În martie anul trecut, Donald Trump a semnat un ordin executiv prin care a redus drastic cheltuielile Agenției Statelor Unite pentru Media Globale (USAGM). Printre instituțiile afectate de tăierile de fonduri s-a numărat și serviciul de presă Europa Liberă. Măsura adoptată chiar la debutul celui de-al doilea mandat la Casa Albă (și anunțată în prealabil, de pe un ton categoric, de Elon Musk) a fost prezentată drept o modalitate de economisire bugetară. Nici protestele și nici procesele care au urmat nu au reușit să schimbe cursul – doar au întîrziat unele efecte. Închiderea treptată a secțiilor Europa Liberă reprezintă de fapt încă un pas din procesul mult mai amplu de retragere a Statelor Unite din arhitectura multilaterală. E o retragere care, sub aparența accentului pus pe prioritățile naționale („America First!“) și a neutralității în plan internațional, cedează teritoriu inamicilor libertății și ai SUA.
Închiderea secției românești ar fi o veste proastă. Relația noastră istorică, culturală, afectivă cu America – prin intermediul posturilor de radio americane – e deosebit de puternică. Vocea Americii, înființată în 1942, în plin război, a fost un instrument util de combatere a propagandei naziste; apoi, în timpul Războiului Rece, rolul său s-a extins: informare, contra-propagandă, legitimare a valorilor democratice occidentale în fața ofensivei ideologice sovietice. Din anii ’50, acestui efort i s-a adăugat și rețeaua Europa Liberă – o instituție de presă construită ca un radio militant, anticomunist, care să sprijine disidența, să erodeze autoritatea regimului ilegitim de la București, să mențină vie speranța libertății și ca sprijin pentru valorile liberale ale Occidentului. Pentru întreaga Europă de Est, impactul Radio Europa Liberă a fost profund. Numai în România anilor ’80 peste zece milioane de oameni ascultau (clandestin!) Europa Liberă: era, ca să-l parafrazez pe cineastul Alexandru Solomon, un adevărat Război pe calea undelor... Fără aceste unde radio, susținute de SUA, vocile libertății nu ar fi putut fi auzite în România comunistă, iar tranziția democratică de după 1989 ar fi fost, probabil, mai anevoioasă fără educația liberală insuflată de acest radio și fără infrastructura simbolică a adevărului dezvoltată în toți acești ani...
Așa-numitul „export de democrație“ – astăzi, un termen adesea neînțeles și tocmai de aceea ironizat – nu s-a făcut doar prin instituții și tratate. Ci și prin informație, prin jurnalism și prin soft power: știri, comentarii, scrisori de la ascultători, dar și muzică occidentală, comentarii literare, cinematografice, critică socială etc. difuzate constant de Radio Europa Liberă în anii negri ai comunismului. Europa Liberă a fost una dintre cele mai eficiente arme non-militare ale Statelor Unite. Închiderea emisiei în limba română (la scurt timp după aderarea la NATO și UE) părea o decizie firească: România părea înscrisă definitiv pe un curs democratic și pro-european, avea un regim democratic stabil, o societate civilă înfloritoare și pluralism media. Reînființarea instituției – pe alte baze și în formate adaptate vremurilor noi – în 2018 era o promisiune în ceea ce privește consolidarea unei zone a presei care altminteri era slab reprezentată căci greu de finanțat: lupta anti-corupție și investigații în domeniul Justiției.
Astăzi, într-un context diferit, marcat de războiul din Ucraina, dar și de conflictele interne, rolul instituțiilor media occidentale este din nou esențial. Democrația românească, așa cum au arătat și ultimele cicluri electorale, este vulnerabilă: spațiul public este încărcat de dezinformare, rețelele sociale au devenit factori de multiplicare pentru manipulări de tot felul, iar Rusia folosește sistematic războiul hibrid ca pe un instrument de manipulare politică. Presa mainstream este slăbită (căci subfinanțată sau, dimpotrivă, susținută pe filiere dubioase), fragmentată, adesea discreditată. În acest peisaj, Europa Liberă nu se plasează în nici un fel ca o relicvă a Războiului Rece. Ci ca un avanpost informațional, ca un instrument de apărare democratică, ca o componentă (fie și modestă) a scutului împotriva propagandei rusești (lucru valabil, cu atît mai mult, pentru Republica Moldova, stat aflat sub influența directă a mediilor controlate de Kremlin).
Și tocmai acum, Europa Liberă se închide în România, la doar opt ani de la redeschidere și în plin război hibrid! Serviciul bulgar urmează aceeași soartă. Iar serviciul maghiar a fost deja desființat – spre satisfacția evidentă a premierului Viktor Orbán.
Închiderea secției Europa Liberă din România, ca și a altor servicii din Europa de Est ar reprezenta o dublă eroare. Pe de o parte, Statele Unite abandonează, într-un moment de tensiune maximă, o instituție care a apărat cu fermitate valori democratice astăzi tot mai fragile. Pe de altă parte, America renunță cu bună știință la o parte din propria sa influență globală. Asta înseamnă, implicit, și o Americă mai puțin ascultată, mai puțin credibilă, mai puțin admirată în plan internațional. O Americă ce își reduce prezența simbolică.
Într-un război hibrid perfid, informația credibilă este o armă defensivă. Iar Europa Liberă este parte din acest scut. E o fisură care va costa scump România în planul democrației. În urmă va rămîne un gol pe care alții se vor grăbi să-l umple. Dacă Uniunea Europeană va înțelege această vulnerabilitate, va găsi și fondurile necesare pentru a acoperi finanțarea acestei instituții esențiale în Europa de Est. "
["post_title"]=>
string(38) "O fisură în scutul informațional..."
