: a construi non-definitiv, mobil, plastic, a construi viu, nu împotriva viului, ci în cadrul (mediul) acestuia. A imagina, prin fotografie, realități și chiar lumi virtual-contrafactuale, nu numai viitoruri, ci și trecuturi: alte lumi, altă istorie, în care tehnologia să nu domine triumfător. Pot deci îndrăzni o concluzie (cu titlu, firește, ca întotdeauna, de ipoteză): această nouă fotografie „sudică”, decolonial-postcolonială și post-deconstructivă, de-re-constructivă, nu mai de-construiește (așa cum am văzut, mai cu seamă prin decupaj și re-montaj), ci preia și își asumă, pozitiv și afirmativ, constructibilitatea, deci variabilitatea, noutatea, diversitatea, alter-nativitatea (dacă pot spune așa), naturalitatea construită, creată, „secularizare” a supremului dar divin al creației, deci, implicit, mundan, curiozitatea, baza și motorul fotografiei.  La două sute de ani de la inventarea ei eroică, tatonantă și colectivă, în Nordul pionier și atoatestăpînitor, fotografia este reinventată în Sud. Îmi propun să observ cum va „replica” „Nordul” la provocarea și replica pe care o constituie această mișcare cu adevărat suveranistă de independență: în fotografie și prin fotografie. [caption id="attachment_250327" align="aligncenter" width="540"] Tony Albert (Kuku Yalanji), David Charles Collins și Kirian Lawson, Supereroi din Warakurna #1, seria Supereroi din Warakurna(2017), cu amabila permisiune a artiștilor/Sullivan+Strumpf.[/caption] Cîteva nume de urmărit (și de căutat) din expoziția On Country: Mark Cooke (care umple imaginile locurilor de putere ale societății australiene cu imaginea autohtonilor care nu au fost niciodată prezenți acolo) sau The Huxleys (care imaginează, și ei, cărți poștale ilustrate cum nu au existat niciodată), sau Tony Albert & David Charles Collins, cu „Supereroii” lor imaginari care dau și afișul ediției 2025 a „Întîlnirilor fotografiei” de la Arles. În mîinile unor „autohtoni”, fotografia imaginează, adică restituie, pune la locul ei, repară, apocrif-documentar, alternativ-testimonial, istoria așa cum ar fi trebuit să fie, cum ar fi fost bine, corect, drept să fie, cum este re-făcută să fie.   De aici trebuie luată, astăzi, fotografia. 

