Scriem de trei săptămîni, în trei numere consecutive, despre incertitudinea guvernării, o stare de provizorat care se prelungeşte și după nominalizarea generalului Nicolae Ciucă în funcţia de premier. Dacă, după nominalizare, se părea că situaţia este deblocată, noile veşti de pe „frontul“ politicii nu mai sînt atît de încurajatoare. PSD n-ar mai vota acest guvern, chiar şi într-o variantă de susţinere ca guvern minoritar, fără alte obligaţii şi înţelegeri între guvern şi PSD. Cum PSD este evaziv şi se răzgîndeşte des (nu întotdeauna doar prin hotărîri interne), nu este exclus să avem, totuşi, un guvern votat de PSD. Indiferent de votul PSD, este extrem de jalnică această situaţie, cu un guvern care stă la mîna şi la votul PSD.
Incertitudinea guvernării nu este o noutate în ultimii doi ani şi aceasta porneşte din campania electorală, cînd PNL nu şi-a evaluat bine şansele şi scorul în alegeri. O beţie a succesului a străbătut întreaga toamnă trecută, cu un PNL care se vedea cîştigător cu 40% din voturi. Nimic nu i-a putut face pe Ludovic Orban şi pe Klaus Iohannis să înţeleagă că duc o campanie proastă, în care singura preocupare era atacul la PSD. „Strategii“ PNL n-au înţeles că prezenţa la vot va fi foarte slabă (cîtă vreme alegătorii nu au avut cîteva minime certitutudini sociale, mai ales în ceea ce priveşte pensiile şi salariile), n-au înţeles că AUR este o ameninţare şi n-au priceput că atacurile împotriva PSD vor produce o reacţie adversă, o mobilizare a simpatizanţilor PSD la vot.
Ceea ce a fost cel mai grav, în campania electorală, poate fi rezumat prin absenţa oricărei viziuni politice post-alegeri: PNL, în campania electorală, n-a colaborat cu USR. Deşi şi-ar fi putut da seama că vor fi obligaţi de rezultatul votului să guverneze împreună, abia după alegeri PNL a conştientizat că un guvern se va baza pe o coaliţie şi că are nevoie de susţinerea USR. PNL şi USR au părut că se văd pentru prima dată faţă în faţă, ca într-o „căsătorie pe nevăzute“, abia după anunţarea rezultatelor oficiale. Pe parcursul întregului an 2020, PNL nu a dorit o guvernare cu USR, ei tot sperînd că vor putea face guvernul doar cu UDMR, că îşi vor zdrobi adversarii printr-un scor uriaş.
Ludovic Orban, care este principalul răspunzător pentru rezultatele alegerilor parlamentare ale PNL, a căutat să-şi păstreze, prin subterfugii, cît mai bine funcţia în partid, deşi eşecul de la alegeri îl obliga să facă un pas în spate. Dar el a rămas în fruntea bucatelor şi a început să negocieze, oferind USR mai mult decît i se cuvenea. Cum pierduse alegerile, Ludovic Orban n-a mai avut pretenţii la funcţia de premier şi aşa a s-a ajuns la o catastrofală soluţie politică: Florin Cîţu, fără experienţă în administraţie, a devenit prim-ministru.
Apoi a început bătălia pentru preşedinţia PNL, în care Klaus Iohannis a intervenit în favoarea lui Florin Cîţu. De fapt, nici Ludovic Orban, nici Florin Cîţu nu meritau să fie în fruntea PNL, primul fiind compromis de rezultatele alegerilor, al doilea guvernînd în dispreţul faţă de cetăţean, intrînd în jocuri nocive, fără eficienţă, şi lipsindu-i acea coerenţă care să-i permită medierea între partidele coaliţiei. Văzîndu-i slabi ca negociatori şi ca anvergură politică (şi pe Ludovic Orban, şi pe Florin Cîţu), USR s-a crezut, şi el, singur pe scena politică, iluzionîndu-se că poate face orice, dat fiind că la PNL oricum e haos. Criza s-a amplificat, USR a ieşit de la guvernare şi sîntem într-un moment în care ţara rămîne fără guvern şi cu un PNL care aşteaptă, cu căciula în mînă, pe la uşile PSD, poate-poate vor fi miluiţi cu un vot în Parlament.
Preşedintele Iohannis a contribuit la adîncirea crizei încă de la numirea lui Florin Cîţu ca premier, în iarna trecută. Cîţu era un ilustru necunoscut, dar a fost propulsat în fruntea guvernului şi a coaliţiei. Încăpăţînarea preşedintelui Iohannis de a-l vedea pe Florin Cîţu şi preşedinte la PNL a declanşat criza politică, o criză atît în interiorul PNL (cu un Ludovic Orban tot mai vocal), cît şi în coaliţie. Foarte tîrziu a înțeles preşedintele Iohannis că Florin Cîţu nu mai poate fi premier, că nu va trece nici un guvern cu el în frunte.
Aşa a apărut „soluţia“ Nicolae Ciucă, un personaj care a intrat în PNL în 2020, venind direct din fruntea Statului Major, un militar care a condus armata română, dar care, în civilie, nu ne-a arătat calităţi de mediator şi de şef al unei coaliţii, în care trebuie să armonizeze interese divergente. PNL – un partid fără personalitate – a acceptat în unanimitate (unanimitate!) soluţia Ciucă. Nimeni n-a crîcnit, nimeni n-a spus „poate că avem în partid şi alţi lideri care asuma poziția de prim-ministru“, nu s-a făcut o analiză a persoanelor care ar fi avut profilul unui premier. „E militar, face ordine!”, acesta a fost argumentul. Din fericire, România nu merge la război, iar un premier trebuie să ştie şi un pic de economie, să aibă şi ceva noţiuni de drept, să fi avut şi minime contacte diplomatice externe (nu ca militar, ca diplomat civil) şi mai ales să dețină abilitatea de a construi o majoritate pentru susţinerea guvernului. Are toate aceste calităţi Nicolae Ciucă? L-a văzut cineva negociind (politica presupune o artă a dialogului, nu este ca în armată, unde ordinul nu se discută, se execută), l-a văzut cineva vorbind pe chestiuni politice? În afară de cîteva banalităţi, „vom discuta, ne vom întîlni”, Nicolae Ciucă pare cumva „paraşutat“ în mijlocul unor oameni pe care nu-i cunoaște, nu-i înţelege şi nu-i poate integra într-un mecanism guvernamental.
Presupunînd că guvernul Ciucă va trece în Parlament, avem mari dubii că generalul adus în funcţia de premier este omul potrivit pe locul potrivit. Deja fundalul este tulbure, deja măsurile restrictive pentru stăvilirea pandemiei au cunoscut o încîlceală gravă (unde sînt valabile certificatele de vaccinare?), iar lumea este în continuare exasperată. Exasperată că numărul morţilor şi al infectaţilor creşte, exasperată că vine o iarnă cu scumpiri masive, exasperată că şcoala s-a oprit şi exasperată că scena politică pare în continuare o joacă, un experiment, un poligon de încercare. România, un poligon de încercare."
["post_title"]=>
string(34) "România, un poligon de încercare"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(31) "romania-un-poligon-de-incercare"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-29 15:51:55"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-29 12:51:55"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217861"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[1]=>
object(WP_Post)#35750 (24) {
["ID"]=>
int(217878)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-26 16:39:57"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-26 13:39:57"
["post_content"]=>
string(2575) "
Astăzi, 25 octombrie, sărbătorim 100 de ani de la nașterea Regelui Mihai I, ultimul suveran al României, ultimul monarh din ţările Europei de Est, personalitate marcantă care a influențat decisiv cursul istoriei.
Regele Mihai rămîne și astăzi în amintirea multor români ca un simbol al democrației, al luptei anticomuniste, al speranței, un exemplu de modestie, demnitate și dragoste de țară.
Încă de la o vîrstă fragedă, i s-a pus pe umeri o responsabilitate imensă, de care s-a achitat din plin. Deciziile sale ferme, rezistente la presiunile acute ale vremurilor, au schimbat decisiv cursul istoriei.
Prin hotărîrea și prin curajul cu care s-a opus instalării regimului comunist s-a transformat într-un simbol național al rezistenței și, finalmente, într-unul dintre principalele obstacolele din calea sovietizării României.
A fost forțat de liderii comuniști să abdice, a fost alungat din țară și nedreptățit constant de către cei pentru care istoria contrafăcută de comuniști a reprezentat Adevărul. Cu toate acestea, dragostea sa de țară a rămas neștirbită, Regele Mihai I reprezentînd un pilon important de care românii și-au legat speranțele în perioada comunistă.
A acționat neobosit în slujba țării sale: aflat în exil, a sprijinit Comitetul Național Român, Fundația Regală Universitară Carol I și activitatea partidelor democratice din exil, a transmis unor lideri politici marcanți scrisori în care a apărat interesele poporului român, a acordat interviuri publicațiilor și postului de radio Europa Liberă. A luptat pentru România toată viața, indiferent că se afla în exil sau era întors din drum de la aeroport, cum s-a întîmplat în primii ani după Revoluție.
Regele Mihai a militat pentru intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană și a încurajat respectarea drepturilor omului, a adevărului istoric, consolidarea statului de drept și a democrației în țara noastră.
S-a stins din viață la 5 decembrie 2017, la Aubonne, Elveția, deși pentru mulți dintre români Regele va rămîne viu pentru totdeauna.
25 octombrie 2021
Alexandra TOADER
Preşedinte executiv IICCMER"
["post_title"]=>
string(36) "Centenarul naşterii Regelui Mihai I"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(35) "centenarul-nasterii-regelui-mihai-i"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-26 16:39:57"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-26 13:39:57"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217878"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[2]=>
object(WP_Post)#35749 (24) {
["ID"]=>
int(217876)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-26 16:38:29"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-26 13:38:29"
["post_content"]=>
string(2071) "
Pe simezele galeriei Institutului Cultural Român de la Madrid va fi prezentată, pentru public, în perioada 25 octombrie - 5 noiembrie 2021, expoziția de gravuri „Versuri încrucișate. Blandiana – Cărtărescu“, a artistului spaniol Luis Moro.
Inspirată din opera poetică a cunoscuților autori români Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu, expoziția prezintă un dialog artistic inedit între artă și poezie.
Luis Moro a expus în cele mai importante centre artistice din Spania și America Latină și a participat la principalele tîrguri de artă europene. A colaborat în realizarea lucrărilor sale cu poeți precum Antonio Gamoneda și Elena Poniatowska.
În anul în care se celebrează 140 de ani de relații diplomatice dintre România și Spania, artistul spaniol a studiat opera poeților Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu și a produs a serie de mape conținînd gravuri inspirate din poezii lor, reunite sub titlul „Versuri încrucișate“.
Această expoziție este un concept nou, care vorbește despre dialogul constant dintre România și Spania, despre dialogul dintre culturi și dintre arte, explorînd puterea cuvîntului de a evoca imagini și forța poetică a imaginii.
Inaugurarea expoziției va avea loc pe 27 octombrie, ora 18.00, în prezența artistului plastic Luis Moro, a scriitorului Mircea Cărtărescu, a președintelui Asociației Colegiale a Scriitorilor din Spania Manuel Rico și a traducătoarei Marian Ochoa de Eribe. Expoziția va fi deschisă publicului de luni până vineri, între orele 10 și 17. (comunicat ICR Madrid)"
["post_title"]=>
string(69) "„Versuri încrucișate. Blandiana – Cărtărescu“ la ICR Madrid"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(54) "versuri-incrucisate-blandiana-cartarescu-la-icr-madrid"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-26 16:38:29"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-26 13:38:29"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217876"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[3]=>
object(WP_Post)#35748 (24) {
["ID"]=>
int(217859)
["post_author"]=>
string(2) "13"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-26 12:06:03"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-26 09:06:03"
["post_content"]=>
string(6498) "
Ce se întîmplă în România și în lume? Există vești bune și mai puțin bune. Noile restricții preconizate de reglementările ce deja au intrat în vigoare dau rezultate imediate. Nu e rău că românimea – românii în sus, românii în jos, asta e pe buzele mai tuturor politicienilor din România, chiar dacă se strîmbă din nas cînd vine vorba de Țară și Neam – se îmbulzește la centrele de vaccinare. Cad recorduri de la o zi la alta. Românul nostru, cu șapte vieți în pieptu-i fără stenturi – comorbiditățile sînt și ele la ordinea zilei–, e pus pe fapte mari și poate recupera, printr-un mereu de actualitate heirupism, decalajul (nefericit) care ne plasează în coada țărilor cu procente mici de vaccinați. Dar e bine dacă totul se sfîrșește cu bine. Și avem exemple concrete, un preot dintr-o mahala bucureșteană a chemat în biserică o doctoriță care să le vorbească enoriașilor despre avantajele vaccinării. Punct ochit, punct lovit, mai ales după ieșirile unor înalți prelați care s-au făcut de băcănie vorbind aiurea despre molimă și despre vaccinare. Mai bine mai tîrziu decît niciodată. Vaccinarea în masă e o treabă bună. Doar că, aflăm tot de la medicii infecționiști și epidemiologi, tot atît de importantă ar fi și testarea. Tot în masă. Căci sînt două procese strîns legate între ele. Combaterea molimei și răspîndirea ei. Mai ales că ni se spune neted – dar nu se și repetă la fel de intens – că atît nevaccinații, cît și vaccinații pot transmite virusul. Așa că ar fi util – și mai ieftin, mai puțin împovărător, dar cu un aport uman consistent – să depistăm rapid purtătorii de virus, să îi izolăm și să îi tratăm, înainte ca aceștia să transmită, tot în masă, virusul. Care și așa face ravagii prin lume, cu atîtea tulpini, variante locale, reacții neașteptate. E necesară o mobilizare exemplară a întregii națiuni – nu e momentul de noi gîlcevi și încontrări între diverse componente ale corpului social şi așa divizat pe diferite teme, toate de mare actualitate. Pensii/pensionari, facturile care cresc, situația energetică în prag de iarnă – în Moldova, rușii de la Gazprom amenință cu sistarea livrărilor în caz de neplată a datoriilor etc. –, situația școlară, cea medicală nefiind ultima de care ar trebui să se ocupe mai-marii țării.
Continuă să fie mare numărul de infectări și de decese consemnate de mass-media cu oarece satisfacție, pentru că mereu se bat noi recorduri. Naționale sau mondiale. Știrile rele sînt împănate de calupuri de publicitate care, evident, nu au nici o legătură cu victimele molimei, dar aduc bani frumoși la teșchereaua televiziunilor. Naționale sau mondiale. Mai bine lipsă.
Continuă negocierile – cît or fi ele de reale și de constructive – și discuțiile – de tot felul, mai pe față, mai pe dos, în mod cert – între partidele politice din România pentru alcătuirea unui guvern condus de generalul (r) Nicolae Ciucă. Prima încercare de coagulare a unui nou guvern, cu un mandat acordat liderului USR Dacian Cioloș, a dat chix. Urmează mandatul de zece zile oferit generalului Ciucă. Pînă la închiderea ediției revistei noastre, nu sînt semne că s-ar fi ajuns la un acord. Mai urmează discuții/negocieri ale căror rezultate nu pot fi anticipate. Pentru că logica și analizele speculative nu se regăsesc în deciziile luate la iuțeală din varia considerente. Orice guvern am avea la sfîrșitul acestei săptămîni – sau dacă vom continua să funcționăm ca stat în regim de avarie –, lupta împotriva pandemiei trebuie să rămînă obiectivul numărul 1 al clasei politice. Așa cum e ea, cu Iohannis și Arafat, cu liberalii divizați, cu PSD-ul ezitant între a pune umărul la rezolvarea crizei și acele alegeri anticipate care nu se întrevăd, cu USR-iștii scoși din joc – dar care ar putea ajuta la formarea unei noi majorități printr-o suceală negociată de ultimă oră –, cu UDMR-ul care se vede pe cai mari în aceste momente, cînd reprezentanții lui dau dovadă de calm și de responsabilitate, cu reprezentanții AUR, vocali și agresivi, dar avînd un electorat care a tot crescut din nemulțumirile oamenilor la adresa partidelor politice cu vechi și uzate ștate – alt cuvînt la ordinea zilei. Da, de responsabilitate ar fi vorba. Și de testare, testare, testare. Și, evident, de vaccinare, vaccinare, vaccinare. Și de mai ce? De puțină vorbă bună, încredere și speranță, nu doar amenințări, amenzi, interdicții. De huiduieli și măscări sîntem sătui. Se poate? De ce nu.