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(32) "o-fisura-in-scutul-informational"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-09 17:48:21"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-09 14:48:21"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251732"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[1]=>
object(WP_Post)#17679 (24) {
["ID"]=>
int(251652)
["post_author"]=>
string(3) "676"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-02 17:20:04"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-02 14:20:04"
["post_content"]=>
string(6443) "
Există momente în care statul român reușește performanța de a revizui fără să schimbe nimic: de pildă, atunci cînd o hîrtie e înlocuită cu alta; sau atunci cînd o procedură greoaie e abandonată pentru a face loc unei alte proceduri, la fel de anevoioase; sau atunci cînd statul taie o taxă doar ca să introducă, în altă parte a circuitului administrativ, un alt bir. Și există momente cînd statul zice că nu revizuiește nimic, dar schimbă pe ici, pe colo, și anume prin părțile esențiale. În ceea ce privește recentele modificări referitoare la veniturile obținute din drepturi de autor sîntem în cea de-a doua situație – deși, la nivelul intențiilor, statul ar fi preferat să ne înscriem în prima. N-ați înțeles mare lucru, nu-i așa? Sîntem în plin absurd caragialesc...
Respectiva modificare legislativă nu ne e prezentată drept o schimbare semnificativă, ci drept un amănunt oarecare, drept un flecușteț, drept un simplu detaliu administrativ. Ca să-l acceptăm mai ușor, în mărinimia lui, statul ne acordă chiar și o perioadă de tranziție pînă la 1 iunie.
Dar ce anume s-a schimbat? Pe scurt, statul a decis că drepturile de autor trebuie tratate, din perspectivă administrativă, ca niște prestări de servicii, iar aceste prestări trebuie documentate prin factură – inclusiv prin sistemul electronic (e-Factura). Nu pentru că autorii ar deveni firme, nu pentru că ar plăti TVA, nu pentru că ar dispărea impozitul reținut la sursă – principiul a rămas în picioare –, ci pentru „trasabilitate“. Asta înseamnă, în practică, încă o obligație, încă un cont, încă un formular, încă o procedură.
Și aici începe adevărata problemă, iar ea nu este doar tehnică. Ci culturală și politică. Pentru că vorbim, din nou, despre mediul creativ, despre lumea culturală, care oricum funcționează, parcă dintotdeauna, pe baze fragile, instabile, imprevizibile. Jurnaliști care publică un articol la gazetă. Traducători sau scriitori care lucrează luni, uneori ani întregi la cîte o carte – colaborări sporadice, plătite indecent de prost și de rar. Ilustratori sau fotografi care primesc întîmplător cîte o misiune retribuită. E un mediu de lucru care nu seamănă deloc cu fluxurile economice obișnuite. În furia sa anti-evazionistă – „orice venit trebuie taxat!“ –, statul intră cu bocancii birocratici și cere încă un document standardizat, încă o hîrtie: facturica electronică. Scrii poezie și aștepți ca drepturile de autor să fie onorate? Se poate, dar numai cu XML atașat!
În mediul cultural independent sau privat, lipsa de predictibilitate, banii puțini, birocrația excesivă, precaritatea generalizată etc. conduc la epuizare. E un soi de uzură care își pune amprenta și asupra creației. Cocoșați de sarcini administrative, creativii creează, de fapt, tot mai puțin. Violența administrativă dăunează grav culturii. Și tocmai Ministerul Culturii tace: nu a transmis nici o explicație, nu a cerut clarificări, nu a încercat să tempereze zelul birocratic de la Ministerul Finanțelor (sau al Muncii, aproape că nici nu mai contează...). Nu a cerut să se facă o distincție între ce înseamnă autori și prestatori de servicii.
Problema nici măcar nu e impunerea acestei noi obligații – putem admite că statul are dreptul să-și proiecteze sistemul fiscal –, ci cum o face și, mai ales, cum comunică cu cei pe care îi afectează. În cazul facturii electronice pentru drepturile de autor, statul român a ales varianta cea mai comodă pentru el și cea mai greoaie pentru cei vizați: a legiferat, a dat niște explicații vagi, a lăsat totul la voia întîmplării. Cum era și firesc, articolele contradictorii și zvonistica au creat apoi suspiciuni, tulburări și pînă la urmă panică. Nimeni nu mai înțelege nimic – consultanți fiscali, experți și tot felul de creativi potențial afectați își dau cu presupusul despre efectele legii.
Dacă Ministerul Finanțelor ar fi acționat responsabil, i-ar fi informat în prealabil pe cei vizați de aceste modificări și ar fi publicat un ghid cu ce se schimbă, de cînd, pentru cine, cu ce consecințe etc. Ca să nu mai vorbim că ar fi fost necesare și niște tutoriale despre cum se completează acele formulare și cum funcționează platforma – bașca o linie telefonică de asistență pentru cazurile în care apar erori. Nu poți să le ceri peste noapte unor oameni obișnuiți doar să semneze contracte de drepturi autor să se poarte ca niște contabili și să emită facturi într-un sistem electronic despre a cărui existență nu știau nimic.
E, aici, un profund deficit de înțelegere și de atitudine din partea statului în relație cu contribuabilii și, în general, cu cetățenii. Un stat care mizează pe conformare voluntară ar fi învestit în încredere. Și ar fi tratat creatorii ca parteneri, nu ca potențiali evazioniști. Și ar fi înțeles că birocrația, chiar și cînd nu aduce taxe suplimentare, vine cu un cost enorm din partea contribuabililor: consumă timp și energie. În lipsa acestui efort de comunicare, factura electronică va deveni încă un semn al rupturii dintre stat și lumea culturală.