" ["post_title"]=> string(51) "Fotografia, Ars Magna sudică. Arles Foto 2025 (10)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(46) "fotografia-ars-magna-sudica-arles-foto-2025-10" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 10:39:14" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 07:39:14" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250326" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#16451 (24) { ["ID"]=> int(250352) ["post_author"]=> string(4) "4832" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 12:06:36" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:06:36" ["post_content"]=> string(14958) "Un grupaj de patru piese semnate de Caryl Churchill, în regia lui James Macdonald – un vechi și constant colaborator al scriitoarei britanice –, constituie un eveniment deosebit la Public Theater, un teatru off-Broadway din Manhattan. Un dramaturg de excepție în peisajul contemporan, Churchill e cunoscută pentru explorarea unui teatru experimental cu un puternic manifest social. Mitul, ficțiunea, realismul social sînt decantate și amalgamate într-o estetică originală, eliberată de convenții și clișee.   Primele trei piese foarte scurte definesc un spațiu simbolic care sondează nevăzutul, teritoriile neumblate ale metafizicului și un senzorial abstractizat, proiectate într-un cadru suprarealist, în care mesajul se insinuează învăluit într-o aură distantă de incertitudine și puritate. Un teatru de idei, cu accente beckettiene, se centrează mai puțin pe un existențialism absurd, cît pe un construct emoțional deliberat artificial, cu trimiteri mitologice sau literare ce reliefează contextul sociopolitic actual. Un absurd al formei prinde contur în prima piesă, Glass, personajele sînt transfigurate simbolic în obiecte, pornind de la trăsăturilor lor sublimate în percepții vizuale sau auditive ale lumii materiale. Descoperim un animism „social“ al obiectelor, care rezonează cu dramele umanității. O scenografie minimalistă aduce în prim-plan o platformă ridicată, cu o margine de neon care luminează de jos în sus – ca într-un muzeu – profilul personajelor aliniate pe marginea ei. O fată de sticlă sau un geam (Ayana Workman) locuiește pe consola unui șemineu – un cadru existențial simbolic, cu funcția de spațiu protector –, alături de o „vază“-mamă și un „orologiu“-frate, care bate ritmic tactul cu un picior-pendul. Dialogului metaforic i se adaugă un tînăr din metal și un cățeluș de plastic, abandonat într-o perdea simbolică de praf, care adaugă o nouă dimensiune: copilăria Geamului. Obiectele capătă un gen prin actorii care le întruchipează. Dincolo de un reper „proxim“, genul adaugă o „diferență specifică“ ce le învestește cu o anume disponibilitate de relaționare. O poveste de dragoste se derulează între o ființă rigidă (sau frigidă!) – Geamul sau fata de sticlă, retrasă în spatele unei ferestre – și Metalul, o prezență frustrată și dominată de supraeul unui tată abuziv. Două suprafețe netede își desfășoară existența în planuri paralele. Ea este rece și tare, dar cu o structură transparentă, deschisă – „care plînge și în interior, și în exterior“ –, în timp ce el este obscur și opac. Orologiul-frate explică singurătatea „surorii“ – de-a lungul timpului – ca pe o teamă de-a se sparge, motiv pentru care Metalul – cu suprafața sa dură – n-ar trebui s-o atingă. Eros și Thanatos coexistă într-un cadru simbolic, sub semnul alienării și al distanțării de lume. Iubirea survine imposibilă și deznădăjduită, un impuls spre completitudinea ființei: transparența și deschiderea către lumină a Geamului, în contrapunct cu spiritul introvertit al Metalului. Iubirea aduce cu sine disperarea care facilitează ieșirea cuplului din lume. Emoția este distilată, esențializată într-un construct beckettian, prin izolarea spațială a obiectelor și recitalul lor manifest. Geamul i se revelă Metalului doar în prezența luminii, atunci cînd se află în dreptul unei ferestre invizibile – sugerată doar de dialog. Lumina devine, astfel, singurul lor instrument de comunicare, deși se reflectă diferit pe suprafețele lor. Iubirea este reciproc afirmată și Geamul îi propune Metalului să fugă împreună. Însă el, „bătut“ și „prelucrat“, dispare fără urmă. După îndelungate așteptări, Geamul pornește vitejește – ca în basm – în căutarea iubitului, ajungînd la locuința tatălui său. Incapabil să-și împlinească iubirea, Metalul se sinucide, eșuînd pe șinele de tren, unde se integrează într-o inițiativă utilitară. Geamul escaladează fereastra invizibilă și se aruncă de la balcon, pentru a se reuni în neant cu iubirea sa imposibilă. Lumina – factorul revelator care părea să anime lumea obiectelor aflate în dialog – se stinge și starea lor de agregare revine la inerta lor materialitate. Se aude un zgomot puternic de sticlă ce se sparge cu furie de caldarîm.  A doua piesă, Kill, reutilizează aceeași platformă, dar ridicată mai sus – mai aproape de cer! Singurul personaj, un fel de polizeu, concentrat de virtuți, vanități și legende care traversează mitologia Olimpului și îi întruchipează pe cei mai reprezentativi dintre locatarii ei, plutește într-un nor alb și voluptuos (ca un cumulus). Picioarele îi atîrnă rebel pe marginea platformei, deasupra muritorilor. Montarea e adaptată feminismului pregnant al lui Churchill, prin interpretarea expresivă și convingătoare a actriței și regizoarei irlandeze Deirdre O’Connell, în rolul unei zeițe-mamă a tuturor eroilor și eroinelor – ucigași, incestuoși sau răzbunători –, pe care îi glosează în referințe mitologice. Impetuoasa zeitate narează faptele înjositoare și cumplite ale oamenilor cu un amestec charismatic de ironie, sadism, satisfacție și sarcasm: fratricide, patricide, uzurpări de putere, blesteme, veri și gemeni care se ucid între ei. Și toate aceste atrocități sînt prezentate ca sacrificii menite să le facă pe plac zeilor. Sau, invers, exprimă fascinația oamenilor pentru violență și povești sîngeroase, învestindu-și zeii cu cele mai întunecate trăsături ale propriei lor naturi. Fiecare episod se încheie cu dezlănțuirea „furiilor“ asupra nelegiuiților și cu rostirea ritualică a emblematicului slogan al puterii desprins din mitologiile politice actuale: „We don’t like that.” Rechizitoriul devine tot mai angoasat, stupefacția ajunge la exasperare. În final, un strigăt exterminator, cu rezonanța unui tunet – „Please, STOP!“ –, scufundă scena în întuneric total, anihilînd deopotrivă creația și creatorul. Macdonald separă primele trei piese prin scurte interludii de circ și acrobație, ce funcționează drept pauze, dar nu lasă publicului răgaz să reflecteze asupra vignetelor inedite pe care tocmai le-a urmărit. Cortina roșie coboară și acrobații evoluează în avanscenă. Jonglerul (Maddox Morfit-Tighe) face schimburi de popice – într-o notă comică – cu cîțiva spectatori din primul rînd. Acrobata (Junru Wang) execută un număr de echilibristică uluitor, într-o coregrafie inversată a trupului, susținîndu-și întreaga greutate pe un singur braț, deplasîndu-se imponderabil pe piloni de diferite înălțimi. Cu o grație de pasăre de apă – în oglinda unui iaz –, își dansează prin aer picioarele în posturi de balet sau execută salturi, aterizînd de fiecare dată într-un echilibru perfect, sprijinită într-o singură mînă. Cea de-a treia piesă, What If If Only – o formulă optativă juxtapusă cu regretul neîmplinirii („Ce-ar fi dacă...“, „Măcar dacă...“) –, ne plasează într-un spațiu probabilistic al viitorului, ca alternativă la un trecut irecuperabil sau ratat. Personajele care dau năvală pe scenă sînt stafii venite dintr-un viitor posibil, revendicîndu-și dreptul de a deveni, de a se „întîmpla“, de a se întrupa. Ele sînt invocate, precum morții, de singurul locuitor al unui „prezent“ în care timpul pare să se dilate în eternitate. Prietenul său decedat a pictat un măr timp de șapte ani, iar alți zece i-a dedicat unei portocale. Procesul laborios al creației face referire la naturile moarte ale lui Paul Cézanne. O cameră cu pereții de un alb intens, translucid, trimite la interioarele suprarealiste ale lui Magritte; personajul stă la un pupitru, în fața unui laptop, cu o sticlă de vin și un pahar alături. Personajul (Sathya Sridharan) se lamentează, cerșind un semn de la prietenul său, care îi lipsește foarte tare. „Semnul“ este o alegorie pentru inspirație, perfecțiune, profunzime, sensibilitatea creatoare – valori ce și-au pierdut tot mai mult consistența. Într-un mausoleu al morții viitoare, zidul camerei se ridică și coboară, lăsînd să pătrundă, pe rînd, cîte o stafie – proiecție a unui „mort“ netrăit: „Make me happen!“, „Make me possible!“ Aparițiile sînt fie versiuni alternative ale pictorului dispărut, fie variante temporale ale sinelui neîmplinit. Stafiile sînt respinse, ultima fiind o copilă, mai insistentă și mai convingătoare, ce ar putea însemna regretul pierderii inocenței, al primei vîrste a copilăriei. Lumi, vieți paralele sau posibile reîncarnări ale ființei par să se înghesuie între zidurile albe ale unui prezent suspendat în eternitate. O pauză adevărată separă cele trei piese scurte de ultima, oferind, de această dată, timp pentru descifrarea sensurilor care le leagă.  Urmează o piesă mai amplă, desfășurată pe parcursul unei ore: Imp (Spiriduș). Concepută într-o formulă clasicizantă, piesa cuprinde 12 scenete desfășurate într-un timp ascendent, ce se succedă în același interior domestic, ocupat de un cuplu format din Dot, o bătrînă bolnavă, și vărul ei, Jimmy. Cei doi sînt vizitați frecvent de Niamh, nepoata lor orfană, și de Rob, un straniu homeless care și-a părăsit familia. Piesa explorează propensiunea umană către ocult și adaptarea miracolului la nevoile și aspirațiile personale. Dot (într-o altă interpretare excepțională a lui Deirdre O’Connell) nu se desparte niciodată de o sticlă în care este închis un spiriduș care îndeplinește dorințe. Niamh și Rob se îndrăgostesc sub ochii părinților-surogat, care asistă neputincioși la problemele ce apar inevitabil într-o astfel de relație complicată. Jimmy este un alergător zilnic de cursă lungă, dar scopul exercițiului este, de fapt, socializarea peripatetică cu necunoscuții întîlniți. Poveștile lor, așa cum le redă el, par versiuni adaptate ale unor istorii mitologice sau shakespeariene. Se fac trimiteri ad-litteram la Medeea, Hamlet sau Regele Lear – întruchipat aici de un tată în suferință, care și-a cedat afacerea unor fiice total nerecunoscătoare. Un infinit mic. Lumea s-a epuizat din vremuri imemoriale, sîntem variante preschimbate ale unor arhetipuri universale și retrăim, amnezici, repetabile istorii. Rob o părăsește pe Niamh și pleacă să-și viziteze familia, în timp ce Dot elaborează scenarii de răzbunare împotriva lui. Ar vrea să-l convoace pe spiridușul din sticlă pentru a le pune în aplicare, dar constată cu disperare că dopul a fost îndepărtat. Jimmy, într-o tentativă de a-l ajuta pe Rob – șomer și fără adăpost –, decapitează în secret sticla, provocîndu-i lui Dot o criză de credință. În cele din urmă, se pare că „Ariel“, eliberat, și-a îndeplinit cumva misiunea placebo de wishful thinking (speranță deșartă): Rob își găsește un job și se reunește, la Paris – după o despărțire îndelungată și dramatică –, cu Niamh, care este însărcinată. Dacă am trasa o axă care să aproximeze dispersia spațiului de idei în jurul celor patru piese, am identifica o direcție de ocultare a ființei cu un intrinsec sens al individuației – manifestat în materie și structură (Glass), în esența ei divină (Kill), în metafizica timpului (What If If Only), pentru a se încheia cu maturizarea psihologică și descoperirea de sine din Imp." ["post_title"]=> string(33) "Glass. Kill. What If If Only. Imp" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(30) "glass-kill-what-if-if-only-imp" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:06:36" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:06:36" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250352" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#16452 (24) { ["ID"]=> int(250366) ["post_author"]=> string(4) "3540" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 21:08:42" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 18:08:42" ["post_content"]=> string(14257) "Atelierul fotografic cu nume shakespearean situat pe Calea Victoriei a cucerit repede bucureștenii prin oferta inedită de servicii la prețuri avantajoase. La „Julietta”, în preajma sărbătorilor de iarnă ale anului 1902, se executau broșe, medalioane, ace de cravată, butoni sau brelocuri personalizate cu fotografia dorită, astfel încît oricare dintre aceste podoabe putea deveni cadoul perfect. Portretul persoanei iubite, al mamei, al copilului sau al întregii familii părăsea zona intimă de contemplație. Chipurile celor dragi nu mai erau privite, în momente de nostalgie, doar între ramele elegante care decorau birouri sau saloane. Chipurile celor dragi puteau fi purtate cu sine, devenind obiecte de fală, prinse, de pildă, la cravată. Bijuteriile ornate nu cu pietre prețioase, ci cu mici fotografii emailate după o tehnică americană inovatoare, ale căror tarife reduse și timp de execuție de numai patru-cinci zile erau greu de ignorat, reprezentau capul de afiș al produselor noului atelier fotografic din Capitală. La „Julietta” se realizau, în aceeași notă lipsită de inhibiții, și fotografii în mărime naturală. Iar pentru cei care nu dețineau deja o poză preferată pe care meșterii să o redimensioneze sau să o transforme în giuvaer, aceasta se putea face gratuit la comandarea oricărui produs fotografic. La nici două luni de la serbarea Crăciunului, speculînd o altă sărbătoare, studioul va face la comandă mărțișoare fotografice. Dincolo de diversitatea serviciilor și a prețurilor convenabile, Atelierul „Julietta” a atras la început atenția printr-o campanie publicitară provocatoare în gazete, unde, pe de o parte, publica anunțuri cu detaliile negoțului, și unde, pe de altă parte, intra în dialog cu cititorii, ispitindu-i prin concursuri. Astfel, primilor clienți li se promiteau anumite premii, cumpărătorilor de fotografii în semi-email în valoare minimă de 20 de lei li se oferea suplimentar o poză pe carton. În plus, printr-un abil tertip publicitar prin care proprietarul atelierului căuta să stîrnească o discretă competiție narcisiacă în rîndurile protipendadei bucureștene, făgăduia că în „prima săptămînă doamnele și copiii frumoși vor fi fotografiați gratuit”[1]. Cîte dame au considerat că întrunesc criteriile estetice stabilite de artiștii fotografi și au pășit încrezătoare pragul studioului, cîte au fost imortalizate fără să plătească vreun ban, cîți copii au fost supuși caznelor vestimentare pentru a fermeca anonimul obiectiv fotografic rămîne un mister. Inițial filială a atelierului brăilean de fotografie „La adevărata Julietta”, deținut de Mauriciu Schorr, studioul din Calea Victoriei capătă repede popularitate, transformîndu-se în sediu principal. Prin urmare, „Julietta” s-a mutat definitiv de pe malurile Dunării pe malurile Dîmboviței. Iar adevărata Julietta, cea în carne și oase, care inspirase titulatura studioului, era fiica patronului, ea însăși artistă. Iulia Moise Schorr Herscovici se va îndrăgosti de tînărul fotograf Adolf Klingsberg și, spre deosebire de piesa lui Shakespeare, povestea lor de dragoste va avea un final fericit, înamorații căsătorindu-se la finele anului 1903. Cei doi vor prelua afacerea de familie și, în scurtă vreme, Atelierul „Julietta” devine un reper bucureștean. În 1909, Adolf Klingsberg, ale cărui fotografii se remarcaseră prin eleganță și bun-gust, prin calitate și profesionalism, va dobîndi titlul de fotograf al Curții Regale. Cu o clientelă din ce în ce mai numeroasă și mai selectă, cu poze migrînd nu numai spre vile cochete, dar și spre paginile ziarelor și revistelor, Atelierul „Julietta” era unul dintre martorii privilegiați ai istoriei din prima jumătate a secolului al XX-lea. Fotografia, ca obiect de aducere-aminte, este păstrată cu grijă de cel pentru care deține o semnificație sentimentală. Însă pentru fotograf, mai precis pentru Adolf Klingsberg, pare să conteze mai mult personajul imortalizat. Cel de dincolo de obiectiv dorește, la rîndul său, să întipărească în propria amintire anumite persoane. Și alege să o facă printr-o altă artă: cea a scriiturii. Profitînd de întîlnirea atîtor celebrități, cuplul Klingsberg inaugurează la atelier o carte de oaspeți în care îi invită pe cei mai de seamă clienți să se iscălească. Două asemenea albume sînt păstrate de Biblioteca Academiei Române din București. Unul dintre ele, pe care îl vom răsfoi, cuprinde semnături adunate de-a lungul a mai bine de două decenii. În pofida generozității temporale, această carte de oaspeți, pe cît de bogată este în autografe, pe atît de săracă este în dedicații. Membrii familei regale se mărginesc să semneze protocolar. Un singur autograf monarhic surprinde, însă nu prin vreo caligrafiere specială, ci prin datare: semnătura din 1928 a viitorului rege Mihai I, cînd acesta avea doar 7 ani. Nici politicienii nu s-au încumetat să scrie cîteva rînduri fotografului, iscălind concis. De pildă, I.G. Duca, la 28 decembrie 1930, sau Petru Groza, la 9 octombrie 1945. Culoarea politică nu părea să influențeze poftirea în cartea de oaspeți, prevalînd, în schimb, notorietatea. Nu lipsesc, din albumul Atelierului „Julietta”, nici figurile bisericești de diferite ranguri, ca Nicodim, Patriarhul României, care iscălește la 12 iulie 1939, sau Mihai Robu, episcop de Iași. Două pagini mai puțin ortodoxe, amintind de oferta de a fotografia gratuit timp de o săptămînă femeile frumoase, adună semnăturile domnișoarelor care cîștigaseră concursul Miss România: Magda Demetrescu, Maria Gănescu, Zoica Dona, Mariana Mirică, Tanți Viișoreanu. O paradă de autografe, nici un rînd în plus. Rareori, ca mulțumire pentru o fotografie reușită sau doar din galanterie, persoanele care pozează se încumetă să lase și o dedicație. Nu e exclus ca pe unii dintre clienți să îi fi stingherit sobrietatea autografelor regale și atunci să se fi conformat unui ritual similar. Lipsit de timiditate se arată, la 19 decembrie 1934, mareșalul Constantin Prezan, care, după ce condusese, în timpul Primului Război Mondial, Marele Cartier General, și după victoriile de răsunet de la Mărășești, Mărăști și Oituz, nu se gîndește că ar face notă discordantă cu restul semnatarilor din album și elogiază fotograful: Arta Juliettei este de neîntrecut. Stimez artiștii. Tot din tagma ostășească provine o altă însemnare, emoționantă, din cartea de oaspeți. Elevul eminent Amilcar Săndulescu, înmatriculat la Liceul Militar „Dimitrie A. Sturdza” din Craiova, orfan de război, fusese desemnat să aleagă eroul necunoscut al națiunii. În cadrul unei ceremonii în care au fost aduse zece sicrie cu rămășițele unor eroi necunoscuți de pe diferite cîmpuri de luptă ale Primului Război, învățăcelul de 12 ani cu năzuințe cazone a indicat unul dintre sicrie, numind ostașul anonim cu apelativul „tată”. Scena tulburătoare a fost urmată de transportarea respectivului sicriu, cu trenul, în Capitală. Micul Amilcar Săndulescu a însoțit cortegiul funerar. La 17 mai 1923, în parcul Carol I, a fost inaugurat, în prezența familiei regale, Mormîntul Ostașului Necunoscut, în care au fost înhumate osemintele eroului ales de Amilcar Săndulescu. Cu acest prilej, elevul a ajuns și la Atelierul „Julietta”, îmbrăcat în uniformă școlară militară, pentru a i se realiza portretul. Poate la îndemnul fotografului, acesta adaugă semnăturii din album propoziția: cel care a ales pe eroul necunoscut al României Mari”. Peste numai cîteva săptămîni, la 28 iulie 1923, cel care a ales pe eroul necunoscut al României Mari va sfîrși tragic, răpus de valurile Mării Negre. Deloc întîmplător, atunci cînd este invitat să iscălească în cartea cu musafirii „Juliettei”, scriitorul Panait Istrati alege să-și depună autograful pe aceeași pagină cu orfanul de război care avusese un rol simbolic în omagierea anonimilor care au făcut posibilă Unirea. Portretul realizat la ședința foto care a prilejuit „vizitarea” albumului, reprodus aici după un exemplar din patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române din București, ne înfățișează un Panait Istrati cu o urmă de zîmbet trist, chipul ușor difuz, distingîndu-i-se însă clar, bine focalizată, privirea. Acea privire de reporter care văzuse de curînd ceea ce alții refuzaseră să vadă. Deși fotografia este ștanțată cu marca atelierului și cu anul, însemnarea din album, datată 5 octombrie 1929, fixează portretului, prin contaminare, o cronologie precisă. Așadar, Panait Istrati pășea în studioul de pe Calea Victoriei în toamna lui 1929, la 5 octombrie. Cu numai trei zile în urmă îi apăruse, în coloanele cotidianului Lupta, ultimul episod, al optulea, din serialul despre greva minerilor de la Lupeni, soldată cu uciderea a 22 de ortaci. Notația lui Panait Istrati din albumul Atelierului „Julietta” poate trece, la primă vedere, drept banală, conformistă. Nimic mai fals. Șapte cuvinte, dintre care unul singur subliniat de autor: Cu amintire prietenească din partea unui om. Umanitatea sugerată prin accentuarea cuvîntului om se leagă indiscutabil de recentele evenimente din Valea Jiului. Și de deplasarea scriitorului la locul revoltelor, la locul masacrului, pentru o anchetă jurnalistică. Discutînd cu minerii, cu familiile lor, cu autoritățile a rezultat un amplu foileton reportericesc prin care Panait Istrati spera că „va contribui poate să deschidă ochii oamenilor ce sînt azi la cîrma țării și prin aceasta să aline, fie cît de puțin, suferințele celor mulți din cari mă trag”[2]. Plasîndu-se pe sine în compania celor mulți, un scriitor al cetății, și nu al turnului de fildeș, acesta caută să pledeze pentru cei fără voce, pentru anonimii Văii Jiului. Chiar și în contextul reprimării brutale a grevei, care ar fi trebuit să stîrnească empatie, Panait Istrati s-a lovit de aceleași idei preconcepute privitoare la firea minerilor, idei negative care nu se atenuaseră cîtuși de puțin: „Vedeam însă grozava prăpastie care desparte pe omul din mină de cel de la soare”[3]. Omul din adîncuri și omul luminos. Omul rău și omul bun. Omul primitiv și omul manierat. Însemnarea lui Panait Istrati din cartea de oaspeți a studioului fotografic continuă aproape imperceptibil reportajul-serial din Lupta, devenind o reiterare a crezului său politic, o pledoarie discretă pentru omul om. Răsfoind albumul Atelierului „Julietta”, numeroasele autografe ale celor care au jucat un rol în destinul tuturor se succed filă după filă și, ca într-o cameră obscură, începe să se developeze în fața ochilor istoria tumultoasă a primei jumătăți a secolului al XX-lea. De la regele Ferdinand I la patriarhul Nicodim, de la mareșalul Constantin Prezan la regina Maria, de la aviatorul-poet Horia Agarici, care notează în album un sonet inedit despre recucerirea Ardealului, la prim-ministrul Petru Groza, de la Maria Cantacuzino, care îl fermecase pe George Enescu, la Tanți Viișoreanu, Miss România în 1931, de la N. Iorga la A.C. Cuza, de la viitorul rege Mihai I, la vîrsta de 7 ani, la orfanul de război Amilcar Săndulescu, toate autografele transformă cartea de oaspeți în carte de istorie.
Note [1] În Universul, an XX, nr. 354, miercuri, 25 decembrie 1902, p. 6. [2] Panait Istrati, „Între Timișoara și Lupeni. I“, în Lupta, an VIII, nr. 2359, marți, 24 septembrie 1929, p. 1. [3]Panait Istrati, „Ce am văzut la Lupeni. IV“, în Lupta, an VIII, nr. 2362, vineri, 27 septembrie 1929, p. 1. " ["post_title"]=> string(45) "La curțile documentului. Din camera obscură" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "la-curtile-documentului-din-camera-obscura" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-12 09:38:29" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-12 06:38:29" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250366" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#16453 (24) { ["ID"]=> int(250350) ["post_author"]=> string(4) "4940" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 12:00:00" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:00:00" ["post_content"]=> string(14751) "[caption id="attachment_250351" align="aligncenter" width="540"] (c) Florin Ghioca[/caption] O plimbare la Cluj mi-a prilejuit descoperirea Festivalului Internațional de Teatru Transilvania, aflat la a doua ediție, și întîlnirea cu un regizor pe care îl ratasem la Festivalul Shakespeare de la Craiova: Oskaras Koršunovas cu montarea sa cu Othello, de la Teatrul Municipal din Vilnius. În peisajul teatral european, numele lui Koršunovas se asociază constant cu un tip de teatralitate eclectică, ce știe să jongleze cu referințe culturale și estetice diferite, de la școala rusă – cu pregnanța psihologică și disciplina lucrului pe rol – pînă la contrapunctele brechtiene, menite să dezvăluie mecanismul spectacolului și să reorienteze atenția publicului către context. Predilecția sa pentru canonul universal, în special Shakespeare, nu se reduce la un exercițiu filologic, ci devine o practică de contemporaneizare lingvistică și tematică. În montările lui, limbajul clasic se ciocnește de slang-ul actual, iar miturile sînt filtrate prin realități imediate, politice și sociale. Nu întîmplător, Koršunovas integrează frecvent elemente din commedia dell’arte – măști, costume, fizicație – ca mod de a produce tensiuni între tradiție și prezent, între jocul convențional și realismul brutal al lumii contemporane. Othello, unul dintre cele mai importante proiecte ale sale, confirmă aceste direcții. În centrul montării nu se mai află doar povestea jalnică a geloziei, ci întregul arsenal de teme pe care societatea actuală le produce și le amplifică: misoginia, homosexualitatea reprimată, masculinitatea toxică. Montarea se revendică de la Shakespeare, dar textul este transpus în cheia unui discurs frontal asupra realității lituaniene, acolo unde teatrul devine tribună civică. Pe insula Cipru, maurul Othello, comandant militar victorios, își regăsește tînăra soție, Desdemona. Însă aici devine victima locotenentului său, Iago – întruchipare brută a răului, dispus să meargă pînă la capăt pentru a-și distruge stăpînul. Dacă, în planul originar, tragedia shakespeariană este o piesă carnală despre dorință și destin, ea are și o dimensiune profund politică, punînd sub semnul întrebării felul în care ne raportăm la Celălalt.  Oskaras Koršunovas abordează această poveste prin filtrul societăților noastre contemporane, devorate de frică și gelozie. Montarea adună împreună pasiunea, trădarea și răzbunarea într-o coregrafie deopotrivă senzuală și violentă, dar face și un pas lateral, scoțînd la iveală mecanismele de manipulare care funcționează în interiorul sferelor noastre sociale, acolo unde excluderea, exploatarea și xenofobia continuă să se repete. Un moment cu valoare de manifest e acela în care corul atacă direct figura ministrului Culturii – un fost preparator de paste –, gest de „ură” publică ce transformă scena într-o arenă politică.  Atît Koršunovas, cît și alți creatori ai generației sale își transformă spectacolele în reflecții asupra teatrului și a rostului său în prezent. Actorii depășesc granița rolului, sparg convenția, interacționează frontal cu spectatorii, dialoghează cu ei, improvizează ludic și își fac partener nu doar publicul, ci și scenografia. În Othello, un exemplu remarcabil este Roderigo – interpretat cu o versatilitate uimitoare de un actor extrem de mobil, un showman autentic, care glisează între ironie și improvizație. Decorul, conceput de Oskaras Koršunovas și Julija Skuratova, funcționează ca un partener de joc: mecanisme rotative din lemn, de diverse dimensiuni, ce amintesc de mosoarele de ață. Ele devin suport pentru acrobațiile actorilor – o trupă tînără, perfect antrenată și omogenă –, dar și instrumente de violență, spații instabile, arme simbolice.  În acest dublu rol, scenografia sugerează atît fragilitatea ierarhiilor și labilitatea psihică a personajelor, cît și precaritatea însăși a lumii în care trăim. Este un proces permanent de construire și deconstruire a scenei, care contaminează întregul spectacol cu o energie molipsitoare. În contrapunct, proiecțiile video, cu motivul recurent al măștii lui Capitano, introduc un nivel suplimentar de ironie – o trimitere la absurditatea liderilor și a conflictelor pe care le generează. Exegeza shakespeariană, veche și recentă deopotrivă, a subliniat echilibrul structural dintre Othello și Iago, personaje cu ponderi egale în economia piesei și în dinamica acțiunii. În spectacolul lui Koršunovas, balanța se înclină, însă, vizibil. Titlul rămîne Othello, rolul este interpretat provocator, cu forță, de o actriță excepțională, dar atenția regizorului pare absorbită de figura lui Iago. Deși actrița a oferit o interpretare solidă, conceptul personajului a rămas neclar. Interesant este faptul că regizorul nu a modificat pronumele din textul original, astfel încît toți se adresează lui Othello ca unui bărbat.  Detaliul are greutate, dat fiind că, în limba lituaniană, este aproape imposibil să vorbești despre un subiect sau un obiect fără a-i marca genul. Criticii au remarcat această alegere lingvistică și au dezbătut dacă ea ar putea sugera o reprezentare a identităților non-binare sau dacă, dimpotrivă, regizorul a evitat să integreze pe deplin dimensiunea homoerotică a piesei. Întrebarea care se ridică este dacă nu cumva Koršunovas – foarte activ în ultima vreme pe rețelele sociale, unde comentează diverse teme și probleme – rămîne totuși indecis și insuficient de nuanțat în raport cu un subiect atît de delicat precum identitatea de gen, pe care nu reușește încă să îl exploreze în profunzime. Motivațiile lui Iago sînt disecate, răsturnate pe toate fețele, pînă la a deveni nucleul interpretativ al montării. Invidia, gelozia, iubirea neîmplinită se amestecă într-o țesătură de resentimente. Nu doar Casio, promovat locotenent și amenințînd să devină guvernator al Ciprului, trezește ura lui Iago. Gelozia îl vizează și pe Othello însuși, generalul care întruchipează tot ceea ce lui îi rămîne inaccesibil, condamnat fiind la condiția de simplu stegar. Una dintre scenele cele mai pregnante vizual rezumă acest raport: Iago repetă obsesiv momentul în care Othello îi cere Desdemonei batista, dar obiectul devine aici un imens steag negru de plastic – semn al distrugerii și al contaminării simbolice.  În contrapunct, Casio va ține în mînă o altă batistă, tot de plastic, dar albastră: semn al rivalității, dar și al relativizării valorilor, într-un joc scenic ce transformă semnele în arme vizuale ale geloziei. De asemenea, personajul colectiv, corul, are un rol esențial în economia scenică: structurat în pasaje muzicale, secvențe corale și intervenții directe către public, acest grup devine mai mult decît un martor. Este un comentator social, un performer de muzică live, un liant fluid al scenelor. În această montare, Koršunovas se dovedește un rafinat constructor de scene ludice, pe care trupa – tînără, compactă, extrem de energică – le interpretează cu dinamism și o bucurie contagioasă. Prima parte a spectacolului devine o adevărată paradă de situații teatrale, extrase din primele acte ale piesei shakespeariene. De la dialogurile lui Iago cu Roderigo, presărate cu aluzii la cultura pop contemporană, pînă la tiradele rasiste și furibunde ale lui Brabantio, de la parodia instrucției militare moderne pînă la o scenă „poetică” a iubirii dintre două femei – totul se desfășoară ca o succesiune de meme-uri teatrale.  În raport cu această energie colectivă, Othello însuși devine o apariție episodică, eclipsată de forța comunității care îi deconstruiește tragedia. Pentru Koršunovas, centrul de greutate al tragediei se deplasează vizibil de la Othello spre Iago. Regizorul însuși subliniază importanța acestui personaj, care funcționează ca o punte între Shakespeare și cultura pop contemporană, între umanismul renascentist și logica manipulării mediatice. Iago nu este doar un „geniu rău” al intrigii, ci un strateg ce cîștigă puterea nu prin război, ci prin viclenie și trădare – exact tipul de abilități politice descrise de Machiavelli. În această cheie, figura lui Iago devine recognoscibilă în societățile de azi, unde asemenea mecanisme de influențare și dezinformare predomină, la fel ca retorica vedetelor media sau a influencerilor care modelează comportamente, decizii și moduri de viață. Koršunovas merge mai departe și îl imaginează pe Iago drept creatorul unei „rețele sociale” letale, o structură invizibilă ce prinde toate personajele într-o capcană din care nici el nu scapă. Tocmai de aceea, regizorul îi acordă un rol extins, transformîndu-l într-un fel de protagonist ascuns al spectacolului – un personaj care nu doar că își distruge adversarii, dar sfîrșește prin a-și dinamita propriul univers. Scenografia, concepută împreună cu Julija Skuratova, devine partener de joc, iar teatralitatea dusă la paroxism îl reconfirmă pe Koršunovas ca unul dintre marii regizori europeni ai momentului. Cîteva imagini rămîn memorabile: corabia construită din mosoare, scena intimă sub folia transparentă, motivul batistei reimaginat prin plastice alb-negru, devenite instrumente dramaturgice și simbolice deopotrivă. Muzica instrumentală rock, cîntată live, conferă spectacolului o structură de concert – cu izbucniri sonore, riff-uri agresive și un tip de energie ce amintește de montările lui Thomas Ostermeier. În această cheie, scenele nu mai sînt doar reprezentări dramatice, ci și setlist-uri, momente de performativitate intensă, care mobilizează publicul asemenea unei mulțimi de concert.  Costumele civile, dominate de haine sport și echipamente de camuflaj, ancorează acțiunea în prezent, menținînd în același timp contactul cu subtema războiului – un război difuz, simbolic, dar și foarte concret în Europa de azi. De aici derivă și dimensiunea autoironică: improvizațiile comice în limba engleză, cu mize parodice la adresa filmelor de acțiune de categorie B, pun în abis rolul actorului, dezvăluind convenția teatrală și atacînd, în stil brechtian, raportul dintre interpret și personaj. Astfel, Othello-ul lui Koršunovas nu e doar o reinterpretare a tragediei shakespeariene, ci un spectacol-polifonie, unde muzica, corul, improvizația și critica socială converg într-o formă scenică ce alternează intensitatea emoțională cu sarcasmul politic. În acest univers, canonul nu este venerat, ci provocat, scuturat, forțat să răspundă prezentului – un prezent în care tragedia se joacă nu doar pe scenă, ci și în piața publică. Pentru Koršunovas, Othello este o piesă unică nu doar în canonul shakespearian, ci și în istoria reprezentărilor culturale ale alterității. Regizorul o citește ca pe un text care marchează începutul modernității globale – ceea ce teoreticienii contemporani numesc „imperiul postmodern global”, astăzi în plin proces de dezagregare. Este momentul în care zidurile vechi se prăbușesc și se ridică altele noi, cînd structurile de putere rigide sînt înlocuite de rețele fluide.  Într-un asemenea context, tragedia lui Othello devine o meditație asupra consecințelor modernității asupra mentalităților, asupra modului în care percepem alteritatea. Shakespeare însuși poate fi privit, spune Koršunovas, ca purtător al unei ideologii imperiale, care îl tratează diferit pe Othello „domesticit” față de Calibanul „sălbatic” din Furtuna. În această cheie, istoria montărilor succesive cu Othello reflectă evoluția percepțiilor despre rasă, gen și identitate națională de-a lungul secolelor. Dacă în Furtuna alteritatea este exterioară și trebuie suprimată, în Othello conflictul devine interiorizat: Celălalt nu mai este ucis, ci domesticit, integrat parțial, dar niciodată lăsat să vorbească cu adevărat în nume propriu. De aici și tragedia: Othello nu are voie să-și afirme viziunea, nu i se recunoaște dreptul de a iubi liber, este tratat ca un om nobil, dar lipsit de rațiune.  Montarea lui Koršunovas caută să inverseze acest mecanism și să-i ofere personajului șansa de a se exprima, într-un dialog care aduce la suprafață întreaga gamă de discursuri ale prezentului – de la studiile postcoloniale și critica metanarațiunilor pînă la reevaluarea dihotomiilor binare și a subiectelor postimperialiste. În această privință, spectacolul funcționează nu doar ca reinterpretare a canonului, ci și ca radiografie a fisurilor care definesc lumea de azi.