Pe plan extern, președintele turc Erdogan joacă tare și e iar pe cai mari. S-a rățoit la zece ambasadori, în cap cu cel al SUA – „Cine sînteți voi să dați lecții Turciei?” –, care au solicitat eliberarea unui disident, Osman Kavala, arestat, închis, judecat, achitat și iar acuzat de acțiuni contra statului turc, din 2017. Erdogan vrea să declare personae non gratae nu mai puțin de zece ambasadori ai democrațiilor occidentale care au semnat un apel pentru eliberarea din închisoare a unui militant de frunte al societății civile din Turcia. La noi știrea nu a făcut purici. Aferim!
Nici cu Taiwanul nu e de joacă. Joe Biden se cocoșește în fața chinezilor că nu va permite anexarea insulei de către țara-mamă. Doar că un conflict militar între cele două mari puteri – nucleare ambele – ar putea da omenirea peste cap. Ceea ce nu e de dorit nici la Washington – unde răfuiala cu Donald Trump continuă într-o veselie –, și nici la Beijing, care și-ar putea vedea periclitate toate proiectele – gigantice – legate de noul Drum al Mătăsii. Dincolo de zboruri cu avioane și de declarații contondente, nu credem că se va depăși linia periculoasă a unui conflict militar. Păgubos pentru întreaga omenire.
Pandemie, nepandemie, cu sau fără guvern, toamna rămîne la fel de frumoasă. Am putea să ne bucurăm măcar de atît. Fără nici o ordonanță de urgență."
["post_title"]=>
string(71) "Vaccinare, restricţii şi dificilul drum pînă la formarea guvernului"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(66) "vaccinare-restrictii-si-dificilul-drum-pina-la-formarea-guvernului"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-29 15:52:50"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-29 12:52:50"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217859"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[4]=>
object(WP_Post)#35747 (24) {
["ID"]=>
int(217903)
["post_author"]=>
string(4) "4547"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 12:19:08"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:19:08"
["post_content"]=>
string(10756) "
Asistăm în ultima vreme la nașterea unui monstru. A unuia dintre cei mai feroce monștri pe care i-a cunoscut omenirea, un monstru care, odată ajuns la maturitate, va ucide cu sînge rece tot ce mișcă. Cine este acest monstru? Este Ura față de Celălalt, față de cel de lîngă noi: călătorul din autobuz cu care împărțim bancheta, vecinul, colegul sau chiar fratele, prietenul nostru. Cum s-a ajuns oare aici? Din decembrie 1989 și pînă în 2019, vreme de 30 de ani, în România, în ciuda sărăciei, a „moștenirii comuniste“, a corupției și a atîtor altor neajunsuri, ajunseserăm, probabil in corpore, să credem că pericolul totalitarismului a trecut. Cel puțin atîta timp cît mai trăiesc cei care l-au cunoscut și care pot da mărturie. Ne-am înșelat. Monstrul Urii față de Celălalt pîndește tot timpul și nu scapă nici o ocazie să se insinueze în viața noastră; și cum altfel să se instaleze confortabil în lume decît întinzînd patul de tortură al lui Procust, patul totalitarismului, pe care sîntem așteptați pe rînd, unul cîte unul.
Muzeul Național al Literaturii Române Iași lansează un nou proiect editorial, colecția „Parodii originale“. Cincizeci de poeți contemporani au fost invitați să scrie cîte un poem în stil propriu, pornind de la un titlu original și un vers la alegere din opera patronilor de muzee literare ieșene: Vasile Alecsandri, Otilia Cazimir, Mihai Codreanu, Mihai Eminescu și George Topîrceanu.
Au rezultat cinci volume colective, grupate în jurul celor cinci poeți clasici, alcătuind colecția „Parodii originale“, apărută la Editura Muzeelor Literare. La proiect au contribuit: Bogdan Alexandru-Stănescu, Vlad Alui Gheorghe, Radu Andriescu, Liviu Antonesei, Șerban Axinte, Vasile Baghiu, Lavinia Bălulescu, Svetlana Cârstean, Ruxandra Cesereanu, Rita Chirian, Marius Chivu, Dan Coman, Teodora Coman, Ana Donțu, Andrei Dósa, Domnica Drumea, Lia Faur, Diana Geacăr, Irina Georgescu, Bogdan Ghiu, Silvia Grădinaru, Adela Greceanu, Mugur Grosu, Cristina Hermeziu, Florin Iaru, Diana Iepure, Ligia Keșișian, Claudiu Komartin, Ștefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Antonia Mihăilescu, Emilia Nedelcoff, Ioana Nicolaie, Cosmin Perța, Simona Popescu, Andra Rotaru, Robert Șerban, Dan Sociu, Moni Stănilă, Monica Stoica, Livia Ștefan, Olga Ștefan, Iulian Tănase, Răzvan Țupa, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Matei Vișniec, Miruna Vlada.
Despre colecție, criticul Bogdan Crețu a declarat: „Douăzeci și cinci de poete și douăzeci și cinci de poeți de azi au inclus în meniul lor clasicii. Uneori au făcut-o parodic, ludic, dar cel mai adesea și-au asumat la modul sobru câte un vers din Alecsandri, Eminescu, Topîrceanu, Codreanu, Cazimir. Ce a ieșit e poezie adevărată, în cel mai actual limbaj posibil, despre lumea noastră, cu tensiunile și anxietățile și dilemele ei sau cu bucuriile ori mulțumirile ei, mărunte sau mari, în care cîte un vers sună ultra-cunoscut. Vechi, dar totodată inedit, pentru că în acest fel poezia fixată în tradiție devine cât se poate de nouă. E un proiect surprinzător, o provocare frumoasă, atât pentru cei care au ridicat mănușa, dar și pentru cititori. Dar mai ales e o idee care a prilejuit cinci cărți de poezie contemporană de foarte bună calitate“.
Prezentarea colecției a avut loc în Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT, sîmbătă, 23 octombrie, la Casa Muzeelor din Iași."
["post_title"]=>
string(67) "Proiect FILIt: poezia clasică, pretext pentru poezia contemporană"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(63) "proiect-filit-poezia-clasica-pretext-pentru-poezia-contemporana"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-28 12:20:18"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:20:18"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217945"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[6]=>
object(WP_Post)#35745 (24) {
["ID"]=>
int(217946)
["post_author"]=>
string(3) "172"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 12:21:29"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:21:29"
["post_content"]=>
string(5849) "
La FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere) de la (Iași, firește) de anul acesta (care, adică, din fericire s-a putut ține, în ciuda adevăratului și singurului complot existent, real: acela al antivacciniștilor) am participat la două mese-rotunde ale traducătorilor în și respectiv din română devenite deja, din fericire, tradiționale, mai ales în atenta, luminoasa moderare a Monicăi Joița. Aceste mese-rotunde constituie, de fapt, un adevărat work in progress al traducătorilor, în strădania lor de a se auto-cunoaște și, mai ales, de a se auto-constitui ca breaslă autonomă și, prin urmare, capabilă să se auto-organizeze și să exercite presiuni pentru o mai bună imagine, reprezentare și, nu în ultimul rînd, remunerare, în rîndul recunoașterii generale a drepturilor traducătorilor. Foarte firesc, așa cum se poate vedea din această scurtă trecere în revistă, în cadrul acestor mese-rotunde nu putea lipsi cuvîntul Asociației Române a Traducătorilor Literari (ArtLit), care anul acesta a fost consistent reprezentată la FILIT prin Simina Popa, Simia Răchițeanu, Iulia Dromereschi și subsemnatul.
Atît la prima întîlnire, doar între traducători, cît și la cea de-a doua, între traducători și profesori de liceu din Iași (ambele desfășurate joi, 21 octombrie), și pentru a respecta normele de securitate sanitară, s-a stat în cerc. Ceea ce nu a putut ca, la momentul (care nu putea să lipsească) al exasperării, cînd am denunțat, din nou, drept o pată oarbă, o inexplicabilă inerție încăpățînarea majorității zdrobitoare a editorilor români de a nu publica și numele traducătorului, ca nume de (juridic) autor, pe coperțile cărților, să-mi dau seama că, după modelul Alcoolicilor Anonimi, traducătorii ar putea să se organizeze într-un fel de Cerc al Traducătorilor Anonimi, formatul însuși al meselor-rotunde putîndu-ne face să spunem: „Mă numesc X, și am un viciu: traduc“. Și ar trebui, firește, adăugat: „traduc prost plătit“. Cercul Traducătorilor Anomimi, adică Precari – așadar.
Lăsînd gluma – care tocmai o glumă, din păcate, nu este – deoparte, în prima dintre aceste mese-rotunde am fost invitați să spunem cum a fost viața și activitatea noastră de traducători în pandemie. Și a reieșit, doar aparent paradoxal, că a fost mai bună decît în viața „normală“, dat fiind că, pe de o parte, fiind obligați să stăm în casă, am avut mai mult timp să lucrăm, și că, pe de altă parte, în lipsa prezentărilor și a lansărilor fizice de cărți și de autori, online-ul a reușit să multiplice contactele și, cum s-a spus (de către neobosita și experimentala – deja experimentata – traducătoare și animatoare culturală Iulia Dromereschi), să deschidă, să dez-elitizeze, deci să democratizeze participarea la actul cultural, în care publicul, în special tînăr, pare a începe să devină tot mai conștient nu numai de exsietența, ci și de importanța traducătorilor în „lanțul cărții”. Doamne ajută, să sperăm că așa este și că lucrurile o vor apuca pe făgașul acesta, și că nu este vorba doar de o profeție autorealizantă, de o iluzie în, tocmai, cerc închis...
La polul opus, în cadrul primei mese-rotunde, aceea a întîlnirii dintre traducători, s-a situat părerea excepționalului traducător de limbă română (în neerlandeză) Jan Willem Bos (traducător, între alții, al lui Mircea Cărtărescu, și autor, anul viitor, al unui volum de memorii despre relațiile cu cultura română scris direct în limba română), care a ținut să aducă aminte că în pandemie a fost (este) greu în special pentru editori și pentru librari, și că restricțiile și deci dispariția întîlnirilor fizice a defavorizat textele de nișă și, prin urmare, traducerile din limbi mici sau rare (este termenul tehnic, un eufemism), precum româna, și din autori necunoscuți sau mai puțin cunoscuți, care au nevoie de prezentări și de prezență fizică, doar bestsellerurile rămând să o ducă în continuare bine, neavînd nevoie de așa ceva...
Am aflat, apoi (de la Andrei Lazăr, traducător și universitar clujean), că la Suceava, sub coordonarea profesoarei Muguraș Constantinescu, se lucrează intens la o istorie a traducerilor din România, și (de la același „raportor“) că o linie de cercetare asupra traducerilor – care mă interesează foarte mult și pe mine – este aceea legată de „genetica traducerilor“, interesată deci de arhivele traducătorilor și de opera de traducere ca domeniu de cercetare (și, iată, de meta-cercetare) în sine, sui generis.
Despre traducere, traduceri, între traducători, s-au mai spus multe lucruri importante la FILIT (și) anul acesta, așa că va urma.
Nota redacţiei: Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT este un proiect ce reunește în România sute de profesioniști din domeniul cultural: scriitori, traducători, editori, organizatori de festival, critici literari, librari, distribuitori de carte, manageri şi jurnalişti. Timp de 5 zile, 20-24 ocrtombrie, în cadrul FILIT au avut loc zeci de evenimente, într-o gamă largă de manifestări: întîlniri literare cu vedete ale scenei literare mondiale, nopți albe ale poeziei și muzicii, ateliere și mese rotunde profesionale, concerte, lecturi și evenimente."
["post_title"]=>
string(45) "Cercul traducătorilor Anonimi, la FILIt 2021"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(43) "cercul-traducatorilor-anonimi-la-filit-2021"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-28 12:21:29"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:21:29"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217946"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[7]=>
object(WP_Post)#35744 (24) {
["ID"]=>
int(217866)
["post_author"]=>
string(4) "1006"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-26 14:42:19"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-26 11:42:19"
["post_content"]=>
string(30477) "
La 29 octombrie, se împlinesc 70 de ani de la înfiinţarea Departamentului românesc al Europei Libere. Reproducem, în aceste pagini, o invitaţie transmisă redactorilor Europei libere, cînd se împlineau 25 de ani de la aniversare.
Cu acest prilej, vă propunem un interviu cu Liviu Tofan, fost şef al secţiei de Ştiri şi, după 1989, şef al redacţiei de la Bucureşti a Europei Libere. Interviul este prilejuit de apariţia unei cărţi: Ne-au ţinut în viaţa, Radio Europa Liberă. 1970-1990, apărută la Editura Omnium, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Liviu Tofan reuşeşte, prin această carte, să puncteze momentele esenţiale prin care a trecut Departamentul românesc în anii 1970-1990 şi să ne ofere detalii despre alcătuirea emisiunilor. De asemenea, sînt evocate figuri legendare ale acestui post de radio, de la directorii săi, Noel Bernard şi Vlad Georgescu, la redactorii emisiunii Actualitatea românească, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Gelu Ionescu, Şerban Orescu, amintind de emisiunile culturale realizate la Paris de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Este o carte care se opreşte şi la momentul „Decembrie 1989“, existînd un capitol separat despre acele zile, cînd Radio Europa Liberă şi-a modificat programul şi a transmis în direct, cu ore în plus de emisie.
Liviu Tofan oferă, aşadar, cititorilor o carte despre un post de radio cu care românii s-au identificat şi în care au crezut, un post de radio care a a însemnat foarte mult pentru rezistenţa românilor în vremuri de restrişte. Este un interviu acordat în exlcusivitate revistei Observator cultural, pe baza unor întrebări în scris transmise autorului.
Dumneavoastră, domnule Liviu Tofan, cînd v-aţi angajat la Europa Liberă? Cît de greu a fost să aveţi un contract cu Europa Liberă?
Am avut, de fapt, două începuturi la Europa Liberă. Mai întîi, în mai 1973, ca freelancer, colaborator permanent. A fost un fel de perioadă de probă impusă, în primul rînd, de faptul că nu se puteau face angajări decît atunci cînd se elibera o poziție în schema de personal a Departamentului românesc. Schemă limitată strict la 46 de poziții, cu totul: redactori, crainici, secretariat, administrație, tehnic. Nu putea fi angajat nimeni în plus față de această schemă. Redactori eram doar vreo 30, inclusiv cei de la Știri, care nu contribuiau la realizarea altor emisiuni. Adică eram puțini, și spun asta pentru că, cine s-ar lua după documente ale Securității, ar crede că eram cîteva sute. Eu am putut fi angajat abia în noiembrie 1976, cînd o întîmplare nefericită – moartea lui Preda Bunescu, adjunctul directorului Noel Bernard – a făcut să se elibereze o poziție. Și am devenit redactor de știri sub îndrumarea lui Mihai Cismărescu. Pe care l-am înlocuit ca șef al secției de Știri în 1980, cînd Cismărescu a devenit adjunctul lui Noel Bernard. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu era simplu să devii angajat permanent la Europa Liberă, mulți au stat la coadă, ca să spun așa. Numărul limitat de poziții nu era singurul impediment. Contau foarte mult competența, seriozitatea și aptitudinile jurnalistice. Nu contau pentru americani diplomele sau „studiile superioare“, la radio nu te întreba nimeni de așa ceva.
Ce a însemnat perioada de pînă în decembrie 1989 pentru dvs., ce aţi avut de făcut în mod direct?
Secția de Știri era cea mai importantă subdiviziune a Departamentului românesc și locul în care se produceau zilnic cele mai multe minute de emisie live, cea mai „mare“ emisiune – două ore în fiecare zi de luni pînă sîmbătă, aproape trei ore duminica. Apoi, știrile erau, de departe, cel mai ascultat segment al programului nostru, deci cu cel mai mare impact. Din aceste motive, News Chief, șeful Știrilor, avea un statut special în ierarhia Departamentului, corespunzător răspunderii sale, situîndu-se pe poziția a treia, după director și adjunctul acestuia. Concret, trebuia să organizez activitatea secției de Știri în trei ture pe zi, 24/7, să mă asigur că nu s-a omis nici o știre importantă, că redactorii de știri sînt permanent conștienți de răspunderea muncii lor, pentru că știrile erau singura emisiune care se difuza în direct fără viza unui Supervisor, adică fără acel OK de care avea nevoie orice altă emisiune pentru a fi înregistrată și difuzată.
[caption id="attachment_217869" align="aligncenter" width="532"]
Imagini ale urmărilor atentatului din 21 februarie 1981 (Arhiva Richard Cummings și Dosarul de anchetă al poliției).[/caption]
Dincolo de munca la știri, aveam datoria, ca Supervisor, să dau OK-ul pentru diverse alte emisiuni, însemnînd verificarea acurateței textelor respective în raport cu sursele folosite. Apoi, printre atribuțiile mele se mai număra redactarea unor emisiuni zilnice ca Articolul Zilei sau Revista Presei Internaționale, ceea ce însemna selectarea și traducerea materialelor respective. În sfîrșit, scriam o rubrică săptămînală intitulată Știri Cenzurate în România pentru Actualitatea Românească. Ca să nu mai vorbesc de acele sfîrșituri de săptămînă cînd îmi venea rîndul, ca Supervisor, să fac Programul Politic.