Și ar mai fi ceva de combătut în acest zel de-a impune obligații mediului creativ. Așa-numita „excepție culturală“ nu ar trebui să fie un slogan abstract, ci un principiu de guvernare. Dacă acceptăm că actul de creație nu este o activitate economică, atunci statul ar fi trebuit să trateze drepturile de autor diferit de prestările de servicii. Altminteri, „excepția culturală“ rămîne doar o formulă de rostit pe scenă, cu diverse ocazii festive. "
["post_title"]=>
string(21) "Facturica la control!"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(20) "facturica-la-control"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-06 13:57:43"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-06 10:57:43"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251652"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[2]=>
object(WP_Post)#16792 (24) {
["ID"]=>
int(251654)
["post_author"]=>
string(4) "5299"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-02 17:21:42"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-02 14:21:42"
["post_content"]=>
string(17488) "Se conturează tot mai clar o nouă hartă economică a Eurasiei – iar Caucazul de Sud capătă din nou o relevanță strategică. Pe măsură ce rutele comerciale și fluxurile energetice se reorientează departe de Rusia, Armenia, Azerbaidjanul și Georgia devin tot mai valoroase, formînd un coridor între Asia și Europa. Acest avantaj logistic schimbă configurația politică: Moscova își pierde rolul de arbitru implicit, în timp ce Turcia, UE, Statele Unite și, din ce în ce mai mult, China umplu vidul cu capital, mediere și infrastructură.
De două secole, Armenia, Azerbaidjanul și Georgia au rămas ferm angrenate în orbita geopolitică a Moscovei. De la expansiunea Imperiului Țarist pînă în epoca sovietică, Caucazul de Sud a fost în esență un apanaj rusesc. Chiar și după 1991, Kremlinul a încercat să-și mențină dominația prin baze militare, pîrghii comerciale și alianțe precum Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. Astăzi, însă, acea influență odată incontestabilă se destramă vizibil. Cu alte cuvinte, Caucazul de Sud se desprinde treptat din sfera de influență a Rusiei – o schimbare impulsionată de o serie de factori geopolitici, economici și logistici.
Încrederea în Moscova s-a prăbușit în toate aceste republici. Eșecul Rusiei de a garanta securitatea sau un parteneriat fiabil (ilustrat cît se poate de clar prin pasivitatea de care a dat dovadă în timpul conflictelor regionale) a determinat liderii locali să caute alternative. Între timp, noi puteri au intrat în scenă. Turcia a atins un vîrf al influenței regionale prin alianța sa cu Azerbaidjanul, o țară cu resurse energetice semnificative, dar și prin legături tot mai strînse cu Georgia și chiar cu Armenia. După o lungă perioadă cu o prezență relativ discretă în regiune, Statele Unite mediază acum tratate de pace și susțin noi coridoare de transport care sfidează Rusia chiar în zona sa de influență tradițională. Pînă și China are o miză: rutele comerciale prevăzute de proiectul de mare infrastructură implementat de Beijing, „Un drum, o centură“, străbat Caucazul, ceea ce înseamnă că stabilitatea și conectivitatea de aici afectează direct interesele Chinei.
Totodată, dinamica schimburilor comerciale din Eurasia se schimbă radical. Războiul din Ucraina și sancțiunile occidentale asupra Moscovei au forțat apariția de noi rute comerciale care ocolesc complet Rusia, traversînd Caucazul. Petrolul, gazul și mărfurile care odată curgeau spre nord sau prin conducte rusești se îndreaptă acum tot mai mult spre vest prin Marea Neagră sau la sud, prin Turcia și Marea Caspică. Pe scurt, Caucazul de Sud a redevenit un puternic coridor logistic între Asia și Europa, unul care iese tot mai mult de sub controlul Moscovei cu fiecare nou acord semnat și autostradă construită.
Monopolul Rusiei se erodează cel mai vizibil în sfera economică. Pe vremuri centrul comercial al regiunii și un investitor tacit, Moscova este acum un simplu actor. Rusia rămîne o piață importantă pentru bunurile din Caucaz (și o sursă de remitențe și importuri), dar această cotă se micșorează pe măsură ce Europa, Turcia și China joacă un rol tot mai mare.
Există și alți factori care contribuie la schimbarea relației Moscovei cu foștii săi supuși din Caucazul de Sud. Sub presiunea sancțiunilor occidentale, Rusia a fost nevoită să caute noi puncte de contact economic în vecinătatea sa imediată (inclusiv Caucazul de Sud), încercînd să pună bazele unei infrastructuri informale care s-o ajute la atenuarea restricțiilor asupra propriei economii. Comerțul alternativ, canalele de reexport, logistica intermediară și soluțiile financiare alternative au transformat unii parteneri regionali în porți de acces convenabile pentru bunuri și tranzacții care au devenit mai greu de realizat direct cu Occidentul.
Totuși, acest proces de adaptare implică un cost strategic pentru Kremlin. Cu cît Rusia depinde mai mult de aceste rute și de acești intermediari, cu atît puterea de negociere se mută spre statele care le oferă. În era sancțiunilor, conectivitatea nu restabilește dominația Moscovei, ci o pune în circuitul pieței. Partnerii din Caucazul de Sud pot monetiza constrîngerile Rusiei (cîștigînd din tranzit, brokeraj și acces la piață), reducîndu-și în același timp vulnerabilitățile prin diversificarea rețelelor care le aduc un plus de valoare. În realitate, mecanismele care ajută Rusia să ocolească restricțiile întăresc autonomia țărilor din Caucaz, permițîndu-le să profite de problemele vecinului de la nord în loc să rămînă sub influența acestuia.
Articol preluat de pe Veridica.ro
Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.
Alexander Maliarenko este expert în domeniul analizei macroeconomice și al proceselor de transformare din Europa de Est. A publicat ca autor și coautor peste 20 de lucrări în importante publicații peer-reviewed. Vorbește frecvent la conferințe internaționale și scrie cu regularitate în principalele publicații din Lituania, Letonia, Estonia și Belarus. Este membru asociat al grupurilor de experți și al centrelor de analiză din Lituania (BVART) și Franța (Eastern Circles) axate pe dezvoltarea economică în Europa de Est.