" ["post_title"]=> string(64) "Othello de Oskaras Koršunovas – între canon și rock concert" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(57) "othello-de-oskaras-korsunovas-intre-canon-si-rock-concert" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 18:17:53" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 15:17:53" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250350" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#16454 (24) { ["ID"]=> int(250320) ["post_author"]=> string(4) "2151" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 10:44:05" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 07:44:05" ["post_content"]=> string(10589) "[caption id="attachment_250331" align="alignright" width="189"] Radu NIȚESCU, în inima pustiului, la malul Cișmigiului, Casa de editură Max Blecher, Colecția „Plantații“, București, 2025, 76 p. [/caption] Radu Nițescu își făcea debutul în poezie în 2012 cu volumul Gringo, al cărui titlu marca una dintre  constantele unei lirici care, în ciuda unor schimbări de timbru survenite de la o carte la alta, explorează același material sufletesc și aceleași stări obsesive: poetul s-a auto-ipostaziat mereu într-un „gringo“, într-un străin, într-un „ratat existențial“, incapabil să se integreze în vreun „scenariu social“ și să privească fără lehamite filmul dezolant al cotidianului, ca și pe acela al propriei lipse de apetit pentru existență.   Mai matur și mai stăpîn pe mijloacele sale de expresie în Dialectica Urșilor (2016), Nițescu va combina ingenios tehnica reportajului auto-biografist cu sechelele unui vizionarism de extracție post-rimbaldiană, consemnînd gesturile și crîmpeiele de vorbire ale unui orator pe jumătate mut și totuși condamnat să vorbească, în virtutea principiului (pe care îl știm din Beckett și din Bacovia) „Vorbesc, așadar sînt“. Acolo, această vorbire se asocia cu întrebuințarea configurațiilor imagistice insolite, a aglutinărilor de imagini pline de stranietate care păreau să funcționeze după logica visului, poetul ajungînd în felul acesta la formula unui „vizionarism negru“ din rețeta căruia lipseau momentele de iluminare.  În sfîrșit, în Satao (2020), poetul stăruia în continuare asupra unor stări de perplexitate, de confuzie și incoerență interioară, de pierdere a reperelor temporale, de suprapunere între real și fantasmagoric. Poemele sale gravitau în jurul unui simbol: elefantul Satao, un soi de strămoș totemic al poeților, din fildeșii (operele) cărora – după ce a avut grijă să îi ucidă, dacă nu cu fapta, atunci cu indiferența – lumea își face statuete bune de împodobit șemineurile  comsumerismului. Prin prezența acestui simbol, pe care Radu Nițescu are inteligența să nu-l ostenteze, cartea lui devine un epitaf al poeților și al poeziei, iar materialul autobiografic se depersonalizează, ridicîndu-se la coeficientul superior al fabulei existențiale. Și devenind o mărturie despre vîrsta crepusculară a poeziei. Semnele derutei existențiale sînt prezente și în noul volum al poetului, în inima pustiului, la malul Cișmigiului (Casa de editură Max Blecher, 2025). Volumul e împărțit în secvențe, care poartă numele populare ale lunilor anului și par să sugereze fazele unui ciclu biologic care stă sub semnul declinului. Acest ciclu e unul tutelat de pisica neagră Raisa, invocată la începutul și la sfîrșitul cărții. Mai întîi ea pare destinată să joace rolul țapului ispășitor, atrăgînd resentimentele tuturor: „niște părinți cretini, cu cîțiva ani înainte, lansaseră/ asta: dacă nu ești cuminte, Raisa te ia/ și te duce la vrăjitoare – și bulgărele s-a rostogolit./ acum, copiii făceau ca dracii cînd o vedeau, și vînau vara cu pietre, iarna cu zăpadă bietul animal“ (brumărel). Moartea și îngroparea pisicii sînt evocate într-un poem de la sfîrșitul volumului: „ai venit să mori unde te-ai născut la fel ca bunica/ [...] te-am băgat într-un sac pe care l-am băgat în alt sac pe care/ L-am băgat într-o pungă. m-am dus în parc,/ am luat lopățica. am săpat. m-am ținut de nas și-am/ făcut niște găuri în pungile alea c-un briceag./ pămînt. am pus o cărămidă deasupra/ în bătaia felinarului. și fără flori,/ doar am povestit cuiva după, înflorind“ (răpciune).  Între aceste două repere temporale se desfășoară o dramă cu două personaje. Primul dintre ele e timpul, care, așa cum îl percepe Radu Nițescu, e unul stagnant, are aspectul unui mecanism cu piesele înțepenite: „de atîta stat în casă zile se scurtează,/ ca vinietele într-o bandă desenată,/ să sugereze un ritm mai rapid“ (gerar: La griji, La draci, La belele). Secvențele lui se succed cu o deprimantă monotonie, iar diferențele dintre ele sînt anevoie de sesizat: „zilele bune vin cu zilele rele/ și zilele rele trag după ele alte zile rele,/ altele decît primele, cele care au mai fost,/ dar la fel cu zilele bune/ se simt de dimineață,/ de cînd te speli pe față,/ sau că cele rele au doar speranțe subțirele/ pe seară cînd una-alta apune?“ (gerar). Este timpul deșertului, timpul lumii ca pustietate: „de aici, toate cărările duc în deșert./ nevinovați sîntem cu toții/ doar ore grele se răsucesc în jurul tău/ ca un constrictor pe o căprioară“ (făurar). El erodează lucrurile și oamenii, aduce cu sine îmbătrînirea, boala și moartea: „îl văd pe tata cum se face de la an la an mai mic, mai ghemuit,/ cum își schimbă mai repede cămășile de vară/ cu cele mai groase, pe care le ține primăvara mai mult. [...] // mama a murit cînd aveam zece ani./ credeam că  un fel de răceală mai lungă,/ sau că așa îi place ei în ultima vreme, să stea mai mult în pat și halat/ și să se tundă scurt. băiețește“ (prier. vîntul de nord. trepidații).  Ca la Bacovia, meteorologia invocată în aceste poeme se situează la limita catastroficului: „acolo, la sfîrșitul iernii vine vîntul de nord și toți/ îl ascultă cutremurați./ cînd vîntul de nord de aproape,/ îl simt bărbații și femeile, munții,/ sălbăticiunile, vitele./ venirea lui, precedată totdeauna de vînturi mai reci,/ e vestită de un șuierat profund și cald./ casele se strîng una în alta ca o familie speriată./ să vezi acest vînt cum aleargă și înghite zăpada“ (prier. vîntul de nord. trepidații).    Celălalt personaj al dramei e un soi de spectru bacovian care rătăcește la nesfîrșit printr-o lume în care oamenii tind să fie înlocuiți de lucruri, iar gesturile sale sînt cele ale unui mim obosit care simulează, cu lehamite, existența: „știi cum e, după prima clipă de îndoială/ nu-ți mai găsești liniștea. merg prin parc,/ fac poze la frunze, devin ruginii./ cînd pierzi controlul, arunci crezi/ cel mai mult că îl deții/ în metrou merg mai multe căști decît oameni./ corpul secretă substanțe, mintea secretă secrete;/ ține ritmul“ (brumărel). Versurile poetului transcriu momente de gol interior, în care nu mai funcționează nici măcar senzațiile elementare, iar corpul nu mai e decît o colecție de piese anatomice îmbătrînite: „în momente ca ăsta aș vrea să mă doară ceva./ o măsea să îmi aducă aminte că sînt acolo, între ingrediente care necesită timp./ te pomenești că dintele ăsta,/ o să-i spun Marius sau  Muriel, hai lasă fițele, mai bine Marius, vrea să-și ia rămas, nu mai e chiar tînăr,/ nu mai e chiar fericit“ (brumar). Masca lirică predilectă este aceea a omului „fără însușiri“ și fără identitate, care interoghează oglinda la nesfîrșit, căutînd o dovadă a propriei existențe: „n-ai viață, spui (și poți/ să și scuipi) în oglindă./ n-ai viață, n-ai dreptate. n-ai zvîc./ nu mă convingi tu pe mine,/ nu mă duci din vorbe, nu mă faci./ cine te crezi, cine te crede, cine te-a întrebat/ pe cine mai trombonești tu // nu te buluci, nu te-nchega. scrie/ pe tine. nu ierta,/ n-ai milă./ taie porcul/ măcar pe dată/ zi/ și fă din codiță/ cercel în buric“ (gerar). Iar la sfîrșit, nu-i mai rămîne decît să se ia în derîdere și să se auto-caricaturizeze ostentativ: „nițescu se aprinde un pic/ în fiecare zi și/ fiecare zi se aprinde un pic/ în nițescu/ nițescu e susceptibil de deja-vuuri/ multe,/ așa multe că nu mai știe/ ce să creadă de ele./ nițescu nu a mai țipat de mult/ și nici nu știe/ o fi bine?/ nițescu rîde puțin, uneori singur./ rîde singur,/ uneori mult./ nițescu e genuin, tocmai a dat/ două like-uri și/ o inimioară./ înjură cu/ voce suavă, perplexă, ridicînd din sprîncene“ (răpciune).  Și într-un context în care tot mai mulți autori par să mizeze pe o poezie cu mesaj social, înscrisă pe linia corectitudinii politice, Radu Nițescu își duce mai departe, ignorînd ultimele mode, poezia cu angajament existențial și spune, cu alte nuanțe și alte distribuiri de accente, aceeași poveste a unui „gringo“, azvîrlit într-o lume în care nu se simte prea confortabil. Povestea „trestiei gînditoare“ care stă față în față cu timpul, dar și cu „vremurile“, care nu sînt cele mai propice poeziei.  " ["post_title"]=> string(23) "Pisica Raisa și timpul" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(22) "pisica-raisa-si-timpul" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 10:44:05" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 07:44:05" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250320" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [23]=> object(WP_Post)#16455 (24) { ["ID"]=> int(250319) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-08 14:07:50" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-08 11:07:50" ["post_content"]=> string(2238) "[caption id="attachment_250321" align="alignright" width="300"] Ill. Niklas Elmehed © Nobel Prize Outreach[/caption]

Premiul Nobel pentru Literatură 2025 se acordă lui László Krasznahorkai „pentru opera sa captivantă și vizionară, care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”. 

László Krasznahorkai (n. 1954) este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori și scenariști maghiari contemporani. A absolvit filologia cu o teză despre opera scriitorului Sándor Márai și, după definitivarea studiilor, și-a câștigat existența ca scriitor profesionist. A avut o strânsă colaborare cu celebrul regizor maghiar Béla Tarr, în urma căreia au rezultat filme precum Satantango sau Calul din Torino. Este laureatul unora dintre cele mai importante premii din Ungaria și străinătate, printre care se numără Man Booker International Prize, Best Translated Book Award, National Book Award for Translated Literature sau Europäischer Literaturpreis. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără Satantango, tradusă în română de Anamaria Pop, pentru editura Curtea Veche (2012) și de Ildikó Gábos‑Foarță pentru editura Pandora M/Trei (2022), cea care a tradus și Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim pentru aceeași editură în 2021.

Vă invităm să citiți un interviu cu László Krasznahorkai, realizat de Cezar Gheorghe, în 2014, urmând link-ul următor: Interviu cu László Krasznahorkai. 

  Mai multe laureat și despre activitatea sa literară pe https://www.nobelprize.org/prizes/literature/2025/summary" ["post_title"]=> string(37) "Premiul Nobel pentru Literatură 2025" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(36) "premiul-nobel-pentru-literatura-2025" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:18:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:18:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250319" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#16456 (24) { ["ID"]=> int(250291) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-07 13:11:48" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-07 10:11:48" ["post_content"]=> string(1321) "[caption id="attachment_250292" align="alignright" width="300"] Ill. Niklas Elmehed © Nobel Prize Outreach[/caption]

Premiul Nobel pentru Fizică 2025 se acordă ex-aequo lui John Clarke, Michel H. Devoret și John M. Martinis „pentru descoperirea efectului de tunelare cuantică macroscopică și a cuantificării energiei într-un circuit electric”.

John Clarke (n. 1942) este un fizician britanic, în prezent profesor de Fizică Experimentală la University of California, Berkley, California, SUA.

Michel H. Devoret (n. 1953) este un fizician francez, în prezent profesor de Fizică Aplicată la Yale University, New Haven, Conneticut, SUA.

John M. Martinis (n. 1958) este un fizician american, în prezent profesor de Fizică la University of California, Santa Barbara, California, SUA.

Mai multe despre cei trei laureați și despre decoperirea lor pe www.nobelprize.org/prizes/physics/2025/summary/" ["post_title"]=> string(33) "Premiul Nobel pentru Fizică 2025" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(32) "premiul-nobel-pentru-fizica-2025" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:14:44" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:14:44" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250291" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [25]=> object(WP_Post)#16457 (24) { ["ID"]=> int(250279) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-06 12:46:34" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-06 09:46:34" ["post_content"]=> string(1112) "[caption id="attachment_250280" align="alignright" width="300"] Ill. Niklas Elmehed © Nobel Prize Outreach[/caption]

Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină 2025 se acordă ex-aequo lui Mary E. Brunkow, Fred Ramsdell și Shimon Sakaguchi „pentru descoperirile lor privind toleranța imunitară periferică“.