Cartea dumneavoastră, care apare în aceste zile, coincide cu cei 70 de ani de la înfiinţarea Departamentului românesc al Europei Libere. Cartea se numeşte: Ne-au ţinut în viaţă. Radio Europa Liberă, 1970-1990. Este o istorie, o mărturie despre anii petrecuţi de dvs. la Europa Liberă, o evocare?
Este o carte de istorie, în primul rînd. Mi s-a părut teribil de nedrept și de greșit faptul că, avînd în vedere rolul atît de important jucat de Europa Liberă în istoria recentă a României, nu exista o lucrare menită să explice, factual și detaliat, ce a fost și cum a funcționat Radio Europa Liberă, cum era organizat Departamentul românesc, ce emisiuni se difuzau, cine le făcea, de ce le făcea, care erau procedurile editoriale, cum era structurată instituția numită Radio Free Europe/Radio Liberty, Inc., care au fost momentele importante din viața redacției românești etc. Am scris cartea pentru a corecta această eroare și pentru a lăsa un document-martor despre „cel mai influent post de radio politic din istorie“, cum a fost numit REL de comentatorii avizați. Fără Europa Liberă nu am fi avut anul 1989 – eliberarea Europei Răsăritene de comunism – atît de precipitat, de cuprinzător și de pașnic (cu excepția vărsării de sînge de la noi). Căci, din 1950, cînd a început să emită, Radio Europa Liberă a săpat permanent la rădăcina sistemului comunist, împiedicînd regimurile est-europene să altereze gîndirea oamenilor prin propagandă și cenzură, întreținînd speranța că răul va avea totuși un sfîrșit și încurajînd protestele prin tribuna oferită de microfonul de la München.
Și mai trebuie amintit ceva: REL a fost o inițiativă americană, o instituție cu vreo 1.700 de angajați, a cărei operare a costat, de-a lungul deceniilor, multe miliarde de dolari (la valoarea de azi a dolarului). Dincolo de cifrele cu multe zerouri, cred că nici o altă națiune nu a făcut mai mult pentru români decît Statele Unite prin tot ce a însemnat Europa Liberă în timpul celor 40 de ani de oprimare totalitară.
Care au fost cele mai grele momente pe care le-aţi trăit la Europa Liberă?
Anul 1981 a fost cel mai greu. Un an care a debutat cu atentatul din februarie, a continuat cu tentativa de asasinare a colegului Emil Georgescu, în iulie, și s-a încheiat cu moartea lui Noel Bernard, în decembrie. Atunci am avut senzația că soarta Departamentului românesc mai atîrna de un fir de păr. Dispariția lui Noel Bernard m-a descumpănit cel mai mult, pentru că el personifica efectiv performanța jurnalistică a Europei Libere. „A fost cel mai sclipitor jurnalist de radio care a existat vreodată la Europa Liberă“, cum l-a descris Jim Brown, unul dintre directorii americani ai REL.
A fost Radio Europa Liberă parte a unui „război rece“?
Cred că toți am fost parte, vrînd-nevrînd, a Războiului Rece pînă în 1989-1991 (cînd s-a prăbușit și Uniunea Sovietică). Eu unul pot spune că am fost foarte conștient de pericolul războiului, mi-a fost destul de „cald“. Să ne amintim că, imediat după sfîrșitul celui de-al doilea Război Mondial, Moscova s-a manifestat foarte agresiv față de lumea liberă, încercînd să-și mărească tot mai mult sfera de influență oriunde s-ar fi putut, în Europa sau în Asia. Radio Europa Liberă a fost conceput atunci de agenția americană de spionaj CIA ca o operațiune strategică de război psihologic pentru frînarea acelor tendințe. În timp, relațiile est-vest au trecut prin diverse etape, la care Europa Liberă s-a adaptat. Raporturile cu CIA au încetat complet în 1973, gestionarea radioului (finanțare, supervizare) fiind preluată de Congresul american. Războiul Rece a continuat însă, ca și misiunea Europei Libere, și în faze mai destinse, cum au fost anii 1970. În ceea ce ne privește pe noi, românii, dincolo de orice Război Rece sau geopolitică, perioada cea mai grea a fost cea a anilor 1980, cu un alt fel de război, cel al regimului Ceaușescu împotriva românilor. Anul 1989, îndrăznesc să spun, a demonstrat între altele că Radio Europa Liberă a fost „cea mai eficientă armă a Războiului Rece“, cum au spus unii mai experți decît mine.
A fost Radio Europa Liberă un post anticomunist?
Sigur că a fost un radio anticomunist, dar abordarea nu a fost mereu aceeași. Tonul agresiv al emisiunilor din anii 1950 pleca de la ideea că ascultătorii noștri trebuie „stimulați“ în opoziția lor față de regimul comunist. După eșecul revoluției din Ungaria, tonul radioului a devenit mai rezervat, vituperațiile anticomuniste făcînd loc tot mai mult considerentelor jurnalistice. În ceea ce privește Departamentul românesc, aș spune că profesionalizarea acestuia a început cu adevărat după 1966, cînd la conducere a revenit Noel Bernard. Apoi s-a întîmplat ca Nicolae Ceaușescu, prin poziționarea sa antisovietică, să devină favoritul est-european al Occidentului, răsfățat de presă și curtat de liderii politici. Americanii în special i-au acordat un tratament preferențial urmărind provocarea unei scindări a Pactului de la Varșovia, alianța militară a blocului sovietic. Or, politica editorială a radioului trebuia să fie „corespunzătoare cu obiectivele largi de politică externă ale Statelor Unite“, urmarea fiind menajarea, uneori exagerată, a regimului Ceaușescu în emisiunile noastre de-a lungul anilor 1970. Dincolo de cazul nostru românesc, poziționarea instituției după 1976 era definită astfel: „Misiunea Radio Europa Liberă și Radio Libertatea este de a încuraja un dialog constructiv cu popoarele din Europa Răsăriteană și Uniunea Sovietică prin îmbunătățirea cunoștințelor lor despre evoluțiile din lume largă și din propriile lor țări. Prin comunicarea deschisă de informații și idei către popoare supuse cenzurii, RFE și RL contribuie la menținerea unei opinii publice informate în URSS și Europa Răsăriteană“.
În fine, ce a însemnat, pentru dvs., Radio Europa Liberă? Şi, ca o caracterizare generală, ce a însemnat Radio Europa Liberă pentru ascultătorii români?
A însemnat o șansă extraordinară, privilegiul de a fi fost martor direct al unor evenimente istorice – prăbușirea unui imperiu – dar și de a fi putut contribui, alături de colegii mei, la acele evenimente.
Pentru ascultătorii români cred că a însemnat tot ce ne-au spus ei că a fost Europa Liberă: tribună de luptă anticomunistă, cutie de rezonanță a protestelor, liant social, sursă cotidiană de informații nealterate, oaza de normalitate în care se puteau refugia, gura de oxigen care le permitea să supraviețuiască, sursa de speranță că ceva s-ar mai putea schimba, dovada că nu au fost uitați și abandonați, certitudinea că mai există români care spun adevărul și rezonează la problemele lor, o manifestare de solidaritate. Unii au considerat Europa Liberă chiar un fel de guvern în exil. Îmi place să cred că a fost, cum s-a apreciat de către cunoscători, „cel mai important fenomen mediatic românesc din perioada comunistă“.
Interviu realizat de Ovidiu ŞIMONCA
" ["post_title"]=> string(103) "„Fără Radio Europa Liberă, nu am fi avut anul 1989, eliberarea Europei Răsăritene de comunism“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(90) "fara-radio-europa-libera-nu-am-fi-avut-anul-1989-eliberarea-europei-rasaritene-de-comunism" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2021-10-26 15:27:20" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2021-10-26 12:27:20" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217866" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#35743 (24) { ["ID"]=> int(217880) ["post_author"]=> string(3) "440" ["post_date"]=> string(19) "2021-10-26 16:48:04" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2021-10-26 13:48:04" ["post_content"]=> string(23750) "
În acest an, Italia și împreună cu ea lumea întreagă comemorează 700 de ani de la stingerea din viață a lui Dante Alighieri, care, datorită capodoperei sale, Divina Comedie, este unul dintre patriarhii literaturii și culturii europene și mondiale. Pe lîngă alte semne de reverență venite din partea României, am considerat nimerit să le oferim cititorilor români o mărturie de excepție: cea despre întîlnirea a două genii supreme ale Italiei: cel al literaturii, Dante Alighieri, și cel al științei, Galileo Galilei. Întîlnirea este consemnată în volumul, apărut zilele acestea, Galileo Galilei, Două lecții despre Infernul lui Dante – îngrijirea ediției, traducerea și notele de semnatara acestor rînduri, cu o amplă prefață, erudită și lămuritoare, de Horia-Roman Patapievici și cu reconstituiri geometrice realizate de arh. Tudor Elian.
Manetti dedică mult timp studierii și comentării Divinei Comedii, îi analizează legăturile cu celelalte opere dantești, dar aprofundează îndeosebi structura și măsurile abisului infernal. Rezultatele acestei cercetări sînt publicate în 1481 ca introducere la ediția Divinei Comedii comentată de Cristoforo Landino, mare umanist, ediție care, printre altele, avea meritul de a sublinia florentinitatea lui Dante în acel moment anume, cînd poetul era revendicat de toate cetățile italiene care îl găzduiseră în exil, iar pe de altă parte, de a apăra limba lui Dante caracterizată de multilingvism cînd, în aprinsa dispută lingvistică a vremii (la questione della lingua), venețianul Pietro Bembo, autoritate indiscutabilă în materie, îl elimina pe Dante dintre modelele lingvistice de urmat. Din aceste motive sau nu, comentariul lui Landino va fi oricum cel mai acreditat și retipărit pînă la sfîrșitul secolului următor, adică pînă la lecțiile galileiene.
Cine era însă Vellutello? Originar din Lucca, cum spuneam, oraș toscan în acele vremuri rival al Florenței, Alessandro Vellutello (1473 – spre jumătatea sec. XVI) este, am spune azi, un literat de profesie, cunoscut pentru comentariile la Petrarca și Vergiliu, care, cum spuneam, publică, în 1544, la Veneția, Divina Comedie însoțită de un nou comentariu, al său, alături de 87 de gravuri integrate în text. Vellutello propunea o nouă abordare și un nou limbaj, adică o interpretare mai riguroasă a textului dantesc într-un limbaj mai direct și concret. Deși se declară cu modestie nespecialist, Vellutello nu ezită să-l atace pe Landino pentru măsurile Infernului calculate de Manetti, oferind propria sa interpretare geometrică. Problema era însă că atacul nu se referea numai la comentariul Landino-Manetti, ci era îndreptat fără ocolișuri și împotriva Academiei Florentine, care făcuse din acest comentariu un stindard al orgoliului florentin. Înainte de a lămuri răspunsul Academiei, merită menționat faptul că disputa care, iată, se muta pe terenul orgoliilor locale nu-i interesa prea mult pe editorii-tipografi ai vremii, de vreme ce ei nu ezită să publice, în 1564 și în 1578, Divina Comedie cu comentariul lui Vellutello, alături ce cel al lui Landino.
Galilei, așa cum i se cerea, îi dă dreptate lui Manetti. Dar ceea ce contează cu adevărat este, credem, cum o face și în ce măsură demonstrația lui sugerează, pe de o parte, proiectul geniului care avea să devină și, pe de alta, în ce măsură reflectă ea schimbarea vremurilor. Căci vremurile erau în schimbare: în ultimele decenii Columb ajunsese în America, începuse epoca marilor descoperiri geografice și însăși imaginea universului, nu doar a Pămîntului, începea să se schimbe.
- Niall Fergusson (n.1964) este un distins istoric scoțian/britanic, cu un prestigios CV și o bogată bibliografie, peste 16 lucrări, care mai de care mai chichirisite, abordînd, în general, teme grave: imperii, bani, autocrații, declinuri, dezastre, civilizații, bani, Statele Unite, apocalipsa, ultima dintre ele. Cîteva dintre lucrările lui au apărut și în limba română. Ultimul op, un soi de amurgul zeilor, Apocalipsa. Mari dezastre din trecut și cîteva lecții din viitor (Editura Polirom, 2021, traducere din limba engleză și note de Justina Bandol, în bogata și diversa colecție ,,Historia’’, coordonată de istoricul Mihai Răzvan Ungureanu), vine mînușă pe ceea ce se întîmplă azi prin lume. Am putea, oare, învăța ceva și ne-ar folosi în vreun fel să luăm cunoștință despre marile nenorociri prin care au trecut oamenii și omenirea? Nu avem o istorie generală a pandemiilor, ci „o istorie generală a dezastrelor, a tuturor tipurilor de catastrofe, de la cele geologice la cele geopolitice și de la cele biologice la cele tehnologice“, o spune istoricul, care a contabilizat conștiincios toate belelele prin care a trecut omenirea. Ce se poate face? Autorul nu știe ce să răspundă, iar eu ştiu doar că, dacă vrem să păstrăm distanță față de ororile care au traversat istoria omenirii, putem citi cu seninătate povestea amorului năbădăios dintre Codrescu (niciodată nu i-am reținut prenumele) și Adela lui – nu mi-a intrat în cap numele de familie, ce chestie, am putea remarca – , din romanul omonim al lui G. Ibrăileanu. Doar că, în mentalul colectiv de azi, nenorocirile și tragediile de tot felul atrag mai mult decît orice. Dezastre vrem, dezastre am avut și avem. Berechet. Studiul lui Niall Ferguson se întinde pe multe secole și pe toate continentele. Nimic din ceea ce a fost rău nu i-a scăpat, ideea principală fiind aceea că totul pleacă de la degradarea instituțiilor. Învață omenirea ceva din aceste dezastre? Trecem prin secole și prin lumea întreagă ca să constatăm că incompetența (nu doar politică) nu e ceva nou, fie că e vorba despre soarta Titanicului, Cernobîl sau explozia rachetei Challenger. Și? Evident că nu vom fi scutiţi de şocuri viitoare, cum arată autorul într-o postfaţă din mai 2021.
- Pe cît de neașteptată – ce să mai spui despre Stalin, cînd ne privesc tăcute rafturi întregi de cărți cu studii dintre cele mai documentate și comentate, dedicate fostului lider sovietic? – , pe atît de tulburătoare se dovedește cartea (eseu/ cercetare aprofundată/ analiză politică/ roman, la urma urmelor) pusă sub genericul Koba cel cumplit. Rîsul și cele Douăzeci de Milioane (Editura Pandora M, 2021, traducere din limba engleză și note de neobositul și harnicul eseist, scriitor și, nu în ultimul rînd, un atent cititor și traducător, Radu Paraschivescu), care îi aparține nu unui istoric, ci unui scriitor. Martin Amis, fiul scriitorului britanic Kigsley Amis, căruia a trebuit să-i facă față ca prestigiu și popularitate. Încet, încet, Martin Amis s-a impus ca unul dintre cei mai importanți scriitori ai generației ’80 britanice, alături de nume nu mai puțin clopoțitoare precum Julian Barnes, Ian McEwan și Salman Rushdie. Martin Amis nu se revoltă împotriva ororilor comunismului – incredibile și incomensurabile, oricum și oricît am căuta justificări și explicații. Martin Amis nici nu se isterizează post eventum vizavi de ororile unui bolșevism revoluționar, metamorfozat într-un sistem criminalo-represiv, plecînd de la detaliul biografic al propriului părinte, om de stînga și „tovarăș de drum“, ani buni – între 1941 și 1956 – , al comunismului sovietic. Nu a fost singurul intelectual din Vestul Europei care a închis ochii, a fost tovarăș de drum al lui Lenin, Stalin și al pletorei de lideri comuniști nu doar de la Kremlin, dacă e să-i punem la socoteală pe maoiștii de serviciu din deceniile trecute. Ce face Martin Amis? Încearcă să înțeleagă cum s-a ajuns aici. E un soi de răfuială incomodă – nu se simte în largul său făcînd așa ceva – cu opțiunea (oricît de vremelnică, dar întinsă pe mai bine de 12 ani) pro-stalinistă a tatălui său. O scrisoare către părintele său – cu implicații multiple autobiografice, asumate apăsat – face un bilanț al marii tragedii care a fost represiunea brutală impusă de regimurile comuniste, în frunte, evident, cu crimele lui Stalin – nu a fost singur, mereu trebuie repetat. Scrisoarea constituie miezul cărții. Și motorul ei. Martin Amis reconstituie ceea ce s-a întîmplat cu tatăl său, ceea ce s-a întîmplat cu generația lui, vrea să găsească motorul/justificarea la ceva care, pînă la urmă, nu are o justificare. Sînt puse laolaltă numeroase mărturii – de la Soljenițîn la Șalamov și Primo Levi – și studii, devenite clasice, ale lui Robert Conquest, despre crimele comunismului. Răul absolut produs de comunism, precum și cel emanat de nazism, deopotrivă de criminal, nu pot oferi decît explicații, nu justificări. O carte teribilă, care, sper, va intra, alături de cele ale lui Robert Conquest – prieten bun cu Kingsley Amis – , printre lecturile obligatorii ale celor interesați de mecanismele terorii comuniste.