" ["post_title"]=> string(45) "Caucazul de Sud se desprinde din umbra Rusiei" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(45) "caucazul-de-sud-se-desprinde-din-umbra-rusiei" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2026-02-06 13:58:09" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2026-02-06 10:58:09" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251654" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#16793 (24) { ["ID"]=> int(251676) ["post_author"]=> string(2) "84" ["post_date"]=> string(19) "2026-02-05 17:49:34" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2026-02-05 14:49:34" ["post_content"]=> string(49581) "[caption id="attachment_251682" align="alignright" width="228"]
Ion Omescu în fotografia de pașaport (1949)[/caption]
Probabil cea dintîi relatare – semificționalizată – despre viața în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră și reeducarea de la Peninsula stă închisă, de șapte decenii, într-un dosar al Securității.
*
Pe 3 februarie 1957, Ștefan Popa – scriitorul Ștefan Augustin Doinaș – a fost arestat pentru omisiune de denunț (pentru o discuție în care o cunoștință arădeană vorbise despre Revoluția din Ungaria). Pe 4 februarie, anchetatorii penali ai Securității au făcut o percheziție la locuința unde avea Doinaș viza de flotant, acasă la scriitorul și traducătorul Ovidiu (Ovidel) Constantinescu, unde l-au găsit pe actorul Ion-Cornel (Ionel) Omescu („Percheziția domiciliară s-a făcut în urma arestării numitului Ștefan Augustin Popa zis Doinaș, care avea fișa de flotant la domiciliul lui Constantinescu Ovidiu, însă în acel timp nu a mai locuit acolo, motivul nu-l cunosc“[1], a declarat el, ulterior, la interogatoriu). Omescu era angajat la Teatrul Național Iași, avea repetiții la Teatrul Giulești și stătea la Constantinescu. Printre lucrurile lui, ofițerii au găsit și 328 de file cuprinzînd manuscrisul unui roman documentar. Pe 5 februarie, Ion Omescu a fost arestat pentru „instigare publică“. Născut pe 26 noiembrie 1926, la Arad (unde fusese coleg de liceu cu Doinaș, mai mare cu cîțiva ani ca el), Omescu absolvise Conservatorul de Artă în 1948 și fusese destul de repede angajat la Teatrul Național București. În iunie 1949, a trecut ilegal frontiera în Ungaria, împreună cu scenograful Mircea Ionescu (Mircea Marosin), de unde, însă, a fost predat de maghiari înapoi în România. În martie 1950, ambii au fost condamnați la cinci ani de închisoare (reduși, după apel, la patru ani) și au fost eliberați practic la termen, în 1953[2]. Prima experiență carcerală a lui Omescu a inclus „stagii“ la Jilava și Canalul Dunăre-Marea Neagră (la Poarta Albă, Peninsula – Valea Neagră, Km 31 și Galeșu, scrie în fișa lui matricolă penală), iar manuscrisul ridicat de securiștii de la Anchete penale cuprindea, printre altele, descrieri ale unor episoade de reeducare. În termenii, eufemistici (căci textul sugera că reeducarea era o politică de stat, pusă în practică de gardieni), ai lui Omescu, „Materialul găsit asupra mea conținea aspecte din viața în comun a deținuților din coloniile de muncă insistînd asupra abuzurilor pe care unii dintre deținuți le-au comis împotriva altora în perioada anilor 1949-1951“[3]. O altă parte a manuscrisului viza Festivalul Mondial al Tineretului, ținut în București în 1953: „Inculpatul într-un mod dușmănos prezintă în scrierile sale unele aspecte de la Festivalul Tineretului [...], prin care îndeamnă a se trece la acțiuni împotriva orînduirii democrat-populare“. Textul fusese scris, tot conform autorului lui, de la ieșirea din închisoare pînă în 1955, în perioada cît fusese șomer, înainte de a fi angajat la Naționalul din Iași. Dincolo de natura „dușmănoasă“ a unei scrieri în care poziția gardienilor din coloniile de muncă apare ca fiind una de abuzatori violenți, manuscrisul cuprindea adnotări marginale cu ceea ce pare a fi alt scris decît cel al lui Omescu, indicînd faptul că fusese citit și de alții. Conform fișei matricole penale a lui Ion Omescu (publicată de IICCMER în baza de date privind deținuții politici ai regimului comunist), infracțiunea pentru care a fost, în final, condamnat era cea prevăzută la articolul 327 Cod Penal (instigare publică), însă nu doar că deținerea unui manuscris și arătarea lui altor persoane nu corespunde elementelor constitutive ale zisei infracțiuni, ci anchetatorii înșiși se referă, de-a lungul întregii cercetări penale, la „redactarea și răspîndirea de publicații interzise“ (ceea ce corespunde infracțiunii de la articolul 325, teza a treia, Cod Penal)[4]. Limitele de pedeapsă erau doi-cinci ani pentru instigare, cinci-zece ani pentru răspîndirea de publicații. În ambele delicte, însă, componenta de comunicare cu alții era esențială. Iar spre deosebire de fișa matricolă, sentința din 27 august 1957 a Tribunalului Militar București arată că delictul de care se făcuse vinovat era „răspîndire de publicațiuni interzise, p.p. [prevăzut penal, n. I.P.] de art. 325 lit. c c.p. [Cod Penal]“[5]. Omescu a refuzat constant și virulent, în toate interogatoriile, și să confirme caracterul „dușmănos“ al scrierii, și să implice alte persoane, susținînd că nu a arătat nimănui ce scria și că nu știa ale cui erau adnotările (a lăsat manuscrisul prin diverse locuri publice, oricine putea să noteze orice; în primul rînd, era vorba despre o strategie de evitare a autoincriminării). Problema e că anchetatorii penali aveau un martor care declarase că actorul îi citise o parte din manuscris (pe care l-a și descris) și i-a cerut părerea. Martorul era recent arestatul Ștefan Augustin Doinaș. Deși, în mod spectaculos, în nici unul dintre dosarele penale nu se pomenește acest aspect, Omescu era gay (Mircea Marosin era, după toate indiciile, partenerul lui la momentul evadării din România). În interogatoriile din ’57, declara că-și dusese o parte din lucruri și stătea acasă la