Mary E. Brunkow (n. 1961) este o bioloagă americancă, în prezent Senior Program Manager la Institute for Systems Biology, Seattle, SUA.

Fred Ramsdell (n. 1960) este un imunolog american, în prezent Scientific Advisor în cadrul Sonoma Biotherapeutics, San Francisco, SUA.

Shimon Sakaguchi (n. 1951) este un imunolog japonez și profeser emerit la Immunology Frontier Research Center, Osaka University, Japonia.

" ["post_title"]=> string(50) "Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină 2025" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(49) "premiul-nobel-pentru-fiziologie-sau-medicina-2025" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:14:28" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:14:28" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250279" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [26]=> object(WP_Post)#16458 (24) { ["ID"]=> int(250293) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 13:52:25" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 10:52:25" ["post_content"]=> string(13481) "S-a încheiat de curînd, cea de-a XVI-a ediție a Concursului național de poezie ,,Același cer ce nu e – Constantin Virgil Bănescu“. Juriul a fost format din poeții: Rita Chirian, Diana Geacăr, Radu Nitescu, Claudiu Komartin, alături de doamna Carmen Mușat, directorul revistei Observator Cultural, președintele juriului fiind scriitorul Octavian Soviany. Prieteni întru ale poeziei, aceștia au sprijinit, preț de 16 ani, necondiționat și nerăsplătiți acest eveniment, susținînd constant calitatea concursului. Juriul a desemnat următorii cîștigători: Raul Cozlean (Sălaj) - Premiul Revistei Observator Cultural, București; Cezara Tamaș (Suceava), Premiul ,,Constantin Virgil Bănescu”, acordat de familia poetului; Amalia Mayer (Suceava), Premiul Centrului Județean de Cultură Dîmbovița; Alesia Eftemie (Prahova), Premiul Prieteniei.

Poeme

Raul COZLEAN

 

! tu-mi aminteai trezindu-mă că înviasem, că înviasem și că-n veci voi învia,

uitai să-mi spui că-n somn de tine-adînc uitasem, uitasem tot ceea ce-n veci nu poți uita,

uitai să-mi spui că-n somn de tine adînc uitasem, uitasem tot ceea ce-n veci nu poți uita !

Cezar Ivănescu

***

în memoria lui Alexandru Mușina

  De unde venim noi, ziua e pe terminate. Credem prea multe și vorbim prea puțin. Putem simți oboseala celorlalți, oboseala adunată de peste zi ca sticlele-n crîșme. Cînd ne deschidem pe rînd corpurile, un miros izbitor își face culcuș în nările celor care ne ascultă povestea. O, da, noi chiar avem ce povesti – am cerut răsplata zilei ce-a trecut, dar palmele ne-au fost scuipate. Am fost umiliți, trîntiți și aruncați. Spaima ne-a curs încet prin obraji precum apa murdară-n țevile ruginite.   De unde venim noi, ziua e pe terminate. Poate doar nevoia de celălalt mai dezmorțește, mai transformă chipurile noastre șterse în fețe vii și luminate. Să nu răzbim, însă, prea tare – singurătatea noastră e cel mai de preț lucru pe care-l știm. Și o să vorbim în continuare despre ea, despre neputința incandescentă care ne arde din temelii orice mișcare în stare de latență; cea mai lungă vindecare și cea mai recentă bucurie –  observată prin vecini, învățată prin absență.   poem de dragoste asta a fost seara cînd am stat lîngă ea. un ponton vechi și liniștit la marginea căruia eram noi, ocupați cu timiditatea noastră. mi-ai povestit atunci de vechile tale obiceiuri: priveai navele mari cum se-ntorc la țărm și sînt ancorate-n cheiuri. te emoționa bucuria imensă a echipajului, a oamenilor care erau așteptați de alți oameni –  asta-ți oferea speranța. eu mă gîndeam la cei pe care nu-i așteaptă nimeni. cei renegați de țărm, cei care n-au la cine să se întoarcă, dar se întorc – asta-mi oferea o speranță.   același poem de dragoste departe de noi dragostea noastră - și am început să o descriem la fel cum încerci să descrii un peisaj pe care nu-l poți atinge: au fost nopți îmbibate-n sînge și au fost nopți la capătul cărora nu am mai putut distinge ninsoarea de lumină, nopți ce nu puteau frînge decît o parte de ruină. am văzut de la depărtare cum se deșiră inima, cum se desfac firele ei și curg în cascadă, pînă cînd se hotărăște cineva să-ți strîngă inima la loc. și se înalță deasupra lumii un ghemotoc de inimă pe care încercăm să-l descriem – departe de noi era inima noastră.   încă un poem de dragoste de emoție uităm să dormim apoi să ne trezim. într-un anotimp înfiorător de rece, lenevim îmbrățișați; ne folosim degetele doar ca să imităm atingerile celuilalt. puțin mai tîrziu, a apărut îngrijorarea - am uitat geamul bucătăriei deschis și a nins aproape toată suprafața pervazului unde adeseori te retrăgeai să fumezi. speram să nu te fi întristat; ,,e ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat”, mi-ai repetat și, ca să-mi îndepărtezi orice urmă de vinovăție, ți-ai reluat micile gesturi – micile buze trăgînd dintr-o țigară, suflînd cu grijă afară o sferă de fum care veghea un întreg orășel de provincie. teama mea nu putea rezista – ea dispărea odată cu fumul.   un alt poem de dragoste Rîd tot mai rar și vorbesc tot mai puțin de cînd ne-am întîlnit în ziua aceea. Erai schimbată. Purtai o rochie lungă neagră prin care încercam să-ți ghicesc conturul coapselor. O ureche îți era ascunsă de părul strălucitor și cafeniu, îngrijit cu atîta delicatețe. Îmi simțeam neputința cum băltește în plămîni. De abia puteam respira. Simțeam cum încolțesc stele peste un castel de apă; cum stelele devin un sentiment cald despre care scriu tot mai rar și îmi amintesc tot mai puțin.   un vechi poem de dragoste Și încă n-am ajuns la capătul iubirii. Mă urmărea noaptea și, ca o barieră grea, se lăsa în fața somnului. Din pereți auzeam doar vocea subțire, domoală asemenea gesturilor ei. Îmi vorbea cîntînd despre dragoste, despre liniștea și furia izvorîte din dragoste. ,,Ca să-mi ajungi la suflet, ai nevoie de curaj“, repeta glasul ei din pereți. Voiam o casă la marginea unei ape adînci unde să învățăm viața unul altuia. Visam scenarii în care ești teafără, indiferent de cît de mare era pericolul. Mă ținea treaz gîndul că în amețeala noastră ne putem iubi, că-ți pot înconjura casa cu trandafiri japonezi și mii de steluțe arămii. ne ferim aproape inevitabil. ne-am ascunde pînă și în piele, doar să nu ne mai privim niciodată. te urmăresc de la distanță – discreția mea e lipsa ta și asta se simte și-n grilajele de fier care vibrează și vibrează minute-n șir.  

***

  Îmi voi înghiți cicatricea de pe mîna dreaptă și durerea se va estompa odată cu plecarea noastră către est. Ce voi lăsa posterității este doar privirea ta – dispersată în poezii ca lumina albă în fascicule. Soarele suie deasupra de Sarajevo și ziua avansează, iar amintirea mea tenace nici gînd să se stingă – Ivo Andrić   explică-te. tu trăiești numai noaptea, numai în mintea mea am senzația că mai respiri. exiști într-o mansardă, într-un spațiu cu tot mai puțină lumină unde cuvintele au fost tăiate încă de la bun început.   între mine și mîinile tale e o distanță care se mărește în funcție de dorința mea de a te atinge – vreau doar să-mi iau rămas bun. într-un colț din care îți aud regularitatea.   și în nopți ca acestea, vreau să te explici. să am certitudinea că memoria mea solidă și rece a trecut cu succes testul rezilienței – solidă și rece, trecută prin spaimele tale.   trezirea din coșmar și din groază nu-mi poate aduce somnul, ce am pierdut, sau ce aș putea pierde peste zi. nu-mi aduce niciun fel de lămuriri.   încă mai visez dealurile la care am spus că ne vom întoarce. tu ai părăsit locurile acelea, eu m-am încăpățînat să rămîn pentru un timp. m-am izolat într-o cameră și am decorat-o cu tot ce am găsit mai frumos pentru tine. îmi place să cred că vei încerca să intri, chiar dacă eu nu voi mai fi acolo să-ți deschid. casa părăsită din sarajevo te așteaptă. explică-te – această cameră îți aparține." ["post_title"]=> string(123) "Concursul național de poezie ,,Același cer ce nu e – Constantin Virgil Bănescu”, ediția a XVI–a, mai - iunie 2025" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(104) "concursul-national-de-poezie-acelasi-cer-ce-nu-e-constantin-virgil-banescu-editia-a-xvi-a-mai-iunie-2025" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 13:52:25" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 10:52:25" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250293" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [27]=> object(WP_Post)#16459 (24) { ["ID"]=> int(250315) ["post_author"]=> string(4) "4779" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-09 10:51:07" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-09 07:51:07" ["post_content"]=> string(9835) "[caption id="attachment_250316" align="alignright" width="189"] Alina NECȘULESCU, Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, București, 2024, 192 p.[/caption] Preocupările culturale ale Alinei Necșulescu mi-au atras atenția în mod deosebit, mai cu seamă pentru sensibilitatea sa față de artele vizuale, care se reflectă pe tot parcursul cărții Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire (Editura Trei, 2024). Afirmația „Muzeul lumii interioare este labirintic, greu de descifrat, iar în centrul lui se află o expresie a iubirii“ (p. 16) mi-a provocat dorința de a intra în labirint. Am ajuns la tabloul lui Matisse L'Atelier Rouge, analizat ca „integrarea unui interior anterior divizat, în care simbolic fiecare bucată dinăuntru e adusă împreună cu celelalte într-o coeziune“ (p. 17).  Concentrîndu-se asupra nuanțelor iubirii, cartea face o altă trimitere la creația artiștilor: „Ei fac pentru ceilalți această metabolizare a trăirilor copleșitoare într-o formă asemănătoare visării pe care o face mama pentru bebeluș“ (p. 21). Destrămarea iluziilor pe care cuvintele denaturate etimologic și nepotrivita utilizare a sensurilor iubirii în epoca noastră se conturează într-un eseu conținînînd o întrebare importantă: „Nu este oare posesivitatea o dificultate de a tolera orice formă de pierdere, o iluzie de a avea totul, care transformă fantasmatic oamenii în extensii ale sinelui, depersonalizîndu-i?“ (p. 27).   Alte teme care o interesează pe autoare sînt legate de educația copiilor, de rolul părinților și atmosfera din familie, de importanța „muzicii vorbirii“. La fel de semnificativă pentru o creștere armonioasă, o observație care ar trebui să ne tușeze pe toți cei de azi și să corectăm o anomalie răspîndită sub formă de alint: „Adulții și copiii nu se pot pupa pe gură, nu se pot atinge altfel decît pe frunte, pe umăr, luat de mînă, ținut în brațe în mod tandru, fără atingerea zonelor erogene“ (p. 42). Rolul tatălui și valențele acestuia în viața copilului sînt analizate în filme precum: Între joacă și realitate de Yorgos Lanthimos sau La vita è bella de Roberto Benigni, iar consecințele comportamentului unei mame narcisiac-agresive, în filmul Familiar regizat de Călin Peter Netzer. Într-un alt eseu aflăm și despre moștenirea genetică ce a amprentat existența lui Vincent van Gogh sau descoperim afirmația de o rară frumusețe în evoluția Fridei Kahlo, care a reușit, prin arta sa, ca „privitorii să fie martori ai existenței sale, măiestrind astfel propria ei viețuire și murire“ (p. 133).   Interesat să descifrez întîrzierea unor oameni la întîlniri, cu o nonșalanță jenantă, am intrat în miezul problemei cu ajutorul eseului Hoțul de timp, ilustrat cu lucrarea lui Salvador Dalí La persistencia de la memoria și Țipătul lui Edvard Munch. Reflecțiile asupra prieteniei din romanul Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry se armonizează cu gîndurile muzicale ale lui Leonard Cohen. În periplul de reabilitare a unor concepte prin reinterpretare, am subliniat diferența dintre reverie și vis în actul creativ și virtuțile boemului. Psihanaliza este pusă în slujba culturii și a artelor vizuale în multe dintre eseuri, dar poate că cea mai interesantă și mai necesară analiză este cea a unor lucrări semnate de artiști contemporani diferiți ca abordare vizuală și generație. Și din acest motiv cartea este o reușită, aducînd în prim-plan nevoia de interpretare a creativității umane, cu intuiția, pasiunea și competența unui psihoterapeut. Demersul este benefic atît pentru artiști, cît și pentru sănătarea artelor vizuale și descifrarea complexității lor din unghiuri de vedere și cu ajutorul unor discipline umaniste diferite. Îndrăzneala onestă a autoarei ne atrage atenția asupra a două lucrări din seria Semnal vs Zgomot de Lucian Hrisav, despre care aflăm, printre altele, că „deconstruiește surse ale zgomotului pentru a semnala importanța construirii tăcerii ca prilej de comunicare cu sine“ (p. 181). Cosmin Frunteș este pus în relație cu varietatea conotațiilor nostalgiei: „Ceea ce captivează privirea în lucrările lui sînt nuanțele de gri și culorile închise ca semnificanți ai absenței și ai pierderii“ (p. 99). Mircea Roman este prezent în carte cu sculptura iconică Autoportret la 30 de ani, despre care Alina Necșulescu scrie: „Construită din bucăți de parchet rămase din demolările patrimoniului de artă decorativă din timpul comunismului, lucrarea lui Mircea Roman exprimă golul lăsat de realitatea socială și culturală românească de maximă opresiune și cenzură din perioada comunistă care a redus la tăcere orice expresie a identității“ (p.187). Ținînd seama de pasiunea autoarei pentru cercetarea rolului tatălui, Ștefan Ungureanu nu putea să lipsească. Acesta experimenteză în lucrări, artă, știință și evoluția umană legătura sentimentală cu tatăl și, în ultimă instanță, cu micul său moștenitor. Două fraze sînt de subliniat din eseul Arta figurativă și teoria recapitulării, de mare ajutor pentru cei ce vor să înțeleagă mai bine ce face Ștefan Ungureanu, dar și importanța expoziției analizate. Prima se află la p. 73: „El își recapitulează istoria cu propriul tată, cu propriile reprezentări paterne, și pune pe pînză, prin seria de lucrări care au compus expoziția «Teoria recapitulării», cele trei elemente fundamentale ale funcției paterne: protecția, separarea de mamă și de lumea internă prin introducerea copilului în lumea externă și înscrierea lui într-o ordine simbolică, socială și culturală. Tocmai pentru că tatăl nu este prins într-o relație simbiotică cu copilul, nu va trăi separarea ca pe o formă de trădare sau de părăsire, motiv pentru care este mai deschis către realitatea externă. Modul în care un tată își iubește copilul nu este mai puțin important sau mai puțin semnificativ, ci doar diferit de modul în care o mamă își iubește copilul“. Cea de-a doua, la o pagină distanță: „Inspirat de căutările tatălui lui, Ștefan Ungureanu a îmbrățișat speologia și a transpus-o în artă, reproducînd o căutare a originilor și întoarcerea în pîntecul mamei prin decriptarea creării unui om cu instrumentele propriului laborator interior“. Istoria culturală se înrudește fericit cu vocația psihanalitică, în numele iubirii. Îndemnul la armonie în familie se face prin analiza freudiană „a legii tatălui“ și a „legii mamei“. Importanța mamei în viața copilului este analizată cu răbdare și emoție în cîteva eseuri, dar autoarea nu uită să ne dea de gîndit printr-o frază de la p.109: „Nu toate femeile care biologic au copii, cu statut civil de mamă, au și capacitatea psihică de a îndeplini funcția maternaj. Așa cum nu înseamnă că, dacă o femeie nu are copii biologici, nu are dimensiunea psihică maternă dezvoltată“. Ca în orice labirint al vieții și iubirii, am ajuns inevitabil la moarte, despre care aflăm următoarea reflecție: „Pentru unele personae, frica de moarte este pe măsura sentimentului de viață netrăită, pentru altele, pe măsura sentimentului de viață bună care poate fi pierdută“ (p. 92).   În scrisul Alinei Necșulescu delicatețea și exigența nu se exclud; ele se potențează reciproc, punînd în evidență o admirabilă capacitate de sinteză. Onestitatea argumentelor se împletește cu iubirea față de om și umanitate. Aprecierile din partea unor personlități ale culturii în care este „împachetată“ cartea trebuie citite ca niște trepte ale unei pregustări, ele prilejuiesc o mai tainică întîlnire cu preocupările autoarei. Jena și complezența nu au ce căuta în această carte, primează dialogul, densitatea de idei, metafore și subînțelesuri cu tîlc care să stimuleze întrebări și răspunsuri." ["post_title"]=> string(57) "Viața și arta prin ochii unui psihoterapeut psihanalist" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(55) "viata-si-arta-prin-ochii-unui-psihoterapeut-psihanalist" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-09 12:58:33" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-09 09:58:33" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250315" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [28]=> object(WP_Post)#16460 (24) { ["ID"]=> int(250358) ["post_author"]=> string(4) "1033" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 12:50:09" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:50:09" ["post_content"]=> string(9610) "În decursul pregătirii volumului său Peregrinări printre suflete (Pérégrinations à travers les îmes, care va deveni în cele din urmă, la Paris, Sur la balance de Job sau, în Germania, Auf Hiobs Waage, aşa cum va fi publicat în 1928 la Editura Lambert-Schneider), Șestov era dominat de ideea unei filozofii centrate pe „fenomenul uman“: omul aflat într-un interminabil periplu existențial. Întrezărise ideea şi în scrierile lui Spinoza (în legătură cu acest punct, Șestov va explica, în 1926, că „excursul“ spinozist nu „reprezintă o digresiune istorică, ci este o expunere a metodei mele care înlocuiește dialectica şi care este singura metodă care poate conduce la o cercetare cu adevărat liberă“; vezi La vie de Chestov), dar este foarte posibil ca și întîlnirea cu Max Scheler să-l fi influențat în acest sens.  În al său Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik (tradus în engleză, în 1973, cu titlul Formalism in Ethics and Non-Formal Ethics of Values), publicat în anii Primului Război Mondial (de fapt, între anii 1913 şi 1916, în Jahrbuch für Philosophie und und phänomenologische Forschung), Max Scheler prezenta o doctrină a valorilor morale, a ierarhiilor acestora şi a normelor în virtutea cărora această ierarhizare este creată. Autorul o voia concretă şi evidentă, independentă însă de experiența psihologică şi istorică (de aici poate şi reținerea lui Blaga în legătură cu existențialismul, pe care-l numea întotdeauna „trăirism“). Pentru Max Scheler, valorile erau (în ele însele) „fenomene sensibile“ (fühlbare) şi ca atare, „entități reale obiective“ (echte Gegenstände), total diferite de alte stări senzoriale/sensibile. Văzute drept calități, ele sînt obiecte ideale, precum sînt culorile sau calitățile tonale, pe care le recunoaștem (identificăm) prin simțurile noastre. Etica sa se voia bazată – precum toate cunoștințele noastre – pe un număr determinat de fapte (Tatsachenkreis).  În cuvintele lui Scheler, „există un mod de a percepe care depășește intelectul, care este la fel de orb față de ele precum urechea şi senzația auzului sînt față de culoare. Această modalitate de cunoaștere ne prezintă obiectele reale (echte objective Gegenstände) şi ordinea lor ierarhică fixă, i.e. valorile şi ierarhizarea acestora“ (ibid.). Scheler susține, așadar, că valorile nu sînt simple evaluări „valorice“, ci fapte/adevăruri pe care le „vedem“ mental, cu ochii minții, la fel cum ochii fizici văd culorile. Există, deci, o sferă, un spațiu al valorilor în care putem intra şi alege; „putem cunoaște binele subiectiv doar dacă reușim să identificăm în mod obiectiv binele şi această cunoaștere devine posibilă prin recunoașterea valorilor ca fapt, ca obiect şi ierarhizarea lor“ (ibid.). Trebuie, deci, să înțelegem noțiuni precum aceea de „scară valorică“ sau „modalități (moduri) valorice“ şi, mai mult, trebuie să înțelegem cum să ne raportăm la problema relativității valorilor. Toate acestea şi multe altele sînt discutate în cele 600 de pagini ale volumului menționat.  Soluția lui Scheler la această problemă a fost una spectaculoasă. Folosind metafora valorilor eterne ca lanț de piscuri întretăiat de o mulțime de văi în care locuiesc oameni care gîndesc, dar care au vederea limitată de condiția lor geografică, el transformă relativismul într-un perspectivism, care permite menținerea piscurilor imuabile! Numai dintr-o anumită perspectivă, aceea a celor plasați deasupra norilor care acoperă piscurile, pot fi observate aceste valori eterne. Prin urmare, doar Dumnezeu, Valoarea valorilor, poate avea această viziune. În ierarhizarea persoanelor într-un spațiu al modalităților valorice, Scheler îl pune pe primul loc pe Homo religious; doar după acesta își va găsi locul personalitatea creativă, spirituală, după care va urma cetățeanul înarmat cu conștiința civică (pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l reprezentăm) şi, la sfîrşit, Homo economicus, „the animal man who is concerned about his physical enjoyment“ în text.  Mai tîrziu, gîndirea lui Scheler va fi dominată de trecerea de la etic la religios, așa cum descoperim în cartea publicată în anul 1920, Vom Ewigen im Menschen. Într-o conversație despre Scheler descrisă de Fodane în volumul Rencontres avec Léon Chestov, Șestov va remarca: „C’était un élève de Husserl... sa manière de penser et d’écrire n’était pas assez «rigoureuse» de l’avis de Husserl... il ne comprenait pas que Husserl était allé à la racine des choses en désespéré (italicele îmi aparțin). Existau, fără îndoială, puternice rezonanțe între toţi cei menționați mai sus. La 14 februarie 1914, Leon Lev Șestov a fost ales membru al Societății de Psihologie din Moscova. La Berlin, la începutul anilor 1920, Șestov a participat la prima reuniune a Societăţii „Volfila“, dar prietenul său Lundberg ne spune că acesta ar fi declarat că va refuza să participe la activitățile acestei organizații dacă ea nu va protesta împotriva violenței bolșevicilor (vezi La Vie de Chestov). La începutul primăverii anului 1926, apare la Paris revista Versty, editată de P. Sviatopolk-Mirski (profesor de literatură rusă la Universitatea din Londra; vezi La vie...), P. Sutcinski şi S. Efron, care colaborează alături de Remizov şi Șestov. Efron și Marina Țvetaeva au ajuns la Paris în 1922 şi în luna august au plecat la Praga, de unde vor reveni la Paris în 1925. (În anii 1924-26, Șestov îl va studia intens pe Plotin; în februarie 1926, a apărut în revista berlineză Dni (Zile, în limba rusă) un lung articol despre sursele experienței mistice la Plotin, intitulat „Les Vertus et les étoiles“, care a impresionat-o puternic pe Țvetaeva (vezi fragmentul din scrisoarea adresată lui Șestov, în La vie...). În biografia acesteia, publicată de Simon Karlinsky în 1985, e menționat un membru al emigrației ruse, Kiril Henkin, a cărui mamă era o foarte apropiată prietenă a cumnatului doctorului Max Eitingon. Acest Henkin a fost membru al NKVD-ului în cursul Războiului civil din Spania, care activase sub comanda lui Leonid Eitingon, fratele mai tînăr al medicului psihiatru Max Eitingon! Detalii, în următoarea intersecție pe această temă, care îmi pare a fi un fragment extras dintr-o carte de John le Carré...  