- Voiam să comentez puțin despre istoria unei familii cu o sinistră reputație, dar mi-am zis că, pe fondul acestor acumulări de fapte urîte și de nenorociri multiple, ar trebui să atrag atenția asupra unei pete de lumină. O carte de o cu totul altă factură. Fără să fiu o monarhistă militantă – un gen care s-a înmulțit vertiginos în anii de după 1989, mai mult sau mai puțin justificat, interesat sau fiindcă devenea, să-mi fie cu iertare, de bonton – , am avut mereu o anume simpatie față de familia regală din România. Cu personalitățile ei de prim-rang, care au contribuit la modernizarea României, la racordarea la marile familii regale ale Europei – toate înrudirile/încuscririle monarhice nu au fost o formă incipientă de integrare europeană? – și, nu în ultimul rînd, la realizarea României Mari, în 1918. Moment astral al națiunii românești, la care și-a adus contribuția – din plin, încă nu foarte apăsat recunoscut – și Regina Maria. Ei bine, avem la îndemînă, pentru o lectură mai mult decît agreabilă – ca o plimbare tomnatică prin Parcul Ioanid sau pe cărările ce împrejmuiesc Castelul Peleș de la Sinaia – , volumul semnat de Regina Maria a României, Însemnări zilnice. 1929 (Editura Corint, 2021, traducere din limba engleză și introducere – excelentă, Meseria de regină, cine altcineva decît Georgeta Filitti, note – un volum uriaș de note, extrem de atent/competent elaborate – de istoricul Nicolae Pepene, un nume mai puțin ventilat, de la Brașov, care merită, de asemenea, gratulațiile nu doar ale cititorilor). A nu se confunda cu Povestea vieții mele, trei volume cap-coadă, mult vehiculate în diverse ediții, după 1989. Însemnările zilnice din 1929 sînt cuprinse într-un manuscris păstrat la Arhivele Naționale Centrale, Fondul Regina Maria, care reînvie un an din istoria familiei regale românești, prin intermedierea impresiilor/observațiilor/notelor/analizelor și nu în ultimul rînd a sensibilității, a emoțiilor, a inteligenței și a culturii unei femei. Regină, la urma urmelor. Cu tot ceea ce implică un asemenea statut. Obligații protocolare, audiențe la Cotroceni, dejunuri, oaspeți la masă de tot felul – de la Averescu la prietena Maruka Cantacuzino –, contacte politice – nu prea bune relații cu Iuliu Maniu, care preferă mai degrabă să numească un comiliton de partid (Sărățeanu) decît să ajungă Regina Maria la consiliul de regență, ceea ce atrage furia și ironiile Reginei etc. –, călătorii prin țară, la Bran, Bicaz sau Balcic, fiecare reședință fiind o creație a reginei, sau prin străinătate, la Constantinopol, Spania, unde nu se leagă un nou mariaj regal, ori în Franța sau Serbia, peste tot e ca acasă printre numeroasele rude, împrăștiate peste tot. Tonul însemnărilor e senin, Regina e o natură stoică, nu se plînge decît de ingratitudinea unora sau de problemele ridicate de cele patru odrasle, care mai de care mai năbădăioase. Regina Maria, născută în 1875, în 1929, are 54 de ani. Foarte legată de Principesa Ileana, fata cea mică. Un volum care onorează pe deplin excelenta colecție ,,Istoria cu blazon’’, a unei edituri care scoate multe titluri în această zonă. Un volum tipărit pe hîrtie velină, frumos machetat și împănat cu numeroase ilustrații – în mare parte, necunoscute.
- Pe fondul resuscitării memoriei legate de atîtea cataclisme ale istoriei, să ne oprim puțin și asupra unei minuțioase cercetări de arhivă, care devoalează istorii mai puțin cunoscute legate de activitatea – într-o bună măsură – necunoscută (sau deformat cunoscută) a activității Sf. Scaun de la Roma. Biroul de la Vatican. Papa Pius al XII-lea și evreii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (Editura RAO, 2021, traducere din limba franceză de Adriana Bădescu) este o minuțioasă cercetare a unor documente recent declasificate din faimoasa și misterioasa arhivă a Vaticanului. Documente și reinterpretări care aduc o altă perspectivă asupra acțiunilor întreprinse de Papa Pius al XII-lea în perioada mandatului său. Ales papă în 1929, Eugenio Pacelli, elogiat după cel de Al Doilea Război Mondial ca salvator al Romei – nemții au avut de gînd să atace Cetatea Eternă, britanicii au amenințat că bombardează Cairo, sinistră dispută diplomatică – și al multor evrei, a fost acuzat apoi că a fost pasiv și a închis ochii în perioada Holocaustului. Considerat ca fiind „Suveranul Pontif al tăcerii“. Despre ceea ce a știut Papa Pius al XII-lea – și cei din preajma sa – referitor la atrocități și despre ceea ce a făcut/întreprins pentru a ajuta victimele barbariei naziste, protejîndu-i pe evrei, sînt coagulate 18 narațiuni. 18 povești, cum le denumește autorul, cu un real talent de storyteller, plecînd de la indubitabile fapte reale. Care vin să contrazică/să nuanțeze tot ceea ce s-a tot scris/știut pînă acum despre jocul făcut de Vatican cu autorităților fasciste italiene și relațiile, oficial amiabile, germano-naziste. Johan Ickx – născut în 1962, la Leuven, Belgia, cu studii aprofundate în zona teologiei și a istoriei Bisericii Catolice – este arhivistul en titre al Secretariatului de Stat (echivalentul unui Minister de Externe) al Sfîntului Scaun. Considerat unul dintre cei mai autorizați experți în documentele Vaticanului privind cele două războaie mondiale. Cercetătorul belgian, după ce trece în revistă numeroase informații legate de măsurile antievreiești întreprinse de diferite autorități locale (sau de ocupație), din diverse state europene – Slovacia, Croația, Ungaria, România – , vine și devoalează, prin documente nepublicate pînă acum – scrisori, fotografii, articole de presă –, poziționarea Papei în fața nazismului și a Holocaustului. Așa apare și o listă de nume selectate dintre miile de evrei care au primit în mod direct ajutorul Papei Pius al XII-lea, al Biroului și Secretariatului de Stat, care se regăsesc în așa-numitele Serie Ebrei (Dosarele Evreilor). Impresionante mărturii cu și despre oameni, o nouă Listă a lui Schindler, s-a spus pe bună dreptate. „Arhivistul Secretariatului de Stat al Sfîntului Scaun face lumină asupra unui episod controversat al Istoriei“, ni se transmite de pe coperta noului volum. Johan Ickx ne și convinge."
["post_title"]=>
string(31) "Apocalipsa a fost? Sau va veni?"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(29) "apocalipsa-a-fost-sau-va-veni"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-28 12:24:06"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:24:06"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217947"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[10]=>
object(WP_Post)#35741 (24) {
["ID"]=>
int(217948)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 12:25:57"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:25:57"
["post_content"]=>
string(25139) "
Romanul Provizorat al Gabrielei Adameșteanu (Editura Polirom, cinci ediții) a apărut în acest an la editura germană Aufbau, în traducerea Evei Ruth Wemme, cu titlul Das Provisorium der Liebe. Este cea de-a patra traducere din opera autoarei în spaţiul de expresie germană, după Verlorener Morgen/Dimineață pierdută (Aufbau, 2018), Begegnung/Întîlnirea (Wieser, 2018) și Der gleiche Weg an jedem Tag/Drumul egal al fiecărei zile (Schöffling, 2013). Provizorat a mai fost tradus în limba franceză (Gallimard, 2013, trad. Nicolas Cavaillès), bulgară (Balkani, 2013, trad. Rumiana L. Stantcheva), maghiară (Europa, 2013, trad. Gabriella Koszta). Romanul a fost primit foarte bine în Germania. Continuăm, în acest număr, publicarea unei selecţii din cronicile apărute în presa germană.
În acest eseu, limba apare ca ceva de sine stătător în formarea literaturii, care scapă de sub controlul scriitorului, în sensul că efortul de modelare nu este orientat de la acesta înspre cuvinte, ci invers: „Cînd creează realitatea, limba este un judecător: ea execută și grațiază. Limba este în sine o sentință. [...] Scriitorul, chiar și cel care nu a scris nimic încă, este înlănțuit deja, precum Laocoon, de șarpele limbii“. Acesta nu este un lucru neapărat pozitiv, pentru că nu favorizează o mai mare disponibilitate față de modalitățile de creație, ci duce la o incapacitate de a vorbi limpede: „Pentru a explica ceva trebuie să te eliberezi de limbă“, în mod specific de limba rusă, îndepărtarea de spațiul specific acesteia fiind o regăsire a esenței ei. Aici intervine istoria: „Fiind în același timp și creator, și creatură a realității patriei sale, limba rusă este o formă de existență, trupul conștiinței totalitare“, care lasă prea puțin loc pentru literatură.
În același text, autorul face o scurtă analiză a istoriei limbii țării sale, privind-o mai ales din perspectiva posibilităților pe care le găsește scriitorul în cadrul acesteia. „Conștiința totalitară“, care „s-a servit din plin de ordine și rugăciuni“, precum și de limba „forței nerușinate și a umilirii“, de-a lungul secolelor, cu precădere în cel trecut, este opusă „conștiinței netotalitare“ reprezentate de literatura rusă, pentru existența căreia a fost necesară mai întîi cristalizarea unei limbi literare, strecurate „în crăpătura dintre strigăt și geamăt“. Mihail Șișkin se plasează, astfel, în șirul creatorilor prin intermediul cărora aceasta, împreună cu literatura, poate dăinui.
Un alt rol al scriitorului este acela de a le insufla cititorilor iubirea pentru eroi, acest lucru fiind diferit de romanul occidental („Joyce nu-i iubește pe eroii lui, dar scriitorii ruși îi iubesc“). S-ar putea spune, de aceea, că autorul trebuie să îi transmită cititorului și această iubire pentru stil ca fiind „timpul cuvintelor înmulțit cu spațiul cuvintelor“, timpul originar, mereu reluat și reiterat într-un punct A, care este, totuși, continuu exprimat printr‑un punct B, acela al prozei mereu înnoite.
De fapt, creația ar trebui, potrivit eseului Într-o barcă scrijelită pe un perete, să conțină doar aceste două laturi: „Pentru a ști orientarea cuvintelor ai nevoie de două puncte prin care poate trece linia mișcării. Un punct este tot ce s-a scris înaintea ta în rusă, începînd cu traducerea în slavă a Scripturii. Al doilea punct ești tu, cu toate măruntaiele tale și cu oamenii pe care îi iubești“. Acest lucru nu înseamnă că tradiția este exclusă, ci doar că este inclusă în creația individuală, fiind subînțeleasă în orice fel de întrebuințare nouă a cuvintelor, alături de stilul-personaj.
Fotografie de la repetiții. Foto Radu Afrim[/caption]
Cea de-a patra montare a lui Radu Afrim la Teatrul Național „Marin Sorescu“ Craiova – după Dacă am gîndi cu voce tare de Adnan Lugonić, Casa cu suricate de David Drábek și Inimă și alte preparate din carne de Dan Coman (recompensată cu Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol) –, Cîine cu om. Cîine fără om construiește poate cel mai dark univers în care regizorul a ales să-și ducă personajele. Este o coborîre în adîncul mîlos al subconștientului, o alunecare dantescă într-un nou cerc al infernului în care ești nevoit să îți privești în ochi toate slăbiciunile și pornirile de care ți-e rușine, pe care le îngropi în tine sperînd să nu iasă nicicînd la suprafață. Căci sîntem făcuți nu doar din aspirație către bine și frumos, ci și din instincte telurice, violente, din neputințe și cruzimi care îngenunchează superioritatea pe care considerăm că o avem, ca specie, apriori.
Ai crede că o poveste care pornește de la legătura clasică dintre om-cîine și tot ce presupune aceasta ar avea o anume lejeritate, asta și pentru că în mentalul artistic colectiv, această legătură este reprezentată de obicei în sensul potențării laturii pozitive, luminoase din om. Dar în spectacolul lui Afrim nu este nimic luminos. Paradoxal însă, această lipsă nu conține în ea deznădejde sau resemnare, ci un imbold către îmbrățișarea adevăratei umanități, cu tot ce conține aceasta, în toată multiplicitatea sa.
[caption id="attachment_217944" align="alignright" width="223"]
Iulia Lazăr. Foto Radu Afrim[/caption]
Realizat în regimul suprarealismului (magic) atît de bine cunoscut în teatrul afrimian și pe formatul deconstrucției postmoderne, spectacolul șochează și zguduie tocmai prin filonul brutal al realismului. Da, ambalajul îți poate lua ochii, poți rîde la glumele groase și la aluziile ironice la societatea noastră, poți (oare?) să rămîi la nivelul prim al ficțiunii, dar în esență ești aruncat într-un univers coșmaresc, în care toate gîndurile cele mai ascunse prind viață și devin, într-o manieră expresionistă, personaje.
Pe texte (de Radu Afrim, Simona Goșu, Lia Bugnar, Dan Coman, Oana Pellea, Maria Manolescu, Kate Bush, Radu Tudoran) de stiluri diferite, compoziții originale, dramatizări sau chiar fragmente din postări pe social media, spectacolul este segmentat în 16 episoade, fără să existe o unitate în ceea ce privește registrul, formatul sau temporalitatea (versatilitatea și dinamismul se reflectă, de asemenea, în scenografia semnată de Irina Moscu și în coregrafia marca Flavia Giurgiu). Este un puzzle de mărturii, povești personale sau ficțiuni, plasate într-o ordine ce ar fi putut fi interschimbabilă, mai puțin scena de final, care este punctul culminant al spectacolului și care nu și-ar fi avut sensul decît în acel pasaj de încheiere a unui periplu solicitant și revelatoriu în tenebrele subconștientului. Hingherul, dramatizare de Radu Afrim a nuvelei lui Radu Tudoran și piesa de rezistență a spectacolului, este expresia finală a singurătății în care omul este condamnat – sau se autocondamnă – să trăiască. Duoul Alex Calangiu (Hingherul) – Claudiu Mihail (Cîinele) surprinde magistral paradoxul tipic uman, dualitatea bine-rău, cruzime-nevoia de afecțiune. În final, totul se reduce la nevoia de a fi acceptat, bucuria de a simți că ești iubit. Și ce metaforă mai dureroasă și în același timp mai cinică pentru esența umană decît hingherul de care se atașează un cîine, ce devine singura ființă față de care acest monstru, așa cum este văzut de comunitate, manifestă bunătate? Și, din nou, ce poate fi mai trist decît să pierzi iubirea acelei unice ființe ce simțise că în tine există ceva mai mult decît urîțenie?
[caption id="attachment_217941" align="alignright" width="224"]
Fotografie de la repetiții. Foto Radu Afrim[/caption]
Secvențele ofertante din care este alcătuit scenariul le permit celor 17 actori din trupa Naționalului craiovean să treacă prin registre diferite, să exploreze toată gama de emoții și trăiri, practic să joace, în cele aproximativ patru ore cît durează spectacolul în total, și dramă psihologică, și monodramă, și comedie burlescă. Nu există personaje principale, toți actorii au prim-planul într-un moment sau altul. Sînt aceiași marginali pe care Afrim ne-a făcut să-i iubim, să îi vedem printre noi, să ne regăsim în ei, doar că de această dată acești marginali sînt chiar umbrele din interiorul nostru, sîntem noi atunci cînd avem curajul să ne privim fără menajamente.