Ovidel Constantinescu (el însuși gay) pe motiv că propria-i locuință din str. Gheorghe Pană fusese călcată de hoți pe cînd era plecat la Iași și se temea să nu fie furat din nou, explicație luată ca atare de anchetatorii penali – deși e la fel de posibil ca cei doi să fi avut o relație, iar Omescu să se fi mutat din rațiuni de comoditate, de vreme ce, altfel, era mult timp plecat din oraș. (Faptul că „organele“ ignoră orientarea sexuală a lui Ion Omescu, în toate documentele răspîndite de-a lungul a patru dosare cu opt volume, e important și pentru a contrazice teza din 2014 a criticului Gelu Ionescu, pentru care condamnarea actorului din 1957 „în realitate, din cîte ştiu, a fost un proces de moravuri – homosexualitate“[6].) În cercul artistic de prieteni al lui Omescu se număra și Petre Sirin, care, în memoriile sale, susține că Omescu a fost condamnat în urma mărturiei lui Doinaş, după ce acesta a declarat că a citit una dintre „piesele lui anticomuniste“: „Pînă la urmă s-a găsit însă un martor al acuzării, închis și el pe acea vreme, deci mai ușor de convins, care, cu ochii lăsați în jos de rușine, a mărturisit în fața instanței – același tribunal militar, se pare – de a fi citit, chiar la invitația autorului, cîte ceva din acele piese... Era Ștefan Augustin Doinaș! Această depoziție a fost suficientă pentru a-l trimite pe Toledan [pseudonimul lui Omescu în cartea lui Sirin, n. I.P.] din nou la pușcărie.“.[7] Informațiile lui Sirin sînt clar indirecte (nu era vorba despre dramaturgie – Omescu a început să scrie piese de teatru, deloc anticomuniste, căci au fost și montate, și publicate, abia după a doua eliberare din închisoare – și nu această mărturie l-a trimis la închisoare, ci însuși manuscrisul), iar din documente nu reiese că Doinaș se va fi rușinat de propria declarație. Totuși, ceea ce arată dosarul penal al lui Ion Omescu e faptul că Doinaș a avut, într-adevăr, o contribuție nu la condamnarea lui efectivă, ci la încadrarea juridică a faptei, ca răspîndire de „publicații“ interzise (a se nota că era vorba despre un manuscris, nu despre o publicație), cu o limită a pedepsei mai ridicată decît „redactarea“ de astfel de publicații sau decît instigarea publică, el fiind singurul martor care confirma că Omescu arătase intenționat manuscrisul altor persoane. Nu putem decît specula asupra motivelor pentru care Doinaș a oferit, după toate indiciile, în mod voluntar[8], dar probabil nu spontan, informații despre faptul că i se citise cel puțin o parte a manuscrisului – e posibil să fi fost speriat de propria arestare, să nu fi avut încredere în loialitatea/tăcerea lui Omescu sau să fi vrut să-și ușureze propria situație în fața anchetatorilor penali (și e aproape cert că și-a ușurat-o). Anchetatorii penali au interogat alți doi martori (unul fiind Ovidel Constantinescu), care, însă, au refuzat sau evitat să spună lucruri incriminante despre Ion Omescu; de altfel, declarațiile lor nu au fost folosite la proces – nici măcar nu au fost dactilografiate[9]. Conform lui Ștefan Augustin Doinaș, Omescu îi citise niște descrieri de personaje (iar manuscrisul din dosarul penal cuprinde astfel de materiale, indicînd că poetul nu mințea), acasă la dansatorul și coregraful Stere Popescu, în lipsa acestuia. Prietenul de-o viață al lui Ovidiu Constantinescu, scriitorul Alexandru Vona, spunea că în anii ’40 Ovidel era partenerul de viață al lui Stere Popescu[10], la care a locuit o vreme și Doinaș la venirea lui la București, după moartea lui Stalin (această „filieră“ putînd indica modul în care ajunsese ulterior Doinaș să aibă viză de flotant la Constantinescu). [caption id="attachment_251681" align="alignright" width="300"]
Fragment din depoziția de martor a lui Șt. Aug. Doinaș[/caption]
Trebuie notat că Doinaș și-a păstrat pînă la final statutul de martor, nu a fost acuzat el însuși de complicitate sau omisiune de denunț în cazul lui Omescu, dar și că, într-o oarecare măsură, în fața Tribunalului Militar a încercat să-l apere pe actor: „Mie mi-a citit Omescu, la București, în toamna 1955, unele fragmente dintr-o schiță literară. [...] Referitor la situarea personagiilor nu pot preciza nimic. Știu că nu erau precizate personagiile, situația lor politică, materială, socială. [...] Cu Omescu în general nu am discutat probleme politice, ci numai științifice, respectiv literare etc. Din analiza schițelor de mai sus nu se putea trage nici o concluzie.“[11] Și-a menținut, însă, și declarația din anchetă, conform căreia „Din tot ce mi s-a citit [...] am desprins ideea [...] că se făcea prin modul de prezentare a faptelor o defăimare și calomniere a regimului democrat popular din R.P.R.“[12]
Pentru omisiunea denunțului în povestea cu Ungaria, Ștefan Augustin Doinaș a fost condamnat la un an închisoare corecțională și a fost eliberat în februarie ’58. Articolul 228 din Codul Penal în vigoare în 1957[13] prevedea pentru respectiva infracțiune o pedeapsă între unu și doi ani, iar scriitorul a primit minimul.
În ultimul deceniu și ceva, Doinaș a fost fie pus la zidul infamiei pentru ceea ce apare ca fiind colaborările lui cu Securitatea, fie apărat cu îndîrjire în fața acestor acuze. Deși redus la relatări din terțe surse memorialistice și interpretat speculativ în moduri care-l minimizează pînă la absolvirea lui Doinaș de orice responsabilitate, episodul cu declarația despre Ion Omescu pare a fi un fel de „moment cofondator“ al relației scriitorului cu poliția politică. Prima declarație (acuzatoare) despre discuția incriminată cu Marcel Petrișor a fost dată de Doinaș pe 28 februarie 1957 – în ancheta în care era el însuși învinuit –, iar despre lectura din manuscrisul lui Ion Omescu a vorbit pentru prima dată pe 16 martie, într-un interogatoriu derulat între orele 8.30 și 12.30[14]. În aceeași zi, Omescu a fost pus sub învinuire, printr-o ordonanță semnată de locotenentul Nicolae Urucu[15].