Ierusalim, 28 septembrie 2025

" ["post_title"]=> string(71) "Intersecții. Șestov şi doctorul Eitingon: liaisons dangereuses? (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(63) "intersectii-sestov-si-doctorul-eitingon-liaisons-dangereuses-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 13:05:48" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 10:05:48" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250358" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [29]=> object(WP_Post)#16463 (24) { ["ID"]=> int(250359) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 13:14:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 10:14:23" ["post_content"]=> string(4783) "  

Ryu Murakami, Piercing, traducere din limba japoneză de Mihaela Butnariu, Editura Polirom, 2023, 206 p.

Întotdeauna mi s-a părut interesant cît de echilibrat este raportul în ceea ce privește receptarea literaturii lui Ryu Murakami de către cititori, fiind un scriitor iubit și detestat cam în aceeași măsură. Este un scriitor de literatură horror care mizează foarte mult pe grotesc, iar Piercing este o carte echilibrată din punctul acesta de vedere, secvențele grotești și cele psihologice sînt bine proporționate, nici unele nu sînt prea mult, ca secvențele de horror sexual din Albastru nemărginit, aproape transparent sau cele de horror psihologic din Audiția Cartea spune povestea lui Kawashima Masayuki, iar premisa cărții este cel puțin intrigantă pentru fanii literaturii horror sau weird. Kawashima se trezește zile la rînd în toiul nopții, deasupra copilului său, ținînd în mînă un spărgător de gheață, confruntîndu-se de fiecare dată cu impulsul de a își ucide copilul. După cîteva episoade aproape psihotice găsește un pretext să plece de acasă, se cazează la un hotel, unde începe să pregătească o crimă. Aici o cunoaște pe cealaltă protagonistă a romanului, pe Chiaki, o lucrătoare sexuală cu aceleași impulsuri violente ca el.  Ryu Murakami este un adevărat maestru în crearea duoului masculin-feminin, dacă în Audiția vine cu un personaj masculin simplu, un bărbat obișnuit inofensiv care, pus în contrast cu personajul feminin, îi scoate în evidență acesteia părțile malefice creînd astfel o scenă cinematică de tortură psihologică, aici avem două personaje echilibrate, construite aproape în același fel. Kawashima este un personaj distrus de traumele din adolescență, cu o ură față de femei și impulsuri atît de violente încît îl împing să ucidă. Chiaki este și ea distrusă de propriile traume, cu o ură față de bărbați și o înclinație spre violență cel puțin la fel de puternică ca a lui Kawashima, doar că ea și-o canalizează altfel, aici intervenind secvențele de horror sexual.  Există și cîteva episoade amuzante în carte, le-aș clasifica mai degrabă la comedie neagră, nu vei rîde ca în Hituri celebre din epoca Showa, dar vei zîmbi cîteodată. Acestea sînt foarte bine inserate în text, înainte sau după ce se întîmplă ceva brutal. Tocmai fiindcă are această gamă de emoții prin care te poartă, aceste personaje-oglindă și un final total diferit de celelalte romane horror scrise de el, consider că Piercing este cea mai echilibrată carte a lui Ryu Murakami.  Nu vreau să credeți că ar fi o lectură relaxantă, ca la majoritatea cărților și a prozelor scurte pe care le-a scris, Ryu Murakami abordînd mai multe tipuri de horror: sexual, psihologic, de situație, violent, de suspans, iar aspectele acestea ar putea fi deranjante. Totuși, vă recomand să citiți Piercing, dacă vreți să vă familiarizați cu o altfel de literatură japoneză, cu un horror bine construit și omenesc și, bineînțeles, dacă vreți să pătrundeți în universul deosebit de brutal al lui Ryu Murakami.   