Unele scene excelează prin intensitatea dramatică (Fragil de Simona Goșu, cu Romanița Ionescu, Tamara Popescu, Costinela Ungureanu, George Albert Costea, Claudiu Mihail, Iago de Lia Bugnar, cu Raluca Păun, Cătălin-Mihai Miculeasa, Mihai Viță, George Albert Costea, Raluca Păun, Geni Macsim, Ramona Drăgulescu, Alex Calangiu, Ochiuc de Dan Coman, cu Tamara Popescu, Vlad Udrescu, George Albert Costea, Alina Mangra, sau Vampirul și prietenul său de Radu Afrim, cu George Albert Costea, Mihai Viță, Iulia Lazăr), altele prin filonul profund poetic (Iulia Lazăr, în probabil cea mai frumoasă declarație de dragoste scrisă de Oana Pellea față de cel care i-a fost infinit mai mult decît un animal de companie, Minunatu’), iar unele momente aduc un contrapunct necesar prin umorul exploziv (Vînătorul de Radu Stănescu, pe muzică de Noru Demetriad, cu Claudiu Mihail, Cătălin-Mihai Miculeasa, George Albert Costea, Costinela Ungureanu, Vlad Udrescu, Mihai Viță). De remarcat turul de forță pe care îl face George Albert Costea, convingător și nuanțat atît în cele probabil cele mai comice momente ale spectacolului, care i se datorează, prin rolurile Crainica TV din Iago și Vecina din Fragil, cît și în rolurile de introspecție, precum cel din Vampirul și prietenul lui, sau în cele în care concentrează într-o privire și un gest întreaga tristețe a ființei umane (Ochiuc).
[caption id="attachment_217943" align="alignright" width="251"]
Fotografie de la repetiții. Foto Radu Afrim[/caption]
Trăim iar o epocă a dezbinării – cînd oare nu a fost așa însă? Despre ce moment al istoriei putem spune că a fost caracterizat de armonie și înțelegere? –, e clar că oamenii se pricep de minune să găsească motive de ură, discordia pare o predispoziție genetică pentru specia umană. Spectacolul lui Radu Afrim ne provoacă să ne uităm mai profund în noi înșine decît sîntem dispuși de obicei să o facem. Probabil avem tendința să ne credem mai buni, mai miloși, mai corecți, mai umani decît sîntem, de aceea preferăm să ținem ascuns animalicul din noi, legat strîns cu lanțuri. Îl ținem atît de bine ferecat, încît ajungem să mai uităm de el. Și atunci nu mai sîntem vigilenți, iar ne-umanul, dez-umanul evadează și face ravagii. Și sîntem uimiți, tocmai pentru că am crezut că dacă nu ne mai gîndim la aceste breșe din perfecțiunea interioară dorită ele vor înceta să mai existe. Această oglindă dureroasă pe care Afrim ne-o pune în fața subconștientului nostru nu are însă rolul de critică, nu este un deget întins acuzator către imperfecțiunile noastre. Scopul nu este să plecăm capul rușinați, ci să fim mai conștienți, mai realiști cu privire la limitele, la bunătatea și generozitatea de care credem că sîntem capabili, în acest sens menționam mai sus filonul realist al acestui spectacol. Intenția este de a accepta urîtul din noi, de a-l înțelege și, astfel, poate, de a-l mai atenua puțin, de a-l îmblînzi și de a-l împiedica să facă ravagii."
["post_title"]=>
string(70) "Cîine cu om. Cîine fără om – în căutarea umanității pierdute"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(57) "ciine-cu-om-ciine-fara-om-in-cautarea-umanitatii-pierdute"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-28 12:32:04"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:32:04"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217950"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[13]=>
object(WP_Post)#35738 (24) {
["ID"]=>
int(217951)
["post_author"]=>
string(4) "1736"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 12:34:21"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:34:21"
["post_content"]=>
string(5633) "[caption id="attachment_217914" align="alignright" width="202"]
Oana Berbec in rolul lui Kiritzei Foto Florin Ghioca[/caption]
În creația realizată pentru scena Studio a Teatrului Național „I.L. Caragiale“ din București (o coproducție cu Fundația Art Production și Gigi Căciuleanu Romania Dance Company cu sprijinul JTI), Gigi Căciuleanu revizitează Chirița lui Alecsandri și o invită la operă.
Coregraful ia materialul dramaturgic al Bardului de la Mircești, cu iz încă puternic de actualitate, și îi găsește o corespondență scenică plauzibilă. Nu o aduce în prezent, un timp istoric care transpare din replicile rostite la rampă, deci actualizarea s-ar fi instalat în redundanță, o traversează într-un alt gen, conex teatrului. „Cînticelele“ lui Alexandru Flechtenmacher din vodevilurile Coana Chirița sau două fete și-o neneacă și Coana Chirița în provincie motivează firesc operațiunea extrapolării făcute de Paul Ilea prin compoziții personale și inserții din Jacques Offenbach, cum scrie în programul de sală (deși mie mi s-a părut că aud și Amorul… din Carmen, dar poate mă înșel).
Urmînd regula de aur care spune că dacă n-ai interpret pentru rolul principal, nu montezi un titlu, Gigi Căciuleanu a construit ingenios în jurul celei alese să o întruchipeze pe protagonistă: soprana Oana Berbec. O colaborare din 2017 a celor doi artiști (TragiComedy, Opera Națională București) s-a dezvoltat acum într-o nouă formă, remodelînd-o pe isprăvniceasă pe multiplele posibilități de expresivitate scenică ale sopranei.
Propunerea-premisă a spectacolului e expusă din primele minute, Kiritza evoluînd într-un solo (se cîntă pe negative) care demarcă parametrii de joc ai personajului. Oana Berbec are indiscutabil charismă, vine cu ticurile profesionale ale operei clasice (frontalitatea adresării, prețiozitatea teatrală), dar și cu o gamă de expresivitate generată de multiplele ei talente exersate în balet, film, concerte. Profilul scenic al personajului se decupează net din ansamblu, așa cum și Alecsandri a individualizat-o la vremea lui. Convenția „jocului de-a…“, precizată explicit din titlu, anunță rama ludică a demersului creativ. Pungescu și Bondici vin în Intro dispre sală, sînt emanați de zilele noastre, apoi Kiritza se prezintă în toată splendoarea ei barocă. Cheia de relectură a seriei Chirițelor e etalată din start, Cucoana e o Divă, cu gesturile ample, cu artificialitatea somptuoasă a unuia dintre cele mai conservatoare specii ale spectacolului, greu de urnit către (post)modernitate (deh, compozițiile au sute de ani, știmele nu le poți scurta, nici rearanja, nu poți renunța la coruri, balet și orchestră).
[caption id="attachment_217911" align="alignright" width="300"]
Imagine din Kiritza, foto: Florin Ghioca[/caption]
În susținerea actoricească s-a mers, pentru anumite roluri, pe o distribuție multiplă. Unul dintre temeiuri a fost volatilitatea sanitar-pandemică, creșterea numărului de infectări cu SARS CoV-2 zădărnicind adesea planurile teatrelor. Dincolo de asta însă și de volumul suplimentar de muncă de la repetiții, implicarea mai numeroasă e binevenită ca exercițiu de meserie. E chiar o provocare, cum a fost la premieră pentru Lari Giorgescu, de pildă, care i-a întruchipat, la distanță de doar cîteva momente, pe Cuculeț și pe Guliță. Actorul e unul dintre colaboratorii de cursă lungă ai lui Gigi Căciuleanu, iar chimia coregrafică se simte. Acest Guliță e un amestec echilibrat de expresivitate corporală, atletică, mimică și rostire cu găselnițe ce îl invidualizează (exprimarea voit sîsîită ca amprentă a infantilității, opoziția de contrast comic leu-pisicuță etc.). Propunerea de rol e fundamentată în dramaticul originar, în dans-actoria care e marca stilistică a coregrafului, în tabloul de grup al caracterelor. Ansamblul e omogen, edifică artistic pe linii de convergență estetică, transferă o energie bună, coagulează la nivel de echipă.
Un decor (Florilena Popescu Fărcășanu) minimalist – ușor transportabil și relativ fix, spre bucuria curatorilor de festivaluri! – sugerează un interior glossy printr-o canapea cu rol de suport al traseelor coregrafice, un tablou (Bîrzoi conturat exclusiv vocal din off de Marius Bodochi) și un dulap-oglindă drapat ca un castelet, de unde ies ori unde dispar unele personaje. Costumele (Liliana Cenean) completează teatralitatea acestor „păpuși lumești“ care explodează într-un grand finale de French cancan. Adevărul zilei e încapsulat în versurile lui Alecsandri: „Că-s păpuși, păpuși lumești/ Tot să stai să le privești./ Oamenii de mai-nainte/ Cereau fapte, nu cuvinte“.
Ce-o rămas? „Politichie/ Și un dram de nebunie!“"
["post_title"]=>
string(33) "Cucoana Chirița vizitează opera"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(31) "cucoana-chirita-viziteaza-opera"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-28 12:34:21"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:34:21"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217951"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[14]=>
object(WP_Post)#35737 (24) {
["ID"]=>
int(217954)
["post_author"]=>
string(4) "2310"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 12:41:11"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:41:11"
["post_content"]=>
string(10746) "
În avalanșa de imagini și știri negative despre România, fie că vorbim la nivel social, politic sau economic, un documentar precum România sălbatică aduce în lumină și extraordinarul potențial pe care încă îl are țara noastră. Cîștigător al Premiului Publicului la TIFF 2021, filmul regizat de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache oferă o altă narațiune asupra României, o invitație plină de afecțiune și de responsabilitate de a redescoperi această țară și de a-i proteja biodiversitatea. Narată de actorul Adrian Titieni, povestea acestui inedit și original documentar despre România, care surprinde imagini spectaculoase ale naturii, pe un ritm specific unui film de suspans, nu ar fi reușit să devină acest martor fidel al sălbăticiei fără perfecțiunea sunetului. Sîntem hipnotizați de imaginile grandioase, care te fac să te simți un musafir în intimitatea fragilă și prețioasă a extraordinarelor specii care populează teritoriul României, dar forța lor este potențată de mixajul de sunet realizat magistral de Ioan Filip și echipa Smart Sound Studios formată din Matei Vasilache, Dan-Ștefan Rucăreanu, Cody Dubăț. Am stat de vorbă cu Ioan Filip despre ce a presupus întreg procesul de înregistrare a sunetelor care nu au putut fi reproduse în studio și cum a prins „voce“ natura.
Cum a decurs studiul necesar înțelegerii anumitor sunete pe care a trebuit să le recreați întrucît nu au putut fi captate în timpul filmărilor? Cît de minuțios ai intrat în cercetarea vieții animalelor sau păsărilor surprise în film? Ce ai învățat surprinzător despre fauna României?
[caption id="attachment_217923" align="alignright" width="300"]
Prigorii - personaje în România sălbatică[/caption]
Totul a pornit de la înțelegerea și descoperirea spațiilor, a zonelor geografice filmate și prezentate în film, privite la nivel macro, apoi stabilind destul de punctual cu regizorii, particularitățile și detaliile momentelor „puse sub lupă“. Timpul limitat avut la dispoziție a fost un factor ce a determinat o abordare bazată mai degrabă pe experiența sonoră pe care o avem ca studio (avînd înregistrări făcute din trecut în multe spații naturale din țară, conceptul de „natural soundscapes“ fiind o preocupare mai veche a noastră).
O cercetare mai aprofundată a fost totuși necesară pe subiectul păsări. Ghidați de Dan și Cosmin, cu materiale text și multe înregistrări audio din spațiul online, cred că am reușit să punctăm corect stilul de viață și comunicarea dintre aceste vietăți. Timbrul, modulația vocii și mișcarea fiecărei păsări sînt într-o interdependență cu mediul, anatomia și moștenirea genetică a speciilor din care fac parte. Cercetînd diferite specii, cum ar fi prigorii sau pescărași, bufnițe sau acvile, păsări solitare sau de grup, am înțeles că instinctul de supraviețuire stă la baza fiecărui comportament din regnul animal.
Cît a fost înregistrare în studio și cît în exterior? Cum decurge o sesiune de înregistrare în exterior?
Majoritatea au fost înregistrări în studio. Aveam deja o librărie amplă de înregistrări de natură lipsită de activitatea umană, din diverse locuri din țară, în special pentru anotimpurile mai calde. Ne-am mobilizat totuși destul de repede, pînă să începem propriu-zis post-producția, iar la jumatatea lunii martie am reușit sa înregistrăm atmosfera de iarnă cu ninsoare puternică prin pădurile de lîngă Vîrful Ciucaș. Am fost norocoși cu această ultimă ninsoare, să putem înregistra diferite zgomote în natură cu zăpadă de jumătate de metru (viscol prin vegetație, copaci înghețați trosnind). Am înghețat și noi, surprinși de schimbarea bruscă a vremii, dar ne-am întors cu sunete necesare pentru pasajele de iarnă, aproape imposibil de recreat în studio.
În exterior, pentru orice înregistrare audio ai nevoie de mai multă răbdare, deoarece nu poți controla îndeajuns de mult zgomotul, sau să separi suficient informația audio necesară de restul sunetului. Cînd vorbim despre spații sonore pe care nu le cunoaștem, o înregistrare audio interesantă ține mai întîi de șansă și apoi de experiență, cînd căutăm elemente audio precise, predictibile, ține mai întîi de perseverență.
Cît de greu a fost să lucrați cu vocea naturii, și nu cu vocea unor actori? Cum crezi că se reconfigurează rolul sunetului într-un film în care personajul principal este natura?
[caption id="attachment_217955" align="alignright" width="300"]
Parcul Natural Grădiștea Muncelului- Cioclovina- decor în România sălbatică[/caption]
Într-un fel, pot spune ca a fost mai ușor să lucrăm cu vocea naturii, spre deosebire de alte proiecte cu actori. Cred că depinde foarte mult de povestea spusă prin ecran. În cazul naturii, de cele mai multe ori, atenția spectatorului rămîne într-un plan general clar, altfel focusul revine indiscutabil actorului.
Cînd scoți personajul uman dintr-o poveste, peisajul capătă noi dimensiuni, are loc să se desfășoare ori chiar să „vorbească“. În cazul de față, sunetul a dat viață imaginilor ce vorbesc de la sine, iar muzica a învăluit povestea cu emoție.
Care au fost sunetele cel mai greu de reprodus sau de ajustat? Ce zone din natură v-au pus cele mai mari probleme?
Au fost complicate, în special, momentele filmate în slow-motion, unde a trebuit găsit un echilibru între factura sunetului potrivit pe imagine și sincronul acestora. Secvențele despre cerbi sînt un astfel de exemplu. În momentele lor de boncănit, folosind și sunete din librărie, a trebuit sa le redăm modulația corectă din voce.
De asemenea, secvențele din Delta Dunării, prin diversitatea păsărilor și a vegetației, au fost mai greu de recreat. Sînt spații complexe, cu multă activitate, mișcare în cadru, multe specii de păsări ce trebuie dozate pentru coerența poveștii, fără a pierde imaginea de ansamblu.
Care sînt categoriile de sunete la care ați lucrat și care au avut o pondere mai mare?
Practic, am lucrat cu toate tipurile de sunete, în afară de dialoguri. Coloana sonoră (a nu se confunda cu muzica), pe lîngă voice over și muzică, e compusă din ambianțe (înregistrările stereofonice ce descriu diferite spații), zgomote punctuale ce susțin detalii din imagine (de exemplu, tunete, picături de apă), sunetele foley create în studio (acele sunete ce subliniază mișcarea și redau naturalețea tuturor personaje filmate, de exemplu, pașii animalelor, bătăile de aripi) și, nu în ultimul rînd, toate „vocile“ păsărilor și ale mamiferelor.
O mare pondere cred că au avut sunetele ce descriu mișcarea și acțiunile tuturor vietăților. Astfel, chiar dacă unele animale au fost filmate de la distanțe semnificative, au putut fi aduse mai aproape de percepția spectatorului, iar și cele mai mici păsări se bucură de o personalitate pe marele ecran.
Cît de mult ați folosit din sunetele înregistrate în timpul filmărilor?
Foarte puțin sunet din filmare a fost folosit. Pentru a interfera cu „acțiunea“ din cadrele filmate, pentru a rămîne invizibili, Dan și Cosmin erau de cele mai multe ori mult prea departe pentru a capta un sunet utilizabil în timpul filmării.
Cum a decurs procesul de postproducție?
Lucrurile au început relaxat și idilic. Apoi ne-am trezit la realitate. Fiind prima noastră colaborare cu Dan și Cosmin (imagine, regie, montaj) și Alexei (muzică), comunicarea dintre noi se perfecționa pe măsură ce povestea filmului din montaj prindea contur. Alături de colegii mei, în colaborarea internă, workflow-ul s-a sedimentat în timp, fiind un nucleu de oameni trecuți împreună prin multe proiecte; acest fapt cred că a ajutat mult pentru încrederea și libertatea primite din partea regiei și a producției.
Eu sînt cel care a supervizat fiecare etapă din munca pe sunet și a susținut comunicarea cu celelalte departamente. Matei Vasilache a cercetat îndeaproape și a editat „vocile“ păsărilor și animalelor.
Cody Dubăț împreună cu Matei Vasilache au înregistrat toate elementele de foley în studio.