Scriitorul I.D. Sîrbu, în al cărui caz Doinaș a fost tot martor al acuzării, a fost arestat la șase luni după Omescu, în septembrie – la cîteva săptămîni după condamnarea lui Omescu[16].
Conform documentelor, lucrurile stau așa: Ștefan Augustin Doinaș a dat, într-adevăr, o declarație care conducea la încadrarea faptei lui Omescu la un nivel superior de pedeapsă; a făcut asta în timp ce era el însuși arestat preventiv (și și-a susținut declarația și după ce, în mai, a fost condamnat), suspect de o infracțiune minoră în ordinea juridică a momentului; a fost singura persoană audiată de anchetatorii penali care a confirmat componenta de „răspîndire“ din învinuire și singurul martor citat de procuror; și rechizitoriul, și actul de condamnare fac referire pe spații largi la mărturia lui, care apare ca centrală și pentru acuzatori, și pentru instanța militară.
Ce putem specula: cum „organele“ nu cunoșteau în prealabil dacă Doinaș citise ori ce citise din manuscris, iar el nu a fost acuzat în proces, putem presupune că raportul dintre martor și anchetatori nu a fost unul de ostilitate reciprocă, iar mărturia a făcut obiectul unei minime negocieri prealabile (Doinaș a fost condamnat pentru că îl ascultase pe un fost legionar vorbind despre Revoluția din Ungaria și ce-ar trebui să se întîmple în România, dar nu a fost nici măcar acuzat pentru că citise, comentase și nu raportase despre un înscris al unui fost deținut politic în care reprezentanți ai regimului erau prezentați ca brute cu un plan macabru). Trebuie spus, de asemenea, că anchetatorul lui Omescu (locotenentul Urucu) era altul decît cel al lui Doinaș din procesul pentru omisiune de denunț (locotenent-colonelul Constantin Popescu[17]).
Scriitorul a semnat un angajament de colaborare, cu adoptarea numelui conspirativ „Andrei Golfin“, la ieșirea din închisoare, după ce, aparent, nu refuzase să se facă util nici în timpul încarcerării. Chiar dacă mulți condamnați erau folosiți ca informatori în închisoare și recrutați la eliberare, nu toți făceau obiectul interesului Securității (Omescu, de pildă, n-a fost abordat). E de presupus că, indiferent de motivul ei inițial, disponibilitatea lui Doinaș de a lucra cu „organele“, dovedită, pentru început, în cazul Petrișor și în cel al manuscrisului actorului, a condus la identificarea sa drept candidat viabil.
Nu doar contribuția lui Doinaș e importantă în punerea sub acuzare a lui Ion Omescu, ci și strategia apărării – foarte înverșunată pentru o epocă presupus a implica procese regizate, cu scenariu prestabilit. Întîi, avocații Florea Butoi și K. Macri au invocat principiile aplicării în timp a legii penale – „redactarea și răspîndirea de publicații” fusese incriminată în ‘55, manuscrisul data din ‘53-’55. Apoi au cerut audierea ca experți a scriitorilor Tudor Vieru și Radu Tudoran, care „să se pronunțe dacă lucrarea [...] este sau nu cu caracter contrarevoluționar și cum poate fi ea interpretată“[18] (desigur, „organele“ au respins ideea să mai citească și alții manuscrisul), apărările susținînd că o operă de ficțiune nu poate fi citită ca reflectînd opiniile politice ale autorului. Practic, sugestia avocaților era că ceea ce incriminau procurorii era literatura însăși: „se poate ajunge la aceeași concluzie la care au ajuns concluziunile de învinuire privindu-l pe inculpat dacă am lua fragmentar anumite texte cuprinse în romanul Pămînt desțelenit de Solohov“, „scriitorul Gh. Călinescu în cartea sa Bietul Ioanid[e] a arătat despre legionari diverse probleme și dacă i s-ar fi făcut o percheziție domiciliară atunci cînd romanul său se afla în faza primară, scriitorul putea fi interpretat greșit“[19].
Omescu a fost condamnat, pe 27 august 1957, la șapte ani închisoare corecțională (peste limita de la instigarea publică, dar în limitele de pedeapsă de la „răspîndirea de publicațiuni“) și a ieșit din pușcărie la termen (incluzînd arestul preventiv), în februarie 1964, după ce trecuse pe la Închisoarea „A“, Jilava, Periprava, Ostrov (Salcia) și Gherla, îmbolnăvindu-se recurent, inclusiv de distrofie (în septembrie 1963 avea, la cei 1,75m ai lui, 56 kg[20]).
Pe numele său există un dosar de urmărire informativă, care conține o serie de note date de surse recrutate dintre colegii săi de penitenciar (mai ales colaboratorul „Izbînda“), închis odată cu eliberarea din ’64[21]. Securitatea și-a reactivat apoi interesul față de Omescu după ce, în 1972, a rămas ilegal în Occident, deschizîndu-i un nou (și extrem de subțire) dosar în 1974. Deși, în 1976, a cerut stabilirea definitivă în Franța și renunțarea la cetățenia română, a fost scos din „preocupările organelor noastre“ abia în 1979[22].
La momentul defectării, Omescu era considerat un rafinat specialist în Shakespeare. Odată stabilit legal în Franța, a predat actorie – unii dintre studenții lui făcînd apoi cariere ilustre –, și-a înființat propria companie de teatru, și-a dat doctoratul, a publicat volume dedicate autorului lui Hamlet. În august 2000, s-a sinucis la Paris, aruncîndu-se de la fereastră.