Codruț IVAȘCU

" ["post_title"]=> string(27) "Cărturești vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "carturesti-va-recomanda-96" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 13:18:35" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 10:18:35" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250359" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [30]=> object(WP_Post)#16462 (24) { ["ID"]=> int(250338) ["post_author"]=> string(4) "5144" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 11:07:21" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:07:21" ["post_content"]=> string(12109) "[caption id="attachment_250340" align="aligncenter" width="540"] Yayoi Kusama, Flori și Autoportret (1973), colaj, acuarelă, cerneală și pastel pe hîrtie. Ota Fine Arts[/caption] Melbourne, Australia. Am observat că orașul se umpluse de buline, pe trunchiurile copacilor de lîngă clădirea impozantă ce adăpostește National Gallery of Victoria (NGV) erau înfășurate pînze roz cu buline albe, transformînd strada într-un teritoriu ludic. Polka dots, cunoscuta temă a lui Yayoi Kusama, schimba geometria orașului și prelua din vraja rîului Yarra, aducînd oamenii spre una dintre cele mai impresionante desfășurări ale unei conștiințe, pentru că expoziție retrospectivă ar fi o denumire prea săracă pentru acest eveniment imersiv. Între 15 decembrie 2024 și 21 aprilie 2025, National Gallery of Victoria a găzduit o mare expoziție Yayoi Kusama. Anxietate, halucinații, depresii și coborîri nenumărate în infern par a descrie opera marii artiste, dar ar fi nedrept să ne limităm la aceste explicații. Biografia unui artist spune și nu spune lucruri importante despre acesta. În cazul lui Yayoi Kusama, născută în 1929, în Matsumoto, Japonia, copilăria ei, într-o familie care deținea o afacere cu semințe de plante, a fost un interval hipnotic, declanșator. Sămînța, printr-un transfer alchimic, a rodit și în sufletul artistei, transformîndu-l într-un adevărat vehicul purtător al unei combustii artistice cu totul speciale. Familia, în special mama, a descurajat talentul lui Yayoi, încercînd să o țină departe de tot ceea ce putea însemna artă. Lucru înfiorător pentru cineva care se naște cu un asemenea har. În anul 1977, artista s-a internat de bună voie într-un spital de boli mintale din Tokyo. S-a luptat cu problemele psihice încă din copilărie, atunci cînd halucinațiile și stările abisale i-au modelat universul interior din care vedem sau întrevedem crîmpeie în opera ei. „Mă lupt în fiecare zi cu durerea, anxietatea, frica, iar singura metodă pe care am descoperit-o și-mi alină boala este să continui să creez artă”, spune artista în Infinity Net, autobiografia ei. Lumea ei interioară și impulsurile artistice sînt exprimate într-un mod magnetizant și ne poartă în universul cu totul original și imersiv al Polka Dots, Pumpkins, Infinity Mirrors Rooms, Phalli’s Field, The Obliteration Room, Narcissus Garden, Infinity Nets, My Eternal Soul. Aproape că am putea spune că acestea nu sînt teme artistice, ci acte din marea operă a vieții ei sau chiar sinapse neuronale de o natură cu totul misterioasă. Limbajul vizual, grafic, este unul foarte bine stăpînit, cultivat, elevat, el este oglinda stărilor și asta îl face extrem de autentic și exploziv. Caleidoscopului interior al lui Kusama, în permanentă schimbare, îi corespund imaginile infinitului ce pot fi experimentate în camerele ei cu oglinzi. Vizitatorii stau la coadă și li se permite accesul în grupuri mici pentru a se scufunda în cosmosul oferit de artistă. Fiecare privitor este la rîndul lui o operă de artă prin felul în care își interiorizează experiența. Tehnologia de astăzi contribuie și ea la multiplicarea fragmentelor artistice prin zecile de mii de selfiuri făcute în interiorul expozițiilor celebrei japoneze, propunînd uneori, ca un strigăt de disperare al vizitatorului, o variantă a lui cu lumea, în care să existe, să nu fie uitat, poate chiar să însemne ceva mai mult. Sau pur și simplu un gest la modă și simpatic făcut de tinerii care trec pe acolo. Nimic mai potrivit, pînă la urmă. Acești oaspeți cu bilet cumpărat online pot fi și ei considerați niște Polka Dots care se suprapun peste discursul fascinant al lui Yayoi Kusama. Credem în ideea că femeia-artist lucrează cu „carnea” ei, cu spaimele ei, cu abisurile întîmplărilor, teme foarte puțin abstracte, mai degrabă izvoare terapeutice. Se mai poate vorbi în lumea de azi despre teme minore și majore? Temele lui Kusama sînt dominate de supra-abundență, de supra-atitudine, imaginile ei par că adoră vidul microscopic dintre atomi, spațiul dintre buline fiind un gol cu rădăcini adînci în cultura și gîndirea religioasă extrem-orientală. Relația plin-gol este o constantă a acestei lumi, la fel și ștergerea ego-ului, anularea într-un vast macrocosmic. Pentru Kusama, această obliterare este salvatoare și naște o artă care se autogenerează la infinit, așa cum putem vedea în camerele cu oglinzi.  Tema unei sexualități obsesive și angoasante, sexualitate care, de la Freud încoace, este sursa multor evenimente tulburătoare din viața omului, este prezentă în seriile ei cu falusuri. Phalli’s Field și alte instalații cu forme falice din materiale moi, flexibile, expuse violent și ritmic, umplînd suprafețe cum ar fi fotolii (Accumulation No. 1, 1962), scaune sau bărci. Artista a văzut o legătură între genul masculin și violență, războaie, putem citi în autobiografia ei, Infinity Net: „Ultimately, behind the impulse to fight is the simple fact that men have penises. As long as men have those things, they will never stop perpetrating wars and violence”. Lăsăm aici citatul în limba engleză mai ales pentru puterea expresiei „they will never stop”. Relevantă și pentru lumea de azi, nu-i așa? La umbra tulburărilor, omul poate spune orice. Ne gîndim și la adevărurile spuse de nebunii regilor medievali, acei curajoși sclipitori care, sub pavăza unei maladii, puteau exprima idei periculoase pe care cei normali nu le-ar fi putut zice. Am putea spune, parafrazînd, că mișcările feministe ale lumii moderne au avut și au ca actori pe extravagantele regelui, curajoasele amazoane fiind nevoite să spună sau să facă lucruri atît de inconfortabile, în dorința irepresibilă de a (își) spune adevărul. Tema adevărului personal spus cu orice preț se regăsește și în artă, mai ales la un artist autentic care nu poate funcționa plat, previzibil atunci cînd impulsul de a crea este întins ca o coardă nervoasă. Artistul autentic lasă lumii strigătul său, adevărul său, spre folosul celor ce vor veni după el. În discursul lui nu au ce căuta ipocrizia, jumătățile de măsură, falsul, reverența fățarnică în fața modelor sau compromisul de orice natură. Yayoi Kusama. Numele ei ca un vers dintr-un haiku despre cosmos. „Pămîntul nostru este doar o bulină între milioane de stele din cosmos. Bulinele sînt o cale spre infinit. Cînd ascundem natura și corpurile noastre sub buline, devenim parte din unitatea mediului înconjurător”, spune artista. Începînd cu mișcarea DADA, dorința de a coborî arta în stradă a fost una extrem de puternică. Să coboare arta la nivelul caldarîmului, să o facă nu una cu pămîntul, ci mai degrabă cu locuitorii ei grăbiți, puncte pe asfaltul orașelor. Într-o mare măsură, această idee a eșuat în discursuri extrem de sofisticate ce au condus arta și mai departe de așa-zisa stradă. În cazul acestei retrospective Yayoi Kusama, am putea spune că strada se urcă pe opera de artă. La finalul traseului expoziției din Australia, am intrat în opera de artă cu totul, într-un Obliteration room plin de flori mici roșii din pînză pe care vizitatorii le primeau și le puteau lipi oriunde doreau, pe o masă, pe pereți, pe scaune, colaborînd, completînd opera lui Yayoi Kusama. Tot spre ieșirea din expoziție, într-o filmare, apărea ea, cu peruca ei roșie, rostind apăsat cuvintele: „I would like to sing my song”. Pînă la urmă, aceasta poate fi o dorință atît de umană, să fim lăsați să ne cîntăm cîntecul pînă la capăt, nestingheriți, chiar dacă ar fi vorba despre cîntecul de lebădă.  [caption id="attachment_250339" align="aligncenter" width="540"] Yayoi Kusama, 18D (1956), guașă și pastel pe hîrtie. Iwami Art Museum[/caption] Un lucru extraordinar e că Yayoi Kusama vine în Europa – Fondation Beyeler va prezenta publicului o retrospectivă a acestei mari artiste, aducînd opere emblematice create de-a lungul a șaptezeci de ani. La sediul Fondation Beyeler (Basel), expoziția va putea fi văzută în perioada 12 octombrie 2025 – 25 ianuarie 2026, apoi la Köln, la Museum Ludwig (14 martie 2026 – 2 august 2026), și la Stedelijk Museum din Amsterdam (11 septembrie 2026 – 17 ianuarie 2027; sursa: www.fondationbeyeler.ch/en/exhibitions/yayoi-kusama). Uneori, grijile, temerile, angoasele pot să fie ambient pentru creștere, chiar dacă într-un fel chinuitor, extenuant. Artista japoneză este o învingătoare, arătînd tuturor splendoarea și taina naturii umane și mai ales ce înseamnă să nu te abați sub nici o formă de la drumul tău.  Să nu renunți! Sună ca o poruncă dintr-un nou decalog. 
" ["post_title"]=> string(22) "Love is calling Kusama" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(22) "love-is-calling-kusama" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 11:07:21" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:07:21" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250338" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [31]=> object(WP_Post)#16461 (24) { ["ID"]=> int(250354) ["post_author"]=> string(4) "5355" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 12:10:08" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:10:08" ["post_content"]=> string(11456) " Să te lovească norocul să fii rezident în Elveția o lună și să nu profiți de orchestrele ei de top? Încă taman la un an de rubrică melomană? Nu, hotărît lucru, nu m-a lăsat inima și mi-am făcut de cap, ducîndu-mă la trei concerte simfonice – în felul său, fiecare atipic – în Geneva, Lucerna și Zürich. Pe 3 septembrie, în deschiderea stagiunii cu Orchestre de la Suisse Romande, sub conducerea directorului său muzical Jonathan Nott, îngusta Sală Victoria a fost plină – capetele înșirate ca la un film fără imagini, urechile ciulite în așteptare. A venit mai întîi o piesă de atmosferă semnată Kaija Saariaho, compozitoarea islandeză dispărută în 2023: un Cer de iarnă psihedelic, al doilea tablou, reorchestrat într-o epură de nemișcare dinamică, din tripticul dedicat în 2002 vînătorului constelat Orion; s-au perindat în auz peisaje de văzduh boreal, unde mie unuia mi s-a profilat Mont Blancul, pe care năzuiam să-l zăresc a doua zi printre norii de ninsoare tăbărîți peste Chamonix. A urmat premiera mondială a Concertului pentru pian nr. 2, aparținînd compozitorului elvețian Beat Furrer, în versiunea dedicatarului Francesco Piemontesi: un soi de improvizație macabră, cu repetiții rînjite în grimasele inițiale, o pseudotransă de efect soporific în partea secundă, revenirea la insistența pe clusterele cromatice, sunete ascuțite ca sticla, fără ecou și reverberație; ferice de bisul mozartian, simplu, dar sofisticat precum întreaga prestanță a solistului ticinez. Post-pauză, Harold în Italia, simfonia cu violă obligato a zvăpăiatului Hector Berlioz, avînd ca punct de plecare poemul Childe Harold (Byron a scris al treilea cînt la fața locului, pe mal de lac Geneva, în 1816), în patru mișcări, una mai spectaculoasă ca alta: în munți – moale și delicată viola, cu izbucniri în orchestră; la drum cu pelerinii – arpegii ca la o harpă de gură (sau drîmbă), sunete parcă sintetizate, nazale; o serenadă via Abruzzo – textura fină, catifelată, refrenul auzit în ghidul audio de la Teatrul antic din Orange, cu două zile înainte; orgia tîlharilor – excesiva culoare, în efecte la compozitor, în gesturi la dirijor, adevărată bulboană și beție sonoră, cu alămurile cățărate subtil peste corzi. După trei zile, în care am văzut nu doar muntele alb de la granița cu Italia, ci și Matterhornul sau Cervinul (așa cum se încăpățînează non-alemanii să-i spună), după ce am reușit să intru în vila Richard Wagner de la Tribschen și după cea mai bună gelata di Berna din fața Centrului de Cultură și Congrese, am salutat Festivalul de la Lucerna. Se dădea un concert în onoarea lui Pierre Boulez, compozitorul avangardist precum Berlioz la vremea lui, de la a cărui naștere s-a rotunjit anul acesta un secol, același care s-a scurs de la moartea unui alt vrăjitor, pe nume Maurice Ravel. Se interpreta în oglindă: ultimul își transcrisese pentru orchestră două piese pentru pian solo din ciclul MiroirsUne barque sur l’océan, unde strălucitoarele arpegii devin talazuri, apoi Alborada del gracioso, unde castanietele și un fagot languros intervin –, pe cînd Boulez dibuise în cinci Notations timpurii un potențial sonic latent, aranjamentele orchestrale făcînd miniaturile să crească la modul expresiv.  Astfel, dacă tot nu mi s-a arătat să ajung anul acesta la Philharmonie de Paris, pentru expoziția Boléro și sala Pierre (!) Boulez, iată că am avut parte, pe tărîm elvețian, de un concert-lecție despre cum traducerea de sine se aude – și miroase a – bine. La pian, expertul Pierre(!!)-Laurent Aimard a oferit un sunet clar, intens, cu reverberații prelungi, întinse la maximum de acustica superbă a unei săli în care din sunet nu se pierde o notă, o iotă, lemnăria cu găurele ca de litere Braille părînd capabilă să reflecte pînă și sclipirea soarelui pe Lacul celor Patru Cantoane. Lucerne Festival Contemporary Orchestra, cu dirijoarea Elena Schwarz, a fost precisă mai ales în Alborada, cel puțin cît s-o compar cu tema din Misiune imposibilă. Iar după un omagiu adus lui Boulez de austriaca Olga Neuwirth, în primă audiție (Tombeau II, cu sunetul continuu, extraterestru, ecou la rîndu-i al Notației nr. IX, într-o izbucnire de furie bună de soundtrack unui film horrorisim), partea a doua i s-a dedicat serialistului abscons; pianistul a dat o gestică bruscă, pentru ca în varianta orchestrată să nici nu știi ce te-a lovit. La pauză, intrat în vorbă cu doamna de lîngă mine, o melomană rasată, la vocabula „România“ primul gînd a fost Celibidache, și nu Hagi, Nadia sau... Dracula: se vede că elvețienii pot mai bine de-atît! Pe 26 ale lunii trecute, m-am găsit la Zürich, în Tonhalle, unde orchestra rezidentă, numai ochi la bagheta lui Paavo Järvi, l-a aniversat pe compatriotul acestuia, Arvo Pärt (n. 11 septembrie 1935), uriașul compozitor estonian pe care, de cînd l-am descoperit, îl ador, poate fiindcă, aidoma oricărui alt visător, în același timp autor și personaj în propriul vis, el reprezintă un adevărat instrument muzical în sine și, totodată, interpret – la el însuși. Încă o confesiune, dacă mi se îngăduie: cînd, pe vremuri, am îndrăznit să-l conectez la boxe în librăria unde profesam, coordonatorul m-a somat să opresc playlistul, scăpat între timp de sub control și ajuns la un cîntec liturgic pe note foarte joase; mă lecuisem: Arvo e bun de fundal cînd ești pus pe tradus, nu cînd vinzi cărți! În prima jumătate a concertului, o premieră elvețiană. Pärt, „Silhouette“ (Omagiu lui Gustave Eiffel) pentru orchestră de coarde și percuție, fantoma inginerului și umbra turnului său profilată pe tavanul minții, de la un xilofon mîngîiat și preschimbat cu arcușul în orgă de pahare pînă la finalul mătăsos, învăluitor, cu violoncele coborînd co(pe)rtina peste Paris în miez de noapte. Vedeta serii a fost însă letona Ksenija Sidorova, în Concertul pentru acordeon și orchestră, cu subtitlul „Dansuri“, de Tõnu Kõrvits, un alt originar din Tallinn. O muzică dezvoltîndu-se la început cadențat sub o lună cajună (din fosta Louisiană franceză), cu sunete rînd pe rînd grave sau neconvenționale – burduful a fost cînd evantai, cînd eolifon, a făcut să șuiere vîntul, s-a lăsat păcănit în gol a mașină de scris –, pe urmă lichide, cumva submarine, dar și cu virtuozitate cvasipianistică pură pe-alocuri; passacaglia îmi pare că poate oricînd constitui ce e mișcarea mediană din Concierto de Aranjuez pentru chitară; siciliana a dezlănțuit un patos reținut, țîșnit în finalul attaca de sarabandă. Bisul, inclus în program: Pēteris Vasks, „Rodul tăcerii“ pentru acordeon, vibrafon și orchestră de coarde (în transpunerea lui George Morton); iarăși o noutate locală, evocîndu-mi o armonică de copilandru ce fluieră pe cîmp, nu a pagubă, ci a lipsă de griji, într-o sonoritate mai mult visată, ca picurată, la orgă și tot mai acut. Iar după minutele bune de tras de urechi sufletul și toate celelalte, „Summa“ pentru orchestră de coarde a lui Arvo Pärt a funcționat ca un fel de preludiu molcom, în teribil contrast cu Simfonia nr. 38 în Re major de Mozart, cea supranumită „Praga“. Un debut în forță de-a dreptul seminal, ca și cum instrumentiștii, relaxați, însă exacți, numai atît ar fi așteptat, cu timpanistul cam brutal, totuși, cu tentă curat beethoveniană (de nu parafrazîndu-l chiar pe un Mahler în pasajul ritmat ca în a VI-a lui). Au răsunat un Adagio – Allegro bogat, un Andante voluptuos, pentru ca hitul din Presto-ul final (deoarece, da, trentagenarul Amadeus reușise a concentra tot materialul în trei părți unitare) să vină cu ceva de jodler în partitura jucăușă de flaut. Hotărîre și determinare, datorate unui dirijor extrem de eficient. Ghiciți-mă: e o lucrare compusă taman cu două secole înaintea nașterii subsemnatului și corespunzînd unei vîrste pe care a lăsat-o, nu de mult, în urmă. Să-i fie pe un ton bun!" ["post_title"]=> string(71) "Sunete, zgomote și ceva tumult în țara de la întretăierea limbilor" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(65) "sunete-zgomote-si-ceva-tumult-in-tara-de-la-intretaierea-limbilor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:10:08" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:10:08" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250354" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [32]=> object(WP_Post)#16464 (24) { ["ID"]=> int(250317) ["post_author"]=> string(4) "5537" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-09 11:45:02" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-09 08:45:02" ["post_content"]=> string(8627) "[caption id="attachment_249885" align="alignright" width="218"] Irina Neacșu, Flori transilvane. Intersecții istorice între natură și cultură pe teritoriul Transilvaniei, Editura Litera, București, 2024, 224 p.[/caption] Irina Neacșu este artist botanic și arhitect. În 2024, a publicat Flori transilvane. Intersecții istorice între natură și cultură pe teritoriul Transilvaniei la Editura Litera, o carte care îmbină evocarea personală cu documentarea. Informațiile sînt însoțite de ilustrații și de exemplificări din arhiva personală. Mai degrabă un catalog de artă, volumul Irinei Neacșu conține un studiu dedicat naturii și culturii Transilvaniei de Sud, regiune faimoasă pentru patrimoniul ei multietnic viu.  Albumul se deschide cu o prefață de dr. John Akeroyd, botanist, colaborator al Casei Regale a Marii Britanii, care laudă peisajul transilvănean și istoria zonei săsești. Bineînțeles, cuvinte precum identitate și moștenire culturală, biodiversitate sau ecosistem sînt nelipsite – și pe bună dreptate sînt folosite. Transilvania este un teritoriu al intersecțiilor culturale și naturale, care lasă urmașilor și vizitatorilor săi o zestre foarte bogată. Arhitectura săsească a marilor orașe și a satelor cu biserici fortificate, broderiile, sculpturile, meșteșugurile, pajiștile cu flori sălbatice, pădurile cu arbori seculari, plantele medicinale, toate acestea formează peisajul cultural și culturalizat al unor comunități care ne-au lăsat o moștenire charismatică.  Irina Neacșu, pasionată și avizată, ne face un tur ghidat prin Siebenbűrgen, legînd firesc un timp imemorial, am zice, cu prezentul contemporan. În introducere, cercetătoarea ne dezvăluie și motivațiile alegerii temei, Transilvania fiind o pasiune a sa de cînd se știe. Iar ca persoană care și-a petrecut vacanțele de vară la bunicii chiar din zona pe care ne-o prezintă, nu pot decît să o înțeleg, așa cum au înțeles și Regele Charles al III-lea și fiecare turist, pe jos sau cu bicicleta – Transilvania are ceva aparte și nimeni nu îi poate contesta farmecul. Acestea fiind zise, Irina Neacșu își împarte cartografierea culturală în trei mari capitole, Călător în Transilvania, Spațiu, loc, peisaj, vegetație, Flori pictate, brodate și sculptate, lăsînd loc și de concluzii. Însă cercetarea nu se încheie aici – la final, avem explicații suplimentare, vizibile în note de subsol, anexe, ilustrații și, desigur, o bibliografie riguroasă de istorie culturală și de istorie a artei, pe măsura materialului elaborat.  Primul capitol începe cu o definiție simplă: „Transilvania este o călătorie“. Atît de bine punctat. Apoi, ca un bun ghid, Irina Neacșu ne descrie călătoria: „Chiar și stînd pe loc, simți cum călătorește ea [Transilvania] în jurul tău cu păsările și adierile, miresmele și sunetele, ritmul imperturbabil de sorginte medievală“, continuînd cu o relatare în cheie proustiană: „Mirosul de fîn proaspăt cosit care mă copleșește în zile toride pînă la un punct al regresului emoțional în copilăria  mică; atunci, pe la orele prînzului, tînjeai fără să vrei la un somn blînd, cu stomacul plin de găluști cu prune sau mai știu eu ce bunătățuri greu de gustat astăzi fără glazura asta de nostalgie“. Dar nostalgia nu se oprește aici. Mirosul de balegă de vacă, de lapte crud, proaspăt muls, răcoarea caselor săsești, „perfect proporționate estetic“, sînt colajele unei amintiri care poate fi retrăită la fiecare călătorie în Transilvania. Irina Neacșu discută și despre plăcerea estetică, despre coloratura locală foarte bogată, între care se întrezărește albastrul, „amestecul a două emoții sau mai degrabă stări, foarte diferite: entuziasmul și repaosul“, așa cum ne amintește că a spus Goethe. Cerul nesfîrșit al Transilvaniei – albastrul depărtării, dezirabil, dar imposibil de atins sau prevăzut. Transilvania este, așadar, și despre imprevizibil, constată călătoarea Irina Neacșu. Despre o anumită „frumusețe întîmplătoare“, care apare la tot pasul prin simplitate. În al doilea capitol, personajele sînt stejarul, teiul și pinul, cărora li se alătură plantele decorative, aromatice și medicinale. Ajungînd pînă în „lumina blîndă a pajiștilor“, putem observa cînepa, trifoiul și vița-de-vie. Explicînd istoric și geografic, prin Rudimenta Cosmographica și Chorographia Transylvaniae ale lui Johannes Honterus, apariția unor plante de factură germano-olandeză, cercetătoarea ne demonstrează că, de fapt, motivele mediteraneene, cum este cel al rodiei, au pătruns în spațiul european al Transilvaniei prin intermediul culegerilor de plante și prin studii lexicografice.  Stejarul, teiul și pinul sînt arborii de bază ai pădurilor țării de dincolo de păduri, cu o istorie ritualică, simbolică și medicală. Aflăm și de „Sub tilia“, locul de judecată publică medievală, pe care îl putem observa în curtea Bisericii Negre din Brașov, dar și la biserica fortificată de la Viscri. „Bătrînul Carpaților“ de la Mercheașa, „promovat identitar ca avînd 900 de ani“, precum și rezervația naturală Platoul Breite de lîngă Sighișoara, cu stejari și goruni vechi de 200 și chiar 800 de ani, sînt doar cîteva centre turistice și de interes cultural amintite de autoare. Ultimul capitol ne prezintă detaliat cîteva embleme florale transilvănene: laleaua, garoafa, rodia și trandafirul. Pictate, brodate sau sculptate, aceste motive vegetale își au perioada de înflorire în Renaștere, cînd a avut loc și laicizarea plantelor. Prezente în arta transilvăneană cu diverse interpretări și variațiuni estetice, laleaua, garoafa, rodia și trandafirul se regăsesc din plin pe șorțuri săsești, pe costumele populare, pe ornamente ceramice, dar și în obiectele decorative, precum pernele, cuverturile sau ștergarele. Un alt loc unde ar mai putea fi găsite este chiar în interiorul bisericilor fortificate săsești, iar aici exemplul oferit este cel al pomului vieții în pictura pe lemn de la stranele bisericii evanghelice de la Roadeș.  Întregul volum este un amestec de evocare personală, în care liricul se îmbină cu analiza documentară de ordin istoric și estetic. Reușita cercetătoarei este de a descifra și desface în părți componente o fascinație mereu productivă. Transilvania Irinei Neacșu este, așadar, o mare bucată de istorie și de artă, creată de oameni și de natură, aflați într-un dialog viu și înfloritor.  Transilvania mai este, ne arată Irina Neacșu, o călătorie, o continuă explorare. La fiecare pas pîndește imprevizibilul și, totuși, nimic nu se schimbă. Ca o densă așteptare în albastrul depărtării.   