Toate elementele înregistrate și editate în sincron și ambianțele se premixează cu voice over-ul și piesele muzicale de ghid, pentru a stabili direcțiile finale de mixaj.
Cînd toate elementele de design sonor sînt la locul lor, muzica finală este înregistrată și mixată, se începe etapa de mixaj final al filmului. Aici, împreună cu Dan-Ștefan Rucăreanu, lucrurile se echilibrează prin mixaj, iar toată construcția sonoră converge și devine una cu imaginea, oferind o nouă dimensiune poveștii filmului.
Care au fost cele mai mari provocări în a surprinde autenticitatea și sălbăticia, elemente care fac din acest documentar un film esențial și necesar?
Cred că adevăratele provocări le-au trăit Dan și Cosmin în aventurile filmărilor. În ceea ce ne privește, probabil cea mai mare provocare a fost să aducem experiența sonoră la nivelul așteptărilor stabilite de imagine, în completarea acestei lumi aparte. Dacă în acest exercițiu de cunoaștere a naturii sălbatice, ne deschidem și pentru a asculta lumea din jurul nostru, poate vom fi mai împliniți. Dacă realizezi că nu totul este despre noi – despre mine – aflați în frumusețea naturii, un selfie ajunge de prisos.
Interviu realizat de
Silvia DUMITRACHE"
["post_title"]=>
string(74) "„Exercițiu de cunoaștere a naturii sălbatice, dincolo de un selfie“"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(64) "exercitiu-de-cunoastere-a-naturii-salbatice-dincolo-de-un-selfie"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-29 15:49:28"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-29 12:49:28"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217954"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[15]=>
object(WP_Post)#35735 (24) {
["ID"]=>
int(217956)
["post_author"]=>
string(4) "4537"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 12:46:46"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:46:46"
["post_content"]=>
string(9464) "[caption id="attachment_217927" align="alignright" width="232"]
Eliza Douglas, The Burning Inside of Me, 2016, Air de Paris, foto Marc Domage[/caption]
Există o întreagă istorie a colecțiilor private care ies din spațiul personal, individual, pentru a fi expuse publicului, fie în instituții prin excelență publice precum muzeele, fie în spații private precum fundațiile, galeriile, tîrgurile de artă etc. Acestă tendință de deschidere a colecțiilor private către public, tendință care s-a accentuat constant din anii 2000, oferă noi perspective privind cercetarea unor fenomene artistice regionale precum arta contemporană est-europeană, dar și privind metodologia pe termen lung a colecțiilor private și profilul colecționarilor.
Astfel de colaborări aduc un beneficiu direct fondurilor muzeale, cercetărilor despre anumite mișcări artistice, în schimbul unei repoziționări sau ranforsări a statutului unei colecții care se înscrie într-o astfel de traiectorie.
[caption id="attachment_217960" align="alignleft" width="201"]
Tatjana Danneberg, Hidden poet, 2016, Credit LambdaLambdaLambda, Colecţia Pomeranz[/caption]
Colecția Pomeranz, prezentată în expoziția colectivă organizată de către Galeria Sector 1, mai exact selecția făcută de Ami Barak, curator cu o vastă experiență internațională, deja bine cunoscut publicului din România, aduce în prim-plan o serie de artiști contemporani cu focus pe spațiul est-european. În mod clar, selecția este organizată în jurul artiștilor români integrați în colecție: Ion Grigorescu, Victor Man, Mircea Cantor, Alin Bozbiciu; însă numele internaționale care întregesc această serie românească contemporană reprezintă repere solide în alegerea oricărui colecționar: Darja Bajagic, Eliza Douglas, Tatjana Danneberg, Simon Fujiwara, Július Koller, Tarik Kiswanson, Leigh Ledare, Adrian Paci, Laure Prouvost, Markus Schinwald, Slaven Tolj, ULAY, Zhao Zhao.
Expoziția cine ne apără de alunecarea melcului/ ce trece peste lama cuțitului/ fără să-i pese este deschisă pînă la sfîrșitul lunii octombrie, la Galeria Sector 1 din București; demersul curatorial pune laolaltă 17 artiști internaționali, care lucrează într-o varietate de medii și care au abordări artistice diferite, ale căror lucrări fac parte din colecția de artă mai sus amintită.
Parte din colecția creată de Eduard Pomeranz, austriacul cu origini evreiești din Odessa, a mai fost prezentată publicului vienez în anul 2012, într-o selecție, de asemenea gîndită și curatoriată de către Ami Barak, la Muzeul Evreiesc din Viena (The Jüdisches Museum-Wien).
Despre „capriciile întîlnirilor artistice cu diversele îndrăgostiri“, Ami Barak a declarat la vernisaj: „Atunci cînd te întrebi care sînt resorturile unei colecții private de artă contemporană, te pierzi adesea în meandrele unei istorii personale ale cărei prejudecăți sînt adesea tentații legate de capriciile întîlnirilor artistice cu diversele îndrăgostiri care au ghidat impulsul de cumpărare. Titlul, împrumutat dintr-un poem al Norei Iuga (Inima ca un pumn de boxer), ne amintește metaforic că arta este în primul rînd o referință la alteritate, la o
[caption id="attachment_217961" align="alignleft" width="300"]
Laure Prouvost, There will be planes serving tea, 2014, Colecţia Pomeranz[/caption]
imagine a celuilalt, în sensul deschiderii către lume, și în primul rînd o asumare a riscurilor. Expoziția oferă o perspectivă asupra lumii și răspunde nevoii de a înțelege mai bine starea artei. Referințele istorice sînt înțelese ca entități care implică, în consecință, existența unui punct de vedere alternativ. Astfel, se dovedește că alegerile predominante sînt bogate în informații despre istorii, despre interese personale. În acest sens, în spațiul expozițional, dorim să punem în valoare o istorie care ne vorbește despre Est și Vest, despre răsturnările lor istorice, despre memoria personală și cea colectivă, despre contemporaneitate, înțeleasă ca o adaptare la prezent. Toate acestea formează un ansamblu care va părea din cale-afară de surprinzător, deoarece a fost alcătuit într-un mod eterogen și îl prezentăm ca un tot unitar, cu lucrări de calitate și atitudini luminate“.
[caption id="attachment_217958" align="alignright" width="234"]
Ion Grigorescu, Washing with light, 1979, Colecţia Pomeranz[/caption]
Ami Barak este un curator independent și un critic de artă care trăiește la Paris, fost președinte al Asociației Internaționale a Curatorilor de Artă Contemporană (IKT). A inițiat numeroase proiecte și expoziții în Franța, România și în întreaga lume, printre care: Invenția eului, Galeria Sector 1, 2020-2021, Life vest under your seat – Ana Adam, MNAC, 2020, Pusha Petrov, Unspoken and other images, Jecza Gallery, Timișoara, 2020; Pusha Petrov, Descoase – (Un)stitch, Borderline Art Space, Iași, 2020; Ana Adam, Drawing is a witchcraft or the other way round – Jecza Gallery, Timișoara, 2020; Quo vadis homini, Festival Danube Dialogue, Novi Sad, Serbia, 2020; Ana Adam, Peste Fire – Hangs by a thread, Borderline Art Space, Iași, 2019; Causal Loop, Curated by Charim Gallery Vienna, Austria, 2019; subREAL, a premonitory vision of glocal, Prismes Paris Photo, 2019; subREAL, Serving Art Again, Jecza Gallery, Timișoara, 2019; Dominique Blain, Displacements, Canadian Cultural Center Paris, și CCC-OD Tours, 2020, 2019; Ex-East, past and recent stories of the Romanian avant-gardes, Espace Niemeyer, Paris, 2019; La Brique, the Brick,
[caption id="attachment_217962" align="alignleft" width="300"]
Mircea Cantor, Which light kills you, 2005-2008, Colecţia Pomeranz[/caption]
Cărămida, Kunsthalle Mulhouse, 2019; Role-playing – Rewriting Mythologies, Daegu Photo Biennale, Coreea de Sud, 2018; Life – A User’s manual, Art Encounters Biennale of Contemporary Art, Timișoara, 2017; What does the image stand for? – Momenta Biennale of Contemporary Image, Montréal, 2017; Julião Sarmento, The Real Thing – Fondation Gulbenkian, Paris, 2016 – 2017; Peter Kogler, Next ING, Art Center Brussels, 2016 – 2017; Le Salon de Montrouge 61st, 62nd 63rd & 64th editions – Montrouge, 2016 – 2020; Taryn Simon, Rear views, star forming nebula and foreign propaganda bureau – Jeu de Paume, Paris, 2015; Stuttering – Melik Ohanian, Crac, Sète, 2014; Off to a flying start – Nuit Blanche, Toronto, 2013; Performing History, Pavilionul României la Bienala de la Veneția, ediția a 54-a (alături de Maria Rus-Bojan), 2011.
[caption id="attachment_217957" align="alignright" width="300"]
Victor Man, Vestigial Specialization On Its Way Out, 2007, Colecţia Pomeranz[/caption]
Galeria Sector 1 este situată pe strada Băiculești, nr. 29, din Bucureşti, în cadrul Combinatului Fondului Plastic."
["post_title"]=>
string(71) "Un traseu artistic Viena-Bucureşti, pornind de la versuri de Nora Iuga"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(69) "un-traseu-artistic-viena-bucuresti-pornind-de-la-versuri-de-nora-iuga"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-29 15:59:22"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-29 12:59:22"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217956"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[16]=>
object(WP_Post)#35736 (24) {
["ID"]=>
int(217963)
["post_author"]=>
string(3) "995"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 12:53:13"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:53:13"
["post_content"]=>
string(7113) "Motto: Arată că îți pasă. De limba română
M-am întrebat, de multe ori – cum, poate, au făcut-o și unii dintre cititorii rîndurilor noastre –, dacă și în ce fel pot fi evitate rătăcirile sau abaterile (majoritatea, fără voie și fără vreo intenție) de la drumul, larg, liniștit, firesc, al vorbirii noastre de zi cu zi, simple și corecte. Întrebarea, care ne preocupă de mai multă vreme, pare că tinde să iasă, acum, din actualitate. Cu atît mai mult cu cît veștile care ne parvin, zilnic, în orice moment, pe toate canalele de informație, au ajuns tot mai înspăimîntătoare. Ele ne vorbesc despre ravagiile unei boli globale, o molimă oarbă care seceră, într-o singură zi și într-o singură țară, precum a noastră, viețile a sute de oameni. Mai catastrofal, cum s-a spus, decît într-un război mondial, decît într-o revoluție dezlănțuită sau într-un cutremur devastator: chiar și în cazul acelora care, în multe dintre țările cu deschidere oceanică, rupînd baierile pămîntului zguduit, sînt urmate de furia adîncurilor de ape, irupînd pînă departe, în interiorul orașelor de pe țărmuri. Oricît, în aceste zile și prelungite săptămîni, o astfel de întrebare, așa cum ni se arată aceea privitoare la felul nostru de a vorbi și de a ne exprima (ideile, afectele, convingerile), ne poate părea cu totul neimportantă, de o stranie lipsă de legătură cu gravitatea unei realități atît de dure și nemiloase – tragice, în esența ei, tocmai pentru că ne scapă de sub voința și de sub puterea noastră de acțiune și chiar de înțelegere –, totuși, tot despre sănătate, într-un mod figurat, desigur, este vorba. Și tot despre o sănătate colectivă. De ordin mental și intelectual, nu sanitar. Sănătatea limbii poate fi și este și ea afectată, la fel ca cea biologică. Efectele deteriorării stării de sănătate a limbii nu sînt, însă, față de cele ale deteriorării stării de sănătate medicală, nici secundare, nici imediate, nici determinabile ca durată. Gramatica este, cred cu toată convingerea, medicina limbii. Așadar, precum în medicina propriu-zisă, ne vom întreba dacă pot fi evitate, deci și prevenite, stările de rău ale limbii vorbite cotidian. În ce fel se poate petrece acest lucru? Oare, ca și în medicină, acționînd asupra cauzelor, în temeiul vechiului adagiu filozofic latin antic, sublata causa, tollitur effectus („înlăturînd cauza, se înlătură [și] efectul“)? Medicina limbii stă cu mult mai mult la îndemîna noastră decît aceea a corpului uman. Ne naștem și dobîndim o limbă naturală, aceea pe care tradiția în materie o numește maternă. Apoi, „locuim“ în această limbă, vorbind-o, ascultînd-o. Folosind-o în toate împrejurările, de la primii pînă la ultimii noștri pași. Pe acest lung traseu al vieții, școala rămîne un moment esențial, înscris în durata anilor celor mai fertili în privința formării noastre. Aceia dintre copilăria mică și sfîrșitul adolescenței. Atunci, școala ne vorbește de subiect și de predicat, de atribut și de complement, de substantiv și de verb – toate, noțiuni care ne rămîn pentru totdeauna în viață, din primul moment în care școala, prin orele de gramatică ale claselor primare, ni le sădește în memoria intelectuală. Gramatica, adică felul – înțeles și explicat –, folosit de noi toți, de a vorbi respectînd normele sădite de graiul matern, rămîne un bun permanent, la purtător. Un bun nu al unui specialist, precum medicul sau farmacistul, ci al oricărui utilizator care a trecut, cîndva, prin școală, și a învățat la timpul lui. Tot la „timpul lui“, adică al nostru, al tuturor, am deprins, de pildă, și tabla înmulțirii și noțiunile fundamentale de geometrie: am uitat, vreodată, cît fac (chiar și în era atotputerniciei calculatoarelor) doi ori doi sau zece împărțit la cinci? Atunci, cum am putea uita, de pildă, locul accentelor în cuvinte banale românești sau cum am putea uita cele mai simple acorduri între cuvinte, pe care nu le poate ignora ori utiliza cu nepăsare nimeni, dacă vorbirea corectă a celorlalți te obligă să te autocorectezi, să elimini, tu singur, greșeala? Noi pe acest bun simț, pe această bună cuviință a limbii materne, însămînțate și sădite în noi, mizăm, pe această gramatică naturală, înnăscută în noi și înțeleasă, apoi, la vreme de școală. Odată lăsată școala în urmă, și rosturile gramaticale ale limbii par că se întunecă în mintea vorbitorilor. Pentru că gramatica, această medicină a limbilor naturale, astăzi, la noi, este lăsată să zacă undeva, în întunericul ființei ascunse. Pare că, prinși de treburi mult mai importante, aducătoare de reale, efective cîștiguri, cele materiale, noi ignorăm, din ce în ce mai mult, să folosim, onest, limba dăruită de părinți, ajungînd, de prea multe ori, să îi părăsim înțelesurile. Și rosturile. Și frumusețile neprețuite. In fuga linguae, mereu gonind din vorbe, împrăștiind, la tot pasul, microbii și virușii gramaticali... - „Situația sanitară de azi este mai rea ca și în perioada în care dumneavoastră erați prim-ministru.“ (gen. rez. Paul Abraham, în emisiunea România exclusiv, postul România TV, 4.VII.2021, ora 21.10) - „Rata inflației este cea mai mică decît în toate țările Europei...“ (Florin Cîțu, la acea dată prim-ministru, fragment de declarație în plenul Parlamentului, reprodus în emisiunea 100%, la postul TV Realitatea Plus, 22. VII. 2021, ora 22.15) - „Pînă la momentul de față, s-au raportat...“ (Silviu Coșa, prefectul județului Constanța, fragment de interviu redat în buletinul de Știri care contează, Europa FM, 16. VII. 2021, ora 11.02) - „Oricine a condus de la Ungaria încolo...“ (Vlad Petreanu, în emisiunea Deșteptarea, Europa FM, 19. VII. 2021, ora 8.47) - „În condițiile în care o persoană angajată în sistemul de sănătate potențial poate să pună în pericol pe cineva...“ (Răzvan Cherecheș, profesor de sănătate publică, interviu în cadrul emisiunii Deșteptarea, ibid., 23. VII. 2021, ora 8.15) - „Unul din 150 de cazuri de persoane infectate cu virusul West Nile pot dezvolta situații grave...“ (medic infecționist, intervievat în cadrul emisiunii Prime time news, la postul TV Realitatea Plus, în seara aceleiași zile, ora 20.17) - „Originea Zilei Internaționale a Bucătarilor a fost organizată pentru prima oară în anul...“ (realizatoarea emisiunii Pet Club, rubrica „Jurnalul unui companion“, Radio România Actualități, 25. VII. 2021, ora 9.13)" ["post_title"]=> string(15) "Medicina limbii" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(15) "medicina-limbii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2021-10-28 12:53:13" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2021-10-28 09:53:13" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217963" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#35734 (24) { ["ID"]=> int(217952) ["post_author"]=> string(4) "2608" ["post_date"]=> string(19) "2021-10-28 12:37:06" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2021-10-28 09:37:06" ["post_content"]=> string(1307) "
T. B.:
Nemaiavând nimic pe ţeavă, îţi trimit această „Beţie a desenului“
sub forma unei confesiuni involuntare. Într-însa se amestecă peneluri,
creioane colorate şi vinul (metaforic) – cel ce-ţi dă iluzia cum că ai fi un
căpcăun, care înscrie „lumea“ pe hârtie, înfulecând-o simultan.