*
[caption id="attachment_251677" align="alignright" width="300"]
Ion Omescu la prima arestare[/caption]
Pentru că anchetatorii penali au considerat manuscrisul (identificat ca avînd 215 file, probabil o eroare) drept „corp delict“ și probă materială în proces, dosarul penal (conținînd actele de cercetare penală, printre care expertiza grafologică, rechizitoriul, apărările scrise ale lui Omescu – inclusiv referințe semnate de actrița Aura Buzescu, actorul George Vraca, scenograful W. Siegfried etc. –, documente emise de instanță, recursul introdus și, ulterior, respins, cererea de clemență depusă de mama lui Omescu, Aurica, și dosarul de penitenciar) cuprinde și cele (conform numerotării de acum) 328 de file ale manuscrisului în lucru, care poate fi considerat una dintre primele scrieri (contemporane evenimentelor) privind experiențele carcerale și de reeducare de la Canal.
La începutul anilor 1990, SRI (depozitarul de atunci al arhivelor Securității) a verificat dosarele individuale ale cîtorva zeci de personalități aflate în vizorul Siguranței sau Securității între 1940 și 1989, extrăgînd din ele scrierile personale (manuscrise, corespondență), care fie le-au fost returnate autorilor (printre ei, și Ștefan Augustin Doinaș), fie s-au constituit în ceea ce acum este fondul de manuscrise al CNSAS. Nimeni nu a cercetat, însă, ansamblul de mulți kilometri liniari al întregii arhive, Ion Omescu fiind, mai mult ca sigur, doar unul dintre titularii de dosar cuprinzînd manuscrise pe care SRI nu i-a considerat „personalități“.
Documentul e scris discontinuu, în „episoade“ (unele avînd filele numerotate de autor), pe tipuri diferite de hîrtie, cu stilou cu cerneală albastră sau cu creionul; o serie de fragmente sînt tăiate cu o linie transversală de autor. Adnotările sînt făcute cu creionul. Există și ceea ce pare a fi un plan al romanului, de oarecare ajutor în cazul unei potențiale editări – căci anchetatorii penali nu s-au preocupat de coerența manuscrisului, iar seturile de file par amestecate.
Cele două fragmente pe care le publicăm sînt o descriere a vieții dintr-o colonie de muncă și detaliata scenă a revenirii naratorului la București în plină sărbătoare a deschiderii Festivalului Mondial al Tineretului – scenă transformată la proces în cap de acuzare.
În prima parte, finalul introduce în scenă sosirea în colonie a studenților reeducați de la Gherla – ceea ce plasează acțiunea în colonia de muncă Peninsula – Valea Neagră, în anul 1951 (respectivii prizonieri au fost transferați acolo în iunie, la Brigăzile 13 și 14). Teroarea la care reeducații l-au supus pe unul dintre deținuți, medicul Ion Simionescu, l-a condus pe acela la decizia de a se omorî (pe 10 iulie ’51, s-a aruncat în gardul de sîrmă ghimpată, fiind împușcat de un militar din Trupele de Securitate, care asigura paza exterioară a coloniei). Moartea lui Simionescu a expus suficient de public practica reeducării pentru ca studenții să fie transferați de la Valea Neagră, iar experimentul demascărilor să fie oprit peste cîteva luni[23].
Eveniment important de propagandă pentru regimul Dej, care dorea să expună la nivel internațional tabloul unei vieți idilice în plin stalinism, Festivalul Mondial al Tineretului s-a desfășurat la începutul lunii august ’53, a adus în Capitală mii și mii de studenți trimiși de partidele comuniste, inclusiv din țări occidentale, și a pus în mișcare o adevărată potemkiniadă: magazinele alimentare, cofetăriile, restaurantele și cantinele au fost, pentru scurtă perioadă, aprovizionate cu produse nemaivăzute cel puțin de la încheierea războiului.
În ceea ce privește transcrierea, Ion Omescu scrie, alternativ, cu „â“ și „î“, așa că am unificat grafia conform practicii revistei și am actualizat-o în acord cu normele contemporane („viață“ pentru „vieață“, „femeie“ pentru „femee“, „de la“ pentru „dela“ etc.).
Ion Omescu la arestarea din 1957[/caption]
Pe urmă se culcă și brigadierii. Atunci vine rîndul celor care vor cu tot dinadinsul să trăiască. Toți dormim puțin; din o mie șase sute treizeci și trei de zile [tăiat: nu-mi amintesc să] cu cea de mîine, nu-mi amintesc să fi fost vreodată odihnit. Și sînt seri în care, dacă mi-ar spune cineva că la capătul lagărului mă așteaptă libertatea, i-aș vinde-o pentru cîteva ore de somn. Cu toate acestea, unii încep de-abia la ora aceea să scrie: fac rapoarte, subliniază, uneori, șterg și rup. Pe urmă se îndreaptă spre biroul de inspecție, la baraca din față (singurul geam unde arde toată noaptea lumina). Hoți de toate soiurile, cîte un infirm, mulți studenți, militari, oameni cu familie grea își iau acolo angajamente și țin ședință pînă aproape de zi, cînd noi ne întoarcem a doua oară pe dreapta. Le spunem turnători: îi disprețuim și îi urîm, dar treaba pe care o fac nu e deloc ușoară. Și nu cred că există unul singur dintre cei internați în infirmerie care n-ar consimți să-și ia asupra lui păcatele tuturor pentru o singură săptămînă de viață în plus.