Gabriela LUNG este doctorandă în cadrul Facultății de Litere a Universității Transilvania din Brașov și absolventă a programului de masterat Inovare Culturală al aceleiași facultăți.

" ["post_title"]=> string(26) "Transilvania înflorată " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(22) "transilvania-inflorata" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-09 11:48:27" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-09 08:48:27" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250317" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [33]=> object(WP_Post)#17308 (24) { ["ID"]=> int(250348) ["post_author"]=> string(4) "5539" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 11:57:15" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:57:15" ["post_content"]=> string(4518) "[caption id="attachment_250349" align="aligncenter" width="540"] © Cătălina Flămînzeanu[/caption] Sufletul acesta al nostru, cel care ne mistuie pieptul și ne cîntă în ureche, sufletul acesta călător și plin de întrebări, sufletul acesta care visează mult și trăiește puțin, sufletul acesta pentru care pieptul a fost mereu prea mic, ei bine, sufletul acesta și-a găsit liniștea.  Scriu această scrisoare pentru tine, Silvana cea mică, cu speranța că într-o zi ea va ajunge să fie citită și de Ileana. Este o scrisoare în care vreau să îți aștern toate gîndurile de acum, gînduri despre liniștea din viața ta, care va veni sub forma unei furturi. Într-un fel sau altul, împărțim toate trei, eu tu și Ileana, același suflet care colindă prin lăuntrul nostru.  La început, sufletul nostru mic a luat forma unei portocale. Stătea acolo în pieptul nostru, al meu și al tău, viu și suculent, radiind de lumina portocalie. Un soare zemos, foc și apă fructată, un suflet în care viața aproape că nu-și mai găsea locul, explodînd în mii și mii de bucăți de pulpă dulce și lipicioasă. Răsete, clopoței, joacă, dans – toate zburdau în tine la 6 ani. Piciorușele tale mici alergau mai repede decît vîntul, iar glasul tău zăpăcit rupea tăcerea spațiilor pe care le acaparai deodată, într-un simplu sunet. Asemenea unei împărătese de imperiu, în sufletul tău mocnea dorința de a cuceri, puțin cîte puțin, lumea.  Viața este totuși un taler aurit care te ademenește cu strălucirea lui. Cînd vii să cîntărești pentru prima dată ceea ce îți va oferi, speranța este cea care te orbește și îți îndreaptă privirea spre visuri care nu sînt ale tale. Le-ai văzut în filmele alea proaste de la televizor, acolo unde lucrurile par simple, superficialitatea este la ea acasă și viața are un drum clasic, prestabilit: parcurgi etapă după etapă pînă ajungi erou, iar apoi totul se așază liniștit într-o cutie de carton decorată cu cristale de plastic din piață, care ție ți se par cele mai strălucitoare. Te așezi ușor în ea, sperînd ca fericirea să te inunde și să capeți un sens. Aștepți. Respiri adînc și îți dai seama că pieptul tău nu se poate întinde prea mult, fiindcă nu ai loc. Genunchii îți ajung încet, încet la gură, iar spatele îți este înțepenit. Vrei să întinzi mîna să îți dai părul ciufulit de pe față, dar cotul tău se lovește de cartonul tare. Mintea, obosită și amorțită, începe să ruleze întrebare după întrebare, scenariu după scenariu.  Ce am făcut greșit? Poate că am ratat un pas. Poate că trebuia să mă așez în cutie cu piciorul drept înainte, nu cu cel stîng, dar eu sînt stîngace și așa mi s-a părut firesc. Fir-ar să fie, știam că asta cu scrisul cu stînga o să-mi facă probleme. Ei bine, se rezolvă. Pînă la urmă, sînt în cutia fericirii, cea pe care o au și fetele frumoase de la televizor, sigur va fi bine.  Cu mișcări greoaie, te întorci pe cealaltă parte. Hai, că parcă-i mai bine. Respiri. Gata, asta era de fapt. Nu ai pus piciorul corect înainte. Acum că totul pare la locul lui, poate că este timpul să mai poftești pe cineva lîngă tine. Și iat-o, este ea, micuță și dulce, cu ochii mari și curioși și cu vocea puternică. Ileana.  Și uite, are și ea un suflet. Să fie o portocală oare? Stai. Ceva se întîmplă cu tine. În timp ce o privești pe Ileana, începi să-ți amintești de suflet. Portocala. Unde este portocala? Te uiți disperată în stînga și-n dreapta. Pe lîngă tine în cutie nu este decît carton aspru și întuneric, iar Ileana stă într-un colț, strălucind ca o rază de soare.    Silvana DULAMĂ-POPA este art curator  

" ["post_title"]=> string(14) "Sufletul rodie" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(14) "sufletul-rodie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 11:57:15" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 08:57:15" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250348" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [34]=> object(WP_Post)#17296 (24) { ["ID"]=> int(250284) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-08 10:43:24" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-08 07:43:24" ["post_content"]=> string(15491) "

„Cine sînt iele?“ – opt povești despre curaj, pasiune și sens

Campania „Cine sînt iele?“, inițiată de artista Leyah odată cu lansarea piesei cu același nume, anunță cele opt femei selectate pentru prima ediție a proiectului. Inițiativa își propune să aducă în atenție femei mai puțin vizibile, dar valoroase prin ceea ce fac pentru arta și cultura contemporană, construind pas cu pas o comunitate în care creativitatea feminină să fie recunoscută și celebrată. Prin munca și pasiunea lor, ele transformă domenii precum arhitectura, educația, arta contemporană, patrimoniul sau tradițiile în surse de inspirație și schimbare. „Ielele“ care scriu primul capitol al acestei inițiative:
  • Andreea Panait, muzeograf și expert în paleografie chirilică – documentează crucile vechi de piatră din Bărăgan, pe care le reintegrează în patrimoniul cultural național.
  • Cristina Gioadă, arhitectă – a creat Neuitatele, o colecție de ilustrate care transformă clădirile de patrimoniu din Constanța și Dobrogea în mici opere de memorie grafică.
  • Livia Creț, scriitoare – pasionată de literatură și educație creativă, cu studii în filozofie și un masterat în creative writing. În Oradea, coordonează ateliere de scriere pentru copii, adulți și comunități vulnerabile, încurajîndu-i să descopere puterea poveștilor personale într-un spațiu sigur și inspirațional.
  • Loredana Adam, culegător de folclor și colecționar de obiecte tradiționale românești – promovează tradițiile, păstrînd vii obiectele, obiceiurile și emoțiile satului. Este, în același timp, asistent medical și inginer agronom. 
  • Maria Costake, ilustratoare și designer – pasionată de natură, realizează ilustrații botanice și patternuri florale desenate manual, aducînd în prim-plan frumusețea delicată a plantelor.
  • Mariana Frătița, artist plastic – a ales să-și urmeze visul artistic cînd părea imposibil. Prin pictură, colaj și tapiserie, reinterpretează motive tradiționale românești, dîndu-le viață într-o formă contemporană.
  • Roxana Bejinariu, fondatoarea The Anonymous Gallery – redă viață picturilor și artiștilor dați uitării, recuperînd lucrări din tîrguri, poduri sau case vechi și readucîndu-le în fața publicului, acolo unde le e locul.
  • Tatiana Dănciulescu, psihopedagog și logoped – fondatoarea Asociației Piano Therapy, a dezvoltat o metodă terapeutică inovatoare pentru copiii cu autism, în care muzica devine o cheie spre comunicare.
„Ne-am dorit să găsim acele voci feminine care, prin ceea ce fac zi de zi, reușesc să lase o amprentă în comunitățile lor. Femei care au puterea să unească trecutul cu prezentul și oamenii cu emoțiile. Pentru mine, fiecare dintre ele este o formă vie de răspuns la întrebarea «Cine sînt iele?». Cînd le-am citit poveștile, am simțit curajul lor de a transforma pasiunea în ceva cu sens. M-au emoționat și mi-am regăsit o parte din mine în fiecare dintre ele“, a declarat Leyah, inițiatoarea campaniei. „Cine sînt iele?“ este un proiect care își propune să readucă în atenție poveștile femeilor de lîngă noi – uneori mai puțin cunoscute, dar esențiale pentru felul în care comunitățile cresc și se transformă. Aceste opt povești nu sînt un punct final, sînt doar primul pas din poveste. Inițiativa „Cine sînt iele?“ își propune să crească în timp, să devină o platformă vie unde femeile din artă și cultură se pot întîlni, sprijini și inspira reciproc. Campania rămîne deschisă: oricine cunoaște o femeie care merită să fie parte din această inițiativă o poate propune completînd formularul online: https://shorturl.at/gUhQA. *** Leyah (Magdalena Diana Marica) este compozitoare, pianistă și cîntăreață, prima artistă din România care a introdus și dezvoltat genul cinematic pop – un crossover între muzica de film și popul contemporan. Formată în muzica clasică, Leyah a urcat pe scenă de la șase ani, iar la 16 a debutat ca solistă cu Concertul nr. 1 de Beethoven, sub bagheta tatălui ei, dirijorul Modest Cichirdan. După studii riguroase de muzică și o carieră solidă ca pianistă de performanță, Leyah a ales să transforme această moștenire într-o direcție proprie, în care pianul, vocea și emoția se contopesc într-o experiență sonoră cinematografică. În 2024-2025, Leyah a lansat Cinestezia – primul turneu de cinematic pop din România –, urmat de Cinestezia Symphonic, o producție grandioasă ce reimaginează acest stil cu o orchestră simfonică completă, în încercarea de a apropia muzica clasică de noile generații printr-o formă contemporană, accesibilă și relevantă. Mai multe informații pe www.leyahmusic.com  

Viziuni cinematografice impresionante în selecția de filme-eveniment de la Les Films de Cannes à Bucarest

Les Films de Cannes à Bucarest își continuă misiunea de a aduce în fața publicului român cele mai așteptate și relevante producții cinematografice ale momentului. Ediția din acest an se remarcă printr-o selecție incitantă de filme care abordează cu o forță rară temele definitorii ale lumii contemporane, cucerind juriile și critica internațională. O selecție curajoasă, care include titluri precum Eddington, The Mastermind, Resurrection, Renoir și Die My Love, alături de proiecții speciale cu invitați la Alpha și Two Prosecutors. Această selecție reflectă intenția Les Films de Cannes à Bucarest de a fi un mediator între cinemaul de autor și societate. Filmele abordează teme actuale – identitate, justiție, memorie, izolare, traumă, dragoste – și propun cinematografia ca formă de artă și înțelegere a realității.  Invitați speciali  Julia Ducournau, cîștigătoarea prestigiosului Palme d’Or în 2021 pentru Titane, va fi prezentă la București pentru o sesiune de Q&A cu publicul, organizată după proiecția celui mai nou film al său, Alpha, inclus în competiţia din acest an a Festivalului de la Cannes. Alpha este povestea unei adolescente de 13 ani care se întoarce acasă cu un tatuaj pe braț de la o petrecere. Familia ei intră în panică, temîndu-se că Alpha a fost expusă unui virus care transformă treptat oamenii în marmură. Amplasată într-un context epidemic fictiv, povestea se construiește pe impactul fricii și al isteriei colective, în timp ce Alpha și mama ei încearcă să navigheze printr-o lume care o stigmatizează pe fată. Cinefilii vor avea, de asemenea, ocazia de a (re)vedea Titane, într-o proiecție specială în prezența regizoarei.  Un alt autor important al cinemaului contemporan este regizorul Serghei Loznița care se va întîlni cu publicul bucureștean după proiecția celui mai nou film al său, Two Prosecutors, inclus și el în competiția canneză. Filmul spune povestea unui tînăr procuror, pe nume Kornev, care descoperă corupția din interiorul regimului sovietic din timpul Marii Epurări din 1937, printr-o scrisoare disperată care ajunge pe biroul său. Căutarea periculoasă a dreptății îl poartă pe Kornev de la închisoarea locală pînă în inima sistemului totalitar de la Moscova, scoțînd la iveală putreziciunea omniprezentă din interiorul NKVD-ului.  Filme-eveniment din competiția de la Cannes Eddington este o comedie neagră cu accente western regizată de celebrul cineast american Ari Aster. Acțiunea se desfășoară în mai 2020, în timpul pandemiei de COVID-19. Filmul se concentrează pe o luptă tensionată pentru putere între șeriful local, interpretat de Joaquin Phoenix, și primar (Pedro Pascal) în micul oraș Eddington din statul New Mexico, SUA. Conflictul lor explodează ca un butoi cu pulbere, învrăjbind vecinii și scoțînd la iveală diviziunile sociale profunde care au apărut în perioada pandemiei. The Mastermind, al regizoarei americane Kelly Reichardt, este plasat în 1970, cînd Mooney, jucat de Josh O'Connor, și doi complici intră într-un muzeu în plină zi și fură patru picturi. Cînd păstrarea tablourilor se dovedește mai dificilă decît sustragerea lor, Mooney devine condamnat la o viață de fugar. Cu un umor neconvențional, The Mastermind răspunde inteligent dramatismului intens al clasicului jaf eșuat: un plan bine pus la punct se destramă treptat sub presiunea banalităților vieții de zi cu zi și a defectelor fatale ale unui om obișnuit.  Resurrection, în regia lui de Bi Gan, este o producție ambițioasă din punct de vedere vizual, a cărei acțiune se petrece într-un viitor în care omenirea și-a pierdut capacitatea de a visa. Povestea urmărește o femeie care, pătrunzînd în visele unei creaturi fascinate de iluziile pe cale de dispariție ale lumii onirice, încearcă să descopere adevăruri ascunse despre istoria Chinei. Împărțit în capitole ce corespund celor cinci simțuri, filmul folosește o gamă amețitoare de stiluri cinematografice pentru a explora teme precum memoria, cinematografia și imaginația. Resurrection a cîștigat Premiul Special la Cannes.  Renoir, regizat de japoneza Chie Hayakawa, este un film despre maturizare, a cărui acțiune are loc în Tokyo, în anul 1987. Povestea o urmărește pe Fuki, o fetiță de 11 ani care se retrage într-o lume a fanteziei, pentru a face față bolii terminale a tatălui și stresului resimțit de mama ei. Fascinația lui Fuki pentru telepatie și interacțiunile ei cu adulți care se confruntă, la rîndul lor, cu propriile suferințe conturează un univers fragil, în care granițele dintre realitate și imaginație devin tot mai difuze. Die My Love al britanicei Lynne Ramsay este un thriller psihologic, cu Jennifer Lawrence și Robert Pattinson, bazat pe romanul scris de Ariana Harwicz. Povestea o urmărește pe Grace, o mamă tînără care trăiește într-o zonă rurală izolată și care se confruntă cu o depresie postnatală severă, cu episoade de psihoză. O narațiune de tip flux al conștiinței servește drept fundal pentru o incursiune în maternitate, boală mintală și relația complexă a unei femei cu familia și lumea din jur, toate acestea conturînd un film construit ca un puzzle emoțional.  Alpha este distribuit în România de Bad Unicorn, Die My Love de Follow Art, Two Prosecutors de Avanpost, iar Resurrection de Voodoo Films.  Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest este un eveniment fondat în 2010 de către Cristian Mungiu, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de Film de la Cannes, Thierry Frémaux, și este organizat de către Asociația Cinemascop și Voodoo Films." ["post_title"]=> string(5) "LA ZI" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(9) "la-zi-139" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 12:13:25" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 09:13:25" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250284" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [35]=> object(WP_Post)#17295 (24) { ["ID"]=> int(250332) ["post_author"]=> string(3) "475" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 10:49:53" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 07:49:53" ["post_content"]=> string(10693) "József Klein și Școala de la Baia Mare 18 septembrie 2025-28 februarie 2026 Parterul Galeriei Naționale, MNAR Covoare zburătoare – Thomas Ruff & Transilvania & Anatolia 18 septembrie 2025-28 februarie 2026