Ş. F. :
Paul Valéry a scris, înspre crepuscul,
o carte, Degas, Danse, Dessin, în care
corpul de literă nu este un corpuscul,
(ca s-o îngroaşe, cât de cât, se pare).
Eu am tradus-o,-n tinereţe, lucru,
la „anii falnici“, trudnic, peste poate,
fiind adeptul verbului volucru
şi-al frazei care merge ca pe roate.
În vreme ce Degas dansa – desenul
fiind un dans pe coala de hârtie,
pe care l-am numit, apoi, dansenul,
beţia căruia doar pictorul o ştie."
["post_title"]=>
string(16) "Beţia desenului"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(15) "betia-desenului"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-29 08:02:45"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-29 05:02:45"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217952"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[18]=>
object(WP_Post)#35188 (24) {
["ID"]=>
int(217965)
["post_author"]=>
string(3) "345"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 13:00:19"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 10:00:19"
["post_content"]=>
string(9758) "[caption id="attachment_217938" align="alignright" width="259"]
Renee Zellweger[/caption]
20 februarie 2021
Am lucrat, cu plăcere, la textul despre Răzvan Theodorescu [a apărut în volumul In honorem Răzvan Theodorescu: profesorul la 80 de ani, coordonator Dana Jenei, Oscar Print, Bucureşti, 2021].
27 februarie 2021
I-am trimis un nou episod din Jurnal lui Ovidiu Şimonca. În redacţie la Observator cultural era şi Bedros Horasangian, care a ţinut să-mi spună la telefon că îi place Jurnalul meu. Am început să public fragmentele din Jurnal acum un an şi ceva.
6 martie 2021
O şedinţă de catedră, online, care a ţinut aproape patru ore.
8 martie 2021
[caption id="attachment_217940" align="alignright" width="300"]
Vioara Bara[/caption]
Adrian Bărar, fondatorul trupei Cargo, a fost răpus de Covid-19.
Tony Grecu a fost şi el bolnav, însă a scăpat, l-am văzut la tv.
18 martie 2021
Am revăzut un film care mi-a hrănit copilăria, pofta de aventură: Comoara din Lacul de Argint, cu faimoşii Winetou (Pierre Brice) şi Old Shutterhand (Lex Barker).
21 martie 2021
Mi-a plăcut discuţia dintre Mircea Cărtărescu şi Cătălin Ştefănescu la emisiunea Garantat 100%, pe TVR 1. Scriitorii pomeniţi de Cărtărescu au fost Ştefan Agopian, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Florin Iaru şi Traian T. Coşovei. M-a energizat interviul.
[caption id="attachment_217934" align="alignright" width="300"]
Bob Dylan[/caption]
26 martie 2021
Judy: ne-a impresionat acest film despre Judy Garland, rolul principal fiind interpretat cu măiestrie (nu găsesc alt cuvînt mai potrivit) de Renée Zellweger.
3 aprilie 2021
Am fost la expoziţia Floricăi Prevenda, intitulată Instances, la Galeria Annart. Instances, structuri umane figurativ-abstracte, desen, culoare, relief. O expoziţie bună şi o expunere mai degrabă inedită, cu mai multe pînze aşezate vertical pe duşumea.
De la TVR aflăm că o treime din populaţia activă a României lucrează în străinătate.
22 aprilie 2021
La MNAC, zi de inaugurare a unor noi expoziţii. Am fost şi am văzut personala Vioara Bara, structurată în spaţiu de Călin Dan, şi personala Anei Adam, curatoriată de Ami Barak.
26 aprilie 2021
[caption id="attachment_217939" align="alignright" width="211"]
Sabin Păutza[/caption]
A murit Elena Lot Vlad, la Galaţi, după o grea suferinţă. Era un om frumos şi un artist bun, avea multă căldură sufletească.
9 mai 2021
Alexandru Tomescu a cîntat la vioara lui fermecată într-un centru de vaccinare anti-covid.
14 mai 2021
Am asistat la mare parte din sesiunea de comunicări a studenţilor departamentului nostru, ITA mix, şi am făcut scurte comentarii la două dintre comunicări.
15 mai 2021
40 de ani de la zborul primului român în cosmos, Dumitru Prunariu. Am ascultat un interviu la radio.
19 mai 2021
Am fost la Biblioteca Academiei, unde s‑a lansat volumul aniversar In honorem Răzvan Theodorescu. Peste două zile, profesorul împlineşte 82 de ani. Au vorbit cîţiva academicieni, între care şi unul dintre vicepreşedinţi, Victor Spinei. Evenimentul a avut loc în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu“, care era plin. A venit şi fostul preşedinte Emil Constantinescu. Răzvan Theodorescu a vorbit şi el, în finalul intervenţiilor. Emil Condurachi a fost dascălul său preferat, respect în acest sens avînd şi pentru Emil Lăzărescu. Bucuria de a mă revedea, la Academie, cu mai mulţi colegi de breaslă, istorici şi critici de artă.
[caption id="attachment_217936" align="alignright" width="300"]
Gunter Grass[/caption]
20 mai 2021
A murit, la 87 de ani, Ion Dichiseanu, unul dintre cei mai iubiţi de public actori români de film şi teatru.
22 mai 2021
În 1965, aceeaşi zi, începea la Televiziunea Română emisiunea Teleenciclopedia, care mi‑e dragă. Muzica de generic a fost compusă de Nicolae Kirkulescu şi este interpretată la pian de către Dan Grigore, care era student pe atunci. Prima interpretare a fost chiar a compozitorului. În fapt, marele pianist a înregistrat interpretarea lui la sfîrşitul anilor ʼ80.
24 mai 2021
Bob Dylan împlineşte 80 de ani.
26 mai 2021
Am înregistrat şi am postat ultimul curs pe acest an universitar, pentru studenţii de la ITA I şi FAP, FADD II, despre Galeria Apollo a Uniunii Artiştilor Plastici în perioada 1969‑1974.
31 mai 2021
Este ziua lui Sabin Păutza, unul dintre cei mai importanţi compozitori români contemporani. S-a născut în 1943. L-am auzit la radio, cîteva minute.
6 iunie 2021
[caption id="attachment_217937" align="alignright" width="300"]
Luminița Gheorghiu[/caption]
Undeva în lume, cu ocazia vaccinării anti-Covid-19, a fost găsită o femeie în vîrstă de 124 de ani.
12 iunie 2021
Bărbaţi din familia Doinei au luptat în cele două războaie mondiale. Unul dintre ei, Vlad, a căzut la Mărăşeşti.
21 iunie 2021
O discuţie telefonică, instructivă şi plăcută, cu Ana Lupaş. Vrea să facem, un grup de oameni, ceva pentru a fixa mai bine în memoria culturală Atelierul 35.
7 iulie 2021
Mă cucereşte tot mai mult Secolul meu de Günter Grass, un roman istoric oarecum autobiografic. Sînt la anii ʼ30, ai ascensiunii lui Hitler, şi aflu o mulţime de lucruri despre Germania din acea epocă.
9 iulie 2021
Noua variantă de Coronavirus, Delta, se răspîndeşte cu rapiditate. A intrat deja şi la noi în ţară.
10 iulie 2021
În seara asta, in memoriam Luminiţa Gheorghiu, TVR 1 a difuzat Moromeţii (1988), excelentul film al lui Stere Gulea.
12 iulie 2021
A murit Dan Erceanu, grafician cu har şi om cu umor.
16 iulie 2021
A murit importantul artist francez Christian Boltanski.
22 iulie 2021
[caption id="attachment_217935" align="alignright" width="232"]
Dan Erceanu[/caption]
Au început Jocurile Olimpice de vară de la Tokyo. Se vor desfăşura fără spectatori, dar sînt cele mai scumpe din istorie. Participă două sute de naţiuni.
24 iulie 2021
Anamaria Popescu (Brânză) a obţinut medalia de argint la spadă, fiind învinsă la diferenţă de o singură tuşă de adversara ei chinezoaică. Este prima medalie pentru România la această ediţie a Jocurilor Olimpice.
25 iulie 2021
Fenomenul Oxana Şuşovitina: gimnastă care a participat la opt ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice. La Tokyo reprezintă Uzbekistanul. Este un exemplu de voinţă şi devotament faţă de sport. Are 46 de ani. După încheierea exerciţiului, cei din sală, cîţi erau (lipseşte publicul), au aplaudat-o lung, cu respect şi căldură.
12 august 2021
În Sicilia, temperatura cea mai ridicată atinsă (măsurată) vreodată în Europa: 48,8ºC.
În urmă cu 19 ani, murea Tata. Iar mîine e ziua de naştere a Mamei.
13 august 2021
Mama ar fi împlinit azi 95 de ani. Ea a plecat dintre noi în 1992.
14 august 2021
Măriuca ne-a povestit despre performance-ul ei, împreună cu un clujean, Adrian Ganea, pe care l-au făcut ieri la Basel; a ieşit bine."
["post_title"]=>
string(29) "Fragmente: 1974-2021, LXXVIII"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(27) "fragmente-1974-2021-lxxviii"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-28 13:00:19"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 10:00:19"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217965"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[19]=>
object(WP_Post)#35187 (24) {
["ID"]=>
int(217964)
["post_author"]=>
string(2) "74"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-28 12:56:11"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:56:11"
["post_content"]=>
string(12976) "[caption id="attachment_217913" align="alignright" width="300"]
Mark Hesin și George Balan în Pădurea Neagră[/caption]
De actualitate este distanțarea de Capitala fostului imperiu sovietic, actuală proprietate a unui nou tiran. Nici chiar un foarte vechi prieten al meu, primul moscovit care mi-a oferit prietenia sa, nu vrea să mai știe nimic de țara unde s-a născut, a cărei limbă o vorbea, ca tînăr, cu o adevărată virtuozitate și de care avea să se despartă fără cel mai mic regret. Voi mai vorbi despre el, despre Mark Hesin, dar nu înainte de a-mi fi definit propria atitudine față de acest oraș-simbol, care este una de profundă nostalgie. Cele trăite acolo aveau să lase urme de neșters de-a lungul nu puținelor decenii scurse după anii de studii. Marile capitale europene ulterior cunoscute mă vor fi impresionat, poate, mai mult, sub aspect turistic, dar Moscova s-a înrădăcinat ca nici o alta în sufletul meu, iar ceva din acesta se va fi integrat în atmosfera spirituală emanată de locurile mărețe sau modeste pe care le frecventam.
Românilor li s-a îngăduit să facă turism internațional – bineînțeles, înlăuntrul „lagărului socialist“ și numai în grupuri supravegheate – la începutul anului 1956. Am fost unul dintre primii înscriși pentru traseul Kiev-Leningrad-Moscova, în luna mai, cu intenții mai puțin turistice, cît muzicale. Doream să-l cunosc și să-l intervievez pe Dmitri Șostakovici, ale cărui simfonii avuseseră asupra mea o puternică influență. Norocul (care m-a însoțit dintotdeauna ca replică la nenumăratele primejdii prin care a trebuit să trec) a făcut să-l pot întîlni pe compozitor și la Leningrad, și la Moscova. Am evocat cu alt prilej aceste întîlniri.
Am prins repede gustul călătoriilor în afara fruntariilor naționale. Și iată-mă participînd, după trei luni, la o croazieră pe Marea Neagră, cu opriri la Odessa, la Yalta și în cîteva porturi de pe coasta caucaziană. La Suhumi avea sa aibă loc o întîlnire al cărei ecou răsună pînă astăzi. Vaporul „Petru cel Mare“ făcea o oprire de o după-amiază și o seară în portul acestui oraș abhaz, iar călătorii erau liberi să-și organizeze după bunul plac această scurtă întrerupere. Și acum iată un exemplu concret, palpabil al felului cum poate acționa destinul, această instanță supremă a fiecărei existențe individuale. Eu coborîsem de pe vapor și mă îndreptam agale spre oraș. Venind din direcție opusă, adică dinspre port, și îndreptîndu-se direct spre mine ca și cum m-ar fi recunoscut, înainta un tînăr căruia i-aș fi dat 20 de ani, dar care nu avea decît 17. Se opri în fața mea ca și cum aș fi fost persoana pe care venise s-o întîmpine și mă întrebă: „Sînteți bulgar?“. „Nu“, am răspuns, „sînt român, dar vorbesc aproape curent limba rusă“.
Așa a început cea mai lungă prietenie din viața mea, deoarece ea continuă și astăzi, după 66 de ani, cu toate schimbările de ordin geografic. Venea spre mine și mă aborda cel căruia aveam să-i datorez traducerea tezei de doctorat într-o rusă literară, cel care avea să îmi ofere, doi ani mai târziu, căldura unei vieți de familie, dar și cel care va găsi în mine primul impuls spre dezideologizarea gîndirii.
Petrecurăm toată după-amiaza și seara împreună, fără a bănui la despărțire că încheiaserăm o prietenie pe viață. Corespondenței București-Moscova avea să-i ia locul, după un timp, relația dintre un cetățean german și unul american. Ne despart exact zece ani, care cîndva contau, dar bătrînețea a șters toate diferențele. Trump a fost, recent, obiectul unei mici dispute între noi, căreia m-am abținut să-i dau amploare, dar fiul lui, Mark, soția acestuia și chiar și fiul lor sînt violent antitrumpiști. Cam așa stau lucrurile, îmi povestea resemnat fidelul prieten din Boston, în fiecare familie americană.
Dar să mă întorc în România anilor 1950. Devenit de curînd asistent universitar, mă simțeam din ce în ce mai străin în propria-mi țară. Era, poate, presentimentul unei posibile ruperi de mediul național, presentiment care-mi șoptea totuși să am răbdarea de a suporta pînă la capăt exilul interior. Căci, deși român get-beget, sufletul meu părea a nu avea nici o naționalitate. Autoritățile de resort îmi acceptaseră cererea de aspirantură, iar eu începusem să mă pregătesc de plecare. Deodată a explodat o bombă. Un articol publicat în Scînteia, privitor la „rătăcirile” mele moderniste și semnat de un mediocru coleg de profesie, al cărui nume prefer să nu-l pomenesc. Or, apărut în Scînteia, un articol acuzator avea puterea unui verdict. Așa l-au și luat instituțiile care-mi făceau formele de plecare: au sistat formalitățile necesare pregătirii acesteia. Ce să fac? Prin organul său de presă, Partidul își spusese deja cuvîntul. Cine ar putea oare înfrunta, în asemenea condiții, o condamnare fără apel? Un nume a apărut dintr-odată pe ecranul meu interior, cineva care fusese și el cîndva victima clevetirilor: GEORGE GEORGESCU, directorul și primul dirijor al Filarmonicii (lui Silvestri îi fusese încredințată orchestra Radiodifuziunii). Mă simpatiza. De-a lungul anilor 1956-1957 insistase și obținuse ca eu să însoțesc Filarmonica în turneele ei din țările vecine, în calitate de corespondent de presă. Cu cîteva zile înainte îmi scrisese o dedicație pe o schiță a lui Cik Damadian: „Lui G.B. ca să-și aducă aminte de bătrînul George Georgescu“.
Iată posibilul salvator, îmi zisei, iar a doua zi eram deja la Ateneu. Maestrul se afla în plină repetiție, de puțin timp începută. Cum intrasem pe una dintre ușile laterale, cea stîngă, mă observă într-un moment cînd trebuia să se întoarcă spre violoniști. Bănuind că venisem să-i spun ceva important, mai ales că era la curent cu perspectivele mele universitare, le solicită orchestranților cîteva minute de întrerupere. Toți mă cunoșteau din turnee, unii chiar mă salutară amical, iar maestrul coborî de pe podium, își petrecu un braț peste umeriii mei și se arătă gata să mă asculte. „Numai ministrul Învățămîntului, Atanasie Joja, ar putea înlătura obstacolele“, zisei eu. „Hai atunci la Joja, imediat“, zise el și, întorcîndu-se spre orchestră: „Băieți, astăzi sînteți liberi“, iar „băieții“ izbucniră în aplauze.
La Minister rostirea numelui său avea un efect magic: toate ușile se deschideau. Ajunși la cabinetul ministrului, mă rugă să-l aștept în anticameră, iar el își continuă drumul spre cel de care depindea viitorul meu. Cred că nu trecuse mai mult de un sfert de ceas cînd maestrul ieși radios și, bătîndu-mă pe spate, îmi zise: „Ești cu un picior în Moscova!“. Ca să-l pun și pe celălalt nu-mi rămînea decît să-mi fac bagajele. La mijloc de decembrie 1957, era un adevărat dar de Crăciun.