Muzeul Național de Artă a redeschis sezonul expozițional cu un eveniment ce alătură două expoziții, mai exact, două teme și patru subiecte, într-un concept curatorial subtil, a cărui complexitate e o declarație în legătură cu ceea ce se dorește pentru viitorul Muzeului, în misiunea sa, dincolo de simezele și vitrinele colecțiilor permanente. Dispunerea celor două manifestări plastice impune o trecere prin modernitate în expoziția József Klein și Școala de la Baia Mare, după care prologul și epilogul acesteia, arta veche și contemporanul, îi sînt juxtapuse în Covoare zburătoare – Thomas Ruff & Transilvania & Anatolia. În acest mod, orice aparentă incoerență devine irelevantă, pentru că însuși traseul devine o provocare inițiatică, fiind oximoronic într-un sens și reflexiv în celălalt.   József Klein și Școala de la Baia Mare Școala de la Baia Mare revine la Muzeul Național de Artă după mai mult de un sfert de secol de la expoziția Lumini și culori. Colonia artistică de la Baia Mare, dedicată centenarului acesteia. Au mai existat inițiative private, cum a fost evenimentul Budapesta – Baia Mare –  București, din octombrie 2012, dar expoziția prezentă are nu doar anvergura necesară, ci și un nou concept curatorial, semnat de Alina Petrescu (MNAR) și Robert Strebeli (Muzeul de Artă Baia Mare).  Conceptul readuce în prim-plan lucrarea seminală Cetatea Hustului, tabloul de mari dimensiuni al lui Simon Hollosy, provenit din colecția Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației. Această comandă din 1896 a autorităților locale a determinat faptic începutul Coloniei de la Baia Mare, iar lucrarea poate fi considerată definitorie și pentru spiritul acestui fenomen artistic: viziunea personală asupra naturii umede în lumina zilei, în plein-air.  Selecția continuă în oglindă, cu expunerea Școlii de la Baia Mare printr-o serie reprezentativă pentru ansamblul său versus unul dintre modernii săi, József Klein, prezentat in extenso. De la Béla Iványi Grünwald la Géza Kádár, selecția este reprezentativă atît pentru sincronismul cu modernitatea europeană, cît și pentru accentele specifice, cum este umbra colorată, detaliată de profesorul Gheorghe Crăciun în conferința dedicată. Preferatul, pe merit, este Șandor Ziffer, prezent în perioade diferite ale lungii sale creații, inclusiv printr-o semnificativă natură statică aflată într-o colecție privată și neexpusă în public din 1911, de la Salonul Independenților de la Paris.  Absența notabilă este cea a maestrului Károly Ferenczy, dar singura sa operă din patrimoniul public românesc, Coborîrea de pe cruce, pictată la Baia Mare în 1903 și aflată în colecția Muzeului de Artă din Tîrgu Mureș, este o lucrare de mari dimensiuni care ar fi penalizat, probabil, Cetatea Hustului, pe care se bazează conceptul curatorial. În schimb, este remarcabilă prezența lui Jenő Maticska, un pictor cu totul excepțional în ciuda sorții, el suferind de un defect ocular și fiind răpus de tuberculoză la 21 de ani. Capodopera sa din 1901, [Ger]Pe malul Săsarului, este considerată de unii istorici drept prima lucrare modernă din istoria Școlii de la Baia Mare și poate fi văzută la MNAR pînă în februarie 2026. József Klein a fost liderul rebelilor coloniei artistice, într-una din multele rebeliuni ale existenței acesteia. Un artist complex, pictor și grafician în egală măsură, în contact direct cu modernitatea pariziană între 1925-1927, era exponentul natural pentru mesajul expoziției. În plus, nașterea sa în 1896, anul de început al Școlii, precum și sejurul său la București între 1932-1937 pot fi considerate detalii subtile care argumentează în plus alegerea, dar opera primează. Prin scene simple, dar cu gesturi de forță, de la Femeie în grădină (1935) la După lemne (1940-1942).   Covoare zburătoare – Thomas Ruff & Transilvania & Anatolia Expoziția Covoare zburătoare – Thomas Ruff & Transilvania & Anatolia este una singulară prin însuși conceptul său, autor fiind Erwin Kessler, care a prevăzut expunerea covoarelor din seria d.o.pe ale artistului german Thomas Ruff (n. 1958) în paralel cu o selecție de covoare anatoliene din secolele XVII-XVIII, din tipologia covoarelor transilvane.  Mar rar o expoziție al cărui concept să îl surprindă pe invitatul principal, așa cum a detaliat la conferința dedicată chiar Thomas Ruff, care a dezvăluit că a trecut de la „no way“ la „well… yes“ la propunerea curatorială. Ruff este cunoscut mai ales ca fotograf al tipologiilor umane, așa că seria d.o.pe a surprins de la prima expunere, la Galeria David Zwimmer din New York, în octombrie 2022.  În prezenta expunere, în paralel cu arta decorativă clasică, d.o.pe reușește să surprindă din nou. Aprecierea nu mai este despre bidimensional (fotografic) versus tridimensional (obiect) ca la New York, expoziția de la București are calitatea unui episod sui generis de artă comparată, pe multiple paliere. Covoarele zburătoare ale lui Thomas Ruff sînt compoziții cu fractali, exuberante cromatic și, conform artistului, titulatura d.o.pe provine de la The doors of Perception a lui Aldous Huxley, în care sînt descrise experimentele autorului cu diverse halucinogene. Ceea ce i-a amintit lui Ruff de propria tinerețe hipiotă. Aceste covoare zburătoare sînt intercalate cu obiectele de cult numite covoare transilvane, provenite din colecția MNAR și din colecția Muzeului Național Bruckenthal, majoritatea datînd din secolul al XVII-lea. Le numesc așa pentru că au făcut obiectul unui cult nu doar la propriu, covor de rugăciune spre Mecca, dar au devenit un cult ajuns tradiție pentru sașii transilvăneni. La început au îndulcit atmosfera austeră din bisericile lor, pentru că decorurile unei religii necreștine îi erau indiferente pastorului. Apoi au ajuns în lada de zestre. Succesul la export al covoarelor anatoliene l-a determinat pe sultanul Ahmed I să emită în 1610 o fatwa prin care interzicea vînzarea covoarelor de rugăciune către necredincioși. Urmarea a fost că țesătorii au alterat tiparul și au dublat nișa. În acest fel, decorul nu mai era direcțional și nu mai indica Mecca, putînd astfel să-și continue exportul, așa cum argumentează istoricul Stefano Ionescu. O genială idee de design. Dincolo de această mostră de pragmatism într-o istorie complicată, colecția de covoare transilvane expusă la MNAR merită văzută și admirată. Chiar și discutată și comparată, fie cu fractalii lui Ruff, fie cu cromatica Școlii de la Baia Mare. Personal, parcursul prin cele două expoziții mi-a adus aminte de o discuție cu Gheorghe Vida, fix în aceeași incintă, la un vernisaj din toamna lui 2009. Subiectul era legat de decizia lui Ipolit Strîmbu de a pleca cu studenții săi din București, de la Belle Arte, în practică la Colonia de la Baia Mare, în vara lui 1919. O decizie la limită, pentru că locul de practică se afla în spatele liniei unui front de luptă. A fost și o decizie fericită, pentru că au fost bine primiți de János Thorma și practica a continuat în fiecare vară pînă, în 1927. Acum, saturația culorilor din cele două săli m-a făcut să mă gîndesc la doi dintre acei studenți practicanți – Ciucurencu și Angheluță – și la inevitabilul impact pe care aceștia l-au avut cu cromatica Școlii de la Baia Mare. Pînă pe 28 februarie 2026, la Muzeul Național de Artă din București se poate vedea o manifestare expozițională care deschide linii personale de reflecție și nu impune descrieri sau concluzii.

" ["post_title"]=> string(52) "Redeschiderea sezonului la Muzeul Național de Artă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(50) "redeschiderea-sezonului-la-muzeul-national-de-arta" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 10:49:53" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 07:49:53" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250332" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [36]=> object(WP_Post)#17294 (24) { ["ID"]=> int(250323) ["post_author"]=> string(4) "5538" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-10 09:46:58" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 06:46:58" ["post_content"]=> string(5633) "[caption id="attachment_250325" align="alignright" width="310"] © Roxana Farca[/caption] din vremuri imemoriale sub ţigle doarme femeia aceea învelită în măduva spinării mele şi eu spun altceva şi tu spui altundeva şi între firul de iarbă şi felia de pâine cu magiun se petrec cataclisme întâlnite doar în marile ceţuri şi trebuie să-ţi spun unii îmi cer bani pentru a se duce la chiromanţi şi la baraca de tir şi eu merg să curăţ fântâni o dată pe săptămână dar hai mai bine să ne privim la umbra acestui necunoscut cu genunchii zdreliţi
 

Dero, boemul înduhovnicit

Claudiu KOMARTIN   De cînd tot explorez arhipelagurile aproape deloc vizibile, bibliotecile și catastifele în care adastă prezențe poetice dintre cele mai stranii și mai extravagante, de cînd sap în nori după zăcăminte de esență obscură, aflîndu-mă în căutarea celor a căror redescoperire ar putea fi sursa unor nescontate bucurii, două întrebări mi-au răsărit constant în minte, repetîndu-se cu insistență: 1. Ce ar fi literatura fără poeții trecuți cu vederea, fără cei ocoliți și nedreptățiți de critica și istoria literară și peste versurile cărora pare a se fi așternut uitarea? și 2. Este un astfel de creator lipsit de prestigiul efemer al clasoarelor un perdant? Răspunsurile pe care le primesc din vreme în vreme se impun cu puterea evidenței, îndemnîndu-mă să îmi continui căutările chiar și atunci cînd receptivitatea îmi mai ațipește. Despre poetul Dan Emilian Roșca am aflat grație lui Tudor Crețu, cel care, spre lauda lui, a organizat acum șapte ani, în Piața Libertății din Timișoara, un eveniment  în care versurile din volumul de debut al acestuia au fost citite de o mulțime alcătuită din elevi, pompieri, jandarmi, motocicliști și scriitori, într-un gest de reconciliere postumă a poetului cu orașul natal. Recunosc că nu-l citisem pe Dan Emilian Roșca decît superficial și din crîmpeie neconcludente; a trebuit să parcurg din scoarță-n scoarță Maturitatea mea exactă (2018), carte ce conține întreaga sa operă poetică, pentru a mă convinge de marile calități ale acestui poet autodidact și boem care se mișcă cu nonșalanță între suprarealism, onirism și poezia cotidianului, circumscriindu-și un teritoriu personal de mare finețe și îndrăzneală imagistică. Strict cronologic, adică atît după anul nașterii, cît și după cel al debutului, Dan Emilian Roșca e 80-ist, dar nu trebuie să ne mire că nu se găsește în nici una dintre crestomațiile, uneori exasperant de previzibile, ale generației sale. A debutat la 22 de ani cu Oceane ocheane ocazii (1980), volum prefațat de Șerban Foarță și urmat în timpul vieții de Corabia manechinului (1983), Arhipelagul pasiunilor (1985) și Mansarda de catifea (1995). Deloc gospodar cu scrisul său, a lăsat presărate prin reviste (în special în Orizont) peste 150 de poezii reluate postum în Maturitatea mea exactă. Fascinat de Dimitrie Stelaru, dar și de suprarealiști, Dan Emilian Roșca este un hieratic înzestrat cu umor la care nu găsești scăderi dezamăgitoare. Poet de un erotism dezinvolt și jucăuș, își intitulează o mulțime de texte „oniroemă“, iar în ultima parte a vieții, petrecută la Schitul Piatra Scrisă din Caraș-Severin (unde își găsește sfîrșitul la 47 de ani), semnează poeziile trimise confraților timișoreni Dero – cu o smerenie, aș spune, îngemănată cu autoderiziunea." ["post_title"]=> string(18) "monografia iubirii" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(18) "monografia-iubirii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-10 09:46:58" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-10 06:46:58" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250323" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(37) ["current_post"]=> int(-1) ["before_loop"]=> bool(true) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#16432 (24) { ["ID"]=> int(250375) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2025-10-13 15:28:04" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-10-13 12:28:04" ["post_content"]=> string(6072) "Nu mai sînt bani la buget. Cheltuim mai mult decît încasăm din taxe și impozite. Ne împrumutăm, lună de lună, pentru a acoperi funcționarea statului. La costuri exorbitante. Și cu riscul retrogradării economice. Cum s-a ajuns aici? E relativ ușor de explicat: guvernele anterioare au crescut nesăbuit pensiile și salariile pînă cînd cheltuielile exagerate au devenit nesustenabile. Acum, cuvîntul de ordine e austeritatea. Autoritățile Statului sînt chemate să administreze sărăcia. Rațiunea de a fi a Statului pare să fi devenit doar asta: să protejeze bugetul, să păstreze aparențele bunei funcționări. Și să taie cheltuieli. Pensiile și indemnizațiile speciale rămîn, deocamdată, neatinse, fiind protejate prin decizii ale Curții Constituționale. Se taie, în schimb, de la Educație – se economisește mai nimic, dar se produc incomensurabile costuri sociale în special pentru cei aflați oricum la periferia societății. Și de la Cultură...  Ordonanța de Urgență nr. 52/2025 instituie limitări temporare ale cheltuielilor publice și blochează angajamente noi pentru anumite categorii de cheltuieli. Adoptat sub pretextul disciplinei bugetare, actul normativ riscă să provoace urmări nefaste în rîndul instituțiilor de cultură care ar putea să intre în blocaj. Ordonanța oprește, în ultimele luni ale anului, toate cheltuielile care nu intră în categoria strictă a utilităților, adică fondurile din care se plătesc onorariile colaboratorilor, producțiile artistice, decorurile, costumele, traducerile etc. Teatre, opere, filarmonici, muzee, case de cultură – toate sînt puse în situația absurdă de a anula spectacole, de a returna bilete, de a suspenda colaborări și de a amîna proiecte. Și asta taman la început de stagiune, într-un moment, deci, în care aceste instituții ar fi trebuit să duduie. Managerii vorbesc despre o veritabilă paralizie: fără dreptul de a cheltui pentru proiecte, instituțiilor nu le mai rămîne decît să plătească facturile la lumină și la apă.  Ceea ce s-a vrut o măsură de corectare a risipei s-a transformat, în fapt, într-o sancțiune aplicată culturii – un domeniu care funcționează oricum precar și în care statul nu a investit. Ceea ce OUG 52/2025 ignoră complet este specificul acestui domeniu: un spectacol nu poate fi „reprogramat” la fel de ușor ca o licitație pentru cine știe ce serviciu public. Ceea ce se pierde nu este doar un spectacol ori oferta cotidiană, obișnuită a instituției, ci încrederea în statul care – potrivit Constituției – ar trebui să susțină cultura. Din dorința de a face ordine în finanțele publice, guvernul riscă să provoace o pagubă mult mai mare: o limitare a accesului public la cultură. Asta înseamnă, pînă la urmă, această ordonanță: tăcerea (forțată) a orchestrei, muțenia actorilor, cultura în stand-by de dragul unei economii contabile. În fața reacțiilor dure venite din mediul cultural, Ministerul Culturii a anunțat inițierea unui memorandum împreună cu Ministerul Dezvoltării, menit să permită reluarea activităților artistice – dar fără garanții clare sau termene precise. Pe de o parte, e bine că, măcar în ceasul al doisprezecelea, autoritățile realizează unde au greșit și se străduiesc să repare. Pe de altă parte, corecția vine tîrziu și ca urmare a unei reflecții făcute sub presiune și în pripă, nu a unei autentice înțelegeri a nevoilor sectorului ori a unei planificări serioase. Dacă exceptările vor veni, vom fi evitat catastrofa, la limită, printr-un heirup administrativ. Dar situația culturii rămîne, pe fond, neschimbată: aceeași incertitudine, aceeași austeritate, aceeași lipsă de perspectivă pentru viitorul apropiat. Căci, chiar dacă situația va fi salvată, rămîne neclar dacă fondurile de care dispun instituțiile sînt suficiente pentru a încheia anul; și e încă și mai neclar cum va arăta bugetul pentru 2026.  De ani de zile, cultura se află la marginea bugetelor și în afara priorităților politice, fiind tratată ca un domeniu pur decorativ, nu esențial. Austeritatea a devenit o stare de permanență pentru sectorul cultural, care învață continuu să supraviețuiască din puțin, suplinind prin creativitate lipsa de finanțare. Lipsa dialogului între decidenți și creatori duce la efecte absurde: instituții care există doar pentru a-și acoperi cheltuielile, nu pentru a-și îndeplini menirea. Și nu, nu sectorul cultural ar fi responsabil pentru deficitul bugetar, nu e ca și cum pînă acum muzeele, teatrele, filarmonicile ori bibliotecile ar fi fost răsfățate...  Criza de acum e simptomul unei rupturi între administrația publică și comunitatea culturală: Statul acționează nu ca un administrator al politicilor culturale, ci ca o autoritate care impune decizii arbitrare, aparent fără nici o noimă și oricum nocive. Corecțiile de moment la problemele de moment sînt binevenite. Dar insuficiente. De fapt, e nevoie de o nouă abordare a domeniului cultural, de o altă relație dintre stat și cultură, de o, pur și simplu, înțelegere a specificității culturii și educației în raport cu celelalte domenii. Și de o fundamentare a politicilor pornind de la „excepția culturală”. Asta înseamnă: sanctuarizarea culturii, adică punerea la adăpost de bisturiul care taie bugete în caz de criză (conjuncturală) economică. " ["post_title"]=> string(28) "Pledoarie pentru excepție " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "pledoarie-pentru-exceptie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-10-14 15:01:49" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-10-14 12:01:49" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=250375" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> int(37) ["max_num_pages"]=> int(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_privacy_policy"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_favicon"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "62622d8f1feefb43c4008eca8e4140ca" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["allow_query_attachment_by_filename":protected]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } }

Articole din numărul curent (Nr. 1276)

08 octombrie, 2025

Despre Cookies

Folosim cookies pentru funcționalitatea site-ului și pentru a-ți oferi o experiență personalizată pe observatorcultural.ro. Prin continuarea navigării, ne oferi acordul tău.