Al doilea picior îl puneam pe peronul Gării Kievskii din Moscova după două zile de foarte plăcută călătorie, grație confortului oferit de sistemul feroviar sovietic. Un Mark radios mă aștepta pe peron, iar după focoasele îmbrățișări stil rusesc, ne îndreptarăm spre monumentala Universitate. După îndeplinirea tuturor formalităților, mă văzui în sfîrșit instalat în camera ce-mi fusese destinată. Individuală, într-un așa-zis „bloc” cu două camere complet separate și cu dependințe comune, noua mea locuință arăta mai mult decît decent. Raportată la Căminul „Teleormănenilor“ unde îmi începusem studenția bucureșteană, era luxul absolut.
În cei doi ani scurși de la prima noastră întîlnire, Mark avusese de înfruntat adevărate lupte cu familia sa, părinții și o soră, pentru a-i convinge că relațiile cu un „tovarăș“ din blocul socialist nu pot fi suspectate (părinții aveau motive să-și facă griji văzînd amploarea schimburilor epistolare și a convorbirilor telefonice). Dar apariția mea în carne și oase a sfîrșit prin a pune capăt temerilor. Iar cînd am sărutat mîna mamei, Maria Grigorievna, aceasta aproape că a căzut în extaz. O asemenea curtoazie fusese hărăzită dizgrației și desuetudinii odată cu dispariția țarismulul. Ai noștri, mai conservatori, au păstrat-o în plin comunism, agreată chiar de proletara noastră „first lady“. Românii aflați la studii în Rusia erau renumiți pentru succesele lor matrimoniale mixte.
Acceptarea mea cu sinceră afecțiune de către familia lui Mark, după depășirea temerilor de ordin politic, avea să se apropie ca importanță de studiile universitare, reci și politizate, conferind astfel vieții mele moscovite o anumită plenitudine. Aceasta, în pofida condițiilor extrem de modeste în care erau nevoiți să trăiască membrii unei familii de aleasă condiție intelectuală: tatăl inginer, mama doctoriță. O singură cameră într-un apartament în care mai trăia și o altă familie, ocupînd cea de a doua cameră. Bucătărie și dependințe comune. Deoarece Mark reprezenta pentru mine un ajutor esențial în traducerea tezei de doctorat, trebuia adesea să rămîn în locuința lor pînă noaptea tîrziu, cînd întoarcerea la extrem de îndepărtata Universitate devenea de-a dreptul imposibilă. Și atunci, cu bunăvoință și chiar cu veselie, puțin cunoscute chiar tradițional ospitalierilor români, se reorganiza, cu ajutorul unui pat pliant, tot sistemul regimului nocturn, astfel încît cinci persoane să capete un culcuș acceptabil. Cu trei insomniaci cronici (tatăl, fiul și oaspetele), noaptea nu se anunța tocmai ademenitoare. Paradoxal, e tocmai ceea ce a dus la cvasi-integrarea mea în familia Hesin.
Subiectul tezei la care lucram avea să se contureze după cîteva luni de reflecție. Cu greutate născut, el avea să constituie punctul de pornire pentru toată evoluția mea viitoare, ajungînd la maturitate și rodind bogat abia în etapa occidentală a vieții mele: „Despre conținutul filozofic al muzicii“. Mă aflam sub dubla influență a lui Beethoven, care, în Caietele sale de conversație, vedea în muzică adevărata filozofie, și a lui Schopenhauer, cel mai meloman dintre filozofi, care, fără a fi un admirator al contemporanului său Beethoven, a îndrăznit totuși să afirme superioritatea muzicii față de sistemele contemporanilor săi, Kant și Hegel în primul rînd. Cînd, preludiu al susținerii publice, teza a fost luată în discuție (și... în primire, aș adăuga) de către întreg plenul catedrei, flerul marxist al celor mai radicali a mirosit inspirația german-idealistă, declarînd această viziune politicește inacceptabilă și formulînd memorabila (pentru mine) sentință: „Contrabandă schopenhaueriană în ambalaj marxist“.
Părea un verdict nimicitor, dar, în realitate, era vorba doar despre atenuarea cîtorva exprimări provocatoare, ceea ce nu mi-a luat mai mult de o oră de rafistolat. Susținerea propriu‑zisă, publică, a tezei, pe care cei interesați o puteau consulta, a avut loc la sfîrșitul lui ianuarie 1961. A fost un adevărat triumf, datorat însă nu publicului academic, ci unui grup de studenți melomani, entuziasmați de noile perspective ce se deschideau relației lor cu muzica.
Despărțirea de incomparabilul Mark și de familia lui a fost dureroasă pentru toți. Înainte de exil l-am mai vizitat de cîteva ori, dar părăsirea țării nu i-am putut-o aduce la cunoștință decît după consumarea faptului. După nu mult timp, în München fiind, aveam să primesc de la Mark, aflat deja în Italia, înștiințarea că îmi urmase exemplul. M-am urcat imediat în trenul care mă duse la Roma, în vecinătatea căreia se afla lagărul pentru refugiați, la marginea mării. Nici unul dintre noi nu-și putea prefigura viitorul. Eu abia părăsisem casa Furtwängler și mă pregăteam să încep a colinda mănăstirile, el cu soție și doi copii, neștiind nici măcar țara care urma să-i fie hărăzită... Dar destinul avea să se arate generos cu amîndoi.
Pe Maria Grigorievna, care era sufletul familiei, aveam s-o revăd pentru ultima dată în condiții triste: bolnavă de Alzheimer, într-un sanatoriu din Boston. Fața îi era ușor luminată de un vag surîs. Dar nu putea scoate nici o vorbă. După cîteva luni, Mark m-a anunțat că se stinsese."
["post_title"]=>
string(7) "Moscova"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(7) "moscova"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-28 12:56:11"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-28 09:56:11"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217964"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[20]=>
object(WP_Post)#35186 (24) {
["ID"]=>
int(217863)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2021-10-26 12:18:41"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2021-10-26 09:18:41"
["post_content"]=>
string(9739) "
Experiența de anul trecut, care ne-a obligat să acordăm premiile revistei Observator cultural la sfîrșit de octombrie, a avut pînă la urmă partea ei bună: mai mult timp pentru citit și descoperit cărți și autori. Așa încît am decis ca și în acest an, sfîrşitul toamnei să fie anotimpul premiilor și al bilanțurilor pentru anul precedent.
Oricît de greu ne-ar fi, pentru credibilitatea premiilor, am păstrat și pentru această a cincisprezecea ediție regula ca autorii foarte apropiați de redacția Observator cultural – redactori și colaboratori constanți – să nu apară pe lista nominalizărilor, chiar dacă volumele publicate de ei ar fi meritat cu prisosință. Lipsesc de aici Bogdan Ghiu, cu Pandemiocrația. Kairos și vidul împărtășit – un eseu consistent și subtil, în stilul care l-a consacrat pe acest autor versatil și deosebit de original, și Octavian Soviany, cu minunatul său volum de poeme, șaizecișișase, o simfonie a identității crepusculare, reflecții și reflexii poetice intense. Lipsesc, din păcate, și alți scriitori care anul trecut au publicat volume ce ar fi meritat să figureze pe orice listă de nominalizări, precum Ioana Pârvulescu, Nora Iuga, Mihail Vakulovski sau Marian Ilea, la „Proză“, Romulus Bucur, Ioan Moldovan, Rodica Draghincescu, Mihai Ignat și Moni Stănilă, la „Poezie“, și Maria Orban, la „Debut“. Listele nu sînt niciodată exhaustive și nici întotdeauna drepte. Cred însă că, în pofida absențelor, prezențele de pe listă întrunesc toate criteriile unui juriu exigent.
Carmen MUŞAT
Scriem de trei săptămîni, în trei numere consecutive, despre incertitudinea guvernării, o stare de provizorat care se prelungeşte și după nominalizarea generalului Nicolae Ciucă în funcţia de premier. Dacă, după nominalizare, se părea că situaţia este deblocată, noile veşti de pe „frontul“ politicii nu mai sînt atît de încurajatoare. PSD n-ar mai vota acest guvern, chiar şi într-o variantă de susţinere ca guvern minoritar, fără alte obligaţii şi înţelegeri între guvern şi PSD. Cum PSD este evaziv şi se răzgîndeşte des (nu întotdeauna doar prin hotărîri interne), nu este exclus să avem, totuşi, un guvern votat de PSD. Indiferent de votul PSD, este extrem de jalnică această situaţie, cu un guvern care stă la mîna şi la votul PSD.
Incertitudinea guvernării nu este o noutate în ultimii doi ani şi aceasta porneşte din campania electorală, cînd PNL nu şi-a evaluat bine şansele şi scorul în alegeri. O beţie a succesului a străbătut întreaga toamnă trecută, cu un PNL care se vedea cîştigător cu 40% din voturi. Nimic nu i-a putut face pe Ludovic Orban şi pe Klaus Iohannis să înţeleagă că duc o campanie proastă, în care singura preocupare era atacul la PSD. „Strategii“ PNL n-au înţeles că prezenţa la vot va fi foarte slabă (cîtă vreme alegătorii nu au avut cîteva minime certitutudini sociale, mai ales în ceea ce priveşte pensiile şi salariile), n-au înţeles că AUR este o ameninţare şi n-au priceput că atacurile împotriva PSD vor produce o reacţie adversă, o mobilizare a simpatizanţilor PSD la vot.
Ceea ce a fost cel mai grav, în campania electorală, poate fi rezumat prin absenţa oricărei viziuni politice post-alegeri: PNL, în campania electorală, n-a colaborat cu USR. Deşi şi-ar fi putut da seama că vor fi obligaţi de rezultatul votului să guverneze împreună, abia după alegeri PNL a conştientizat că un guvern se va baza pe o coaliţie şi că are nevoie de susţinerea USR. PNL şi USR au părut că se văd pentru prima dată faţă în faţă, ca într-o „căsătorie pe nevăzute“, abia după anunţarea rezultatelor oficiale. Pe parcursul întregului an 2020, PNL nu a dorit o guvernare cu USR, ei tot sperînd că vor putea face guvernul doar cu UDMR, că îşi vor zdrobi adversarii printr-un scor uriaş.
Ludovic Orban, care este principalul răspunzător pentru rezultatele alegerilor parlamentare ale PNL, a căutat să-şi păstreze, prin subterfugii, cît mai bine funcţia în partid, deşi eşecul de la alegeri îl obliga să facă un pas în spate. Dar el a rămas în fruntea bucatelor şi a început să negocieze, oferind USR mai mult decît i se cuvenea. Cum pierduse alegerile, Ludovic Orban n-a mai avut pretenţii la funcţia de premier şi aşa a s-a ajuns la o catastrofală soluţie politică: Florin Cîţu, fără experienţă în administraţie, a devenit prim-ministru.
Apoi a început bătălia pentru preşedinţia PNL, în care Klaus Iohannis a intervenit în favoarea lui Florin Cîţu. De fapt, nici Ludovic Orban, nici Florin Cîţu nu meritau să fie în fruntea PNL, primul fiind compromis de rezultatele alegerilor, al doilea guvernînd în dispreţul faţă de cetăţean, intrînd în jocuri nocive, fără eficienţă, şi lipsindu-i acea coerenţă care să-i permită medierea între partidele coaliţiei. Văzîndu-i slabi ca negociatori şi ca anvergură politică (şi pe Ludovic Orban, şi pe Florin Cîţu), USR s-a crezut, şi el, singur pe scena politică, iluzionîndu-se că poate face orice, dat fiind că la PNL oricum e haos. Criza s-a amplificat, USR a ieşit de la guvernare şi sîntem într-un moment în care ţara rămîne fără guvern şi cu un PNL care aşteaptă, cu căciula în mînă, pe la uşile PSD, poate-poate vor fi miluiţi cu un vot în Parlament.
Preşedintele Iohannis a contribuit la adîncirea crizei încă de la numirea lui Florin Cîţu ca premier, în iarna trecută. Cîţu era un ilustru necunoscut, dar a fost propulsat în fruntea guvernului şi a coaliţiei. Încăpăţînarea preşedintelui Iohannis de a-l vedea pe Florin Cîţu şi preşedinte la PNL a declanşat criza politică, o criză atît în interiorul PNL (cu un Ludovic Orban tot mai vocal), cît şi în coaliţie. Foarte tîrziu a înțeles preşedintele Iohannis că Florin Cîţu nu mai poate fi premier, că nu va trece nici un guvern cu el în frunte.
Aşa a apărut „soluţia“ Nicolae Ciucă, un personaj care a intrat în PNL în 2020, venind direct din fruntea Statului Major, un militar care a condus armata română, dar care, în civilie, nu ne-a arătat calităţi de mediator şi de şef al unei coaliţii, în care trebuie să armonizeze interese divergente. PNL – un partid fără personalitate – a acceptat în unanimitate (unanimitate!) soluţia Ciucă. Nimeni n-a crîcnit, nimeni n-a spus „poate că avem în partid şi alţi lideri care asuma poziția de prim-ministru“, nu s-a făcut o analiză a persoanelor care ar fi avut profilul unui premier. „E militar, face ordine!”, acesta a fost argumentul. Din fericire, România nu merge la război, iar un premier trebuie să ştie şi un pic de economie, să aibă şi ceva noţiuni de drept, să fi avut şi minime contacte diplomatice externe (nu ca militar, ca diplomat civil) şi mai ales să dețină abilitatea de a construi o majoritate pentru susţinerea guvernului. Are toate aceste calităţi Nicolae Ciucă? L-a văzut cineva negociind (politica presupune o artă a dialogului, nu este ca în armată, unde ordinul nu se discută, se execută), l-a văzut cineva vorbind pe chestiuni politice? În afară de cîteva banalităţi, „vom discuta, ne vom întîlni”, Nicolae Ciucă pare cumva „paraşutat“ în mijlocul unor oameni pe care nu-i cunoaște, nu-i înţelege şi nu-i poate integra într-un mecanism guvernamental.
Presupunînd că guvernul Ciucă va trece în Parlament, avem mari dubii că generalul adus în funcţia de premier este omul potrivit pe locul potrivit. Deja fundalul este tulbure, deja măsurile restrictive pentru stăvilirea pandemiei au cunoscut o încîlceală gravă (unde sînt valabile certificatele de vaccinare?), iar lumea este în continuare exasperată. Exasperată că numărul morţilor şi al infectaţilor creşte, exasperată că vine o iarnă cu scumpiri masive, exasperată că şcoala s-a oprit şi exasperată că scena politică pare în continuare o joacă, un experiment, un poligon de încercare. România, un poligon de încercare."
["post_title"]=>
string(34) "România, un poligon de încercare"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(31) "romania-un-poligon-de-incercare"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2021-10-29 15:51:55"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2021-10-29 12:51:55"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=217861"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
["comment_count"]=>
int(0)
["current_comment"]=>
int(-1)
["found_posts"]=>
int(21)
["max_num_pages"]=>
float(1)
["max_num_comment_pages"]=>
int(0)
["is_single"]=>
bool(false)
["is_preview"]=>
bool(false)
["is_page"]=>
bool(false)
["is_archive"]=>
bool(true)
["is_date"]=>
bool(false)
["is_year"]=>
bool(false)
["is_month"]=>
bool(false)
["is_day"]=>
bool(false)
["is_time"]=>
bool(false)
["is_author"]=>
bool(false)
["is_category"]=>
bool(false)
["is_tag"]=>
bool(false)
["is_tax"]=>
bool(true)
["is_search"]=>
bool(false)
["is_feed"]=>
bool(false)
["is_comment_feed"]=>
bool(false)
["is_trackback"]=>
bool(false)
["is_home"]=>
bool(false)
["is_privacy_policy"]=>
bool(false)
["is_404"]=>
bool(false)
["is_embed"]=>
bool(false)
["is_paged"]=>
bool(false)
["is_admin"]=>
bool(false)
["is_attachment"]=>
bool(false)
["is_singular"]=>
bool(false)
["is_robots"]=>
bool(false)
["is_favicon"]=>
bool(false)
["is_posts_page"]=>
bool(false)
["is_post_type_archive"]=>
bool(false)
["query_vars_hash":"WP_Query":private]=>
string(32) "326e6fbf0e69df9b24b599dedbaffb4b"
["query_vars_changed":"WP_Query":private]=>
bool(false)
["thumbnails_cached"]=>
bool(false)
["stopwords":"WP_Query":private]=>
NULL
["compat_fields":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(15) "query_vars_hash"
[1]=>
string(18) "query_vars_changed"
}
["compat_methods":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(16) "init_query_flags"
[1]=>
string(15) "parse_tax_query"
}
}
21