Toate acestea sînt lucruri pe care eu le înțeleg foarte bine și-mi aduc aminte cum de vreo cîteva ori am încercat să fac la fel; dar n-am avut destulă putere și nici pricepere; pe urmă mi-am revenit. Îmi amintesc mai cu seamă de prima iarnă, cînd aceeași dorință crîncenă de viață se zbătea și în sufletul meu ca vîntul peste Dobrogea înghețată. Pustie... Șantierul 7 e singurul unde, în afară de mărăcini, e o curte cu măceși: pe la mijlocul lui Aprilie se arată deasupra gardului și printre uluci primele flori roșii. Cînd a simțit că i se stinge lumînarea, moș Tulie a ieșit din infirmerie și s-a dus la lucru numai ca să le poată vedea. A doua zi era țeapăn: l-au acoperit cu cearceaful și l-au dus în sala de pachete lîngă ceilalți trei. Aici nu știi niciodată ce te-așteaptă: în iarnă au murit două sute de pneumonie și acum începe icterul.
Bătaia a rămas pe seama milițienilor. Dacă ai noroc, nimerești peste unul din cei vechi care știu unde să dea și cum să lovească. Sînt oameni gospodari, cu familie; seara, după ce și-au împărțit ultima porție de pumni, își iau copilul în brațe și o pornesc spre bîlciul din Constanța. Restul, însă, dau în dușmănie. Și oricît m-aș strădui, nu pot pricepe cum mai poate fi cineva rău cînd doarme singur în pat și mănîncă primăvara cireșe.
Viață făcută de oameni. Mă întreb uneori dacă mai știu să țin o furculiță sau să rîd și-mi aduc aminte de mama care își cînta la pian, în fiecare duminică, același vals ca să nu-l uite. Atunci încerc să zîmbesc și-mi descopăr dinții; pe cel din față mi l-am scos deunăzi singur, fără nici o durere. Și treaba merge înainte.
[tăiat: „Socialismul crește – Țara înflorește.“]
De cîte ori, văzînd cum se opintește la deal măgărușul lui Ciuciu, nu i-am pizmuit pe cei îndesați doi cîte doi între scîndurile [tăiat: în pardesiile] de brad. În curînd, cimitirul va trebui să se întindă peste grădina de legume a colectivului agricol sau să se mute. Dar oriunde, pe coastă sau în vale, în cernoziom sau în lut, n-o să le mai tulbure nimeni odihna. În timp ce noi descărcăm garnitură după garnitură, le încărcăm, urcăm cu roaba pe dulapi sau împingem vagoneții. [adăugat cu creionul: Oh!]
Niciodată n-am fost mai aproape de sufletul oamenilor; între noi n-a mai rămas decît cămașa de lucru pe care noaptea o întoarcem pe dos pentru somn. Dar n-aș vrea să-i cunosc prea bine nici pe ei, nici pe mine.
Aici, pe mustața 7 [în josul paginii, cu creionul: N.S. „Mustață“ = ramificație de cale ferată], am văzut proprietari de case cu fete de măritat strîngîndu-se de gît pentru o lopată; și mi s-a părut firesc. Pentru că, dacă s-ar fi mulțumit cu cea scurtă în coadă și strîmbă, ar fi însemnat să nu-și mai vadă nici casele, nici fata. Pentru că atunci vagonul nu se mai încarcă la timp, pîinea se taie și cînd dau ploile de toamnă te scrie Dr. Friedmann în registru.
Tot aici, pe mustața 7, în noaptea cînd ne-am luptat cu noroiul încărcat de draghine, părintele Miron mi-a spus că viața e făcută din pămînt. Dar eu fusesem arestat înaintea lui și știam lucrul acesta. Din pămînt și sufletul nostru în care toți își lasă sudălmile, cizma și mîinile murdare.
Dacă voi avea vreodată bani, am să-mi fac o lopată mică de argint, la fel ca cea pe care am furat-o în noaptea de 13 spre 14 ianuarie. În felul acesta, stalinețul[24] de oțel îmi va rămîne pentru totdeauna viu în minte, alături de cele cinci grame de streptomicină care mi-au salvat viața și de cuvintele profesorului Suciu, care m-a îndemnat pentru prima oară să scriu. Bietul profesor! Cîte insistențe din partea locotenentului-major să-l facă informatorul lor! Ultima oară cînd l-am văzut, albise complet: se ducea cu roaba încărcată, venea cu ea goală și pe urmă se ducea iar. Glumea. Mi-a spus că, după ce se eliberează, întîrzie vreo cîteva zile prin București și pe urmă se întoarce aici să-și caute tinerețea. De-atunci i-am pierdut urma. Cine știe pe ce dulapi își mai urcă [h]ernia cît pumnul! Aș vrea să existe viața viitoare numai ca să-l mai întîlnesc o dată și să-i strîng mîna.
Dar sînt încă tînăr, sănătos; poate că într-o bună zi o să-mi dea totuși drumul. Atunci am să-mi îmbrac hainele mele și pe drum am să mă opresc la un restaurant. Va începe și pentru mine o viață nouă. Am să mănînc carne de trei ori pe săptămînă și seara, după lucru, am să mă spăl cu apă caldă. Am să dorm pe spate. Iarna am să port mănuși și în roabă n-am să car decît cărămizi pentru casa mea. N-am să-l mai visez nici pe Alkidis, nici pe comandant. Am să iubesc; am să fac copii. Și privindu-i voi încerca să uit de cei pe care i-am văzut murind. Am să citesc ziare; dar fericit n-am să mai fiu niciodată...
[în creion: Cu studenții, în schimb, lui Alkidis i-a mers din plin] În schimb, cu studenții i-a fost dat lui Alkidis să reușească din plin: cea mai mare parte veniseră prelucrați de la Gherla și s-au pus pe treabă chiar din prima zi.
Îmi amintesc cum unul din ei îi aducea în fiecare zi bătrînului de lîngă mine pîine și țigări. Moșul se lungea pe prici, începea să fumeze cu nesaț și îi povestea în taină despre flăcăul și ginerele fugiți în munți. Peste o lună i-a văzut pe amîndoi cu lopata pe umăr. Atunci s-a apucat cu mîinile de păr și a început să urle pînă ce i-au astupat gura.
În seara zilei de 22 august, Zoltan se pregătea de fiert fasolea. La studenți avea să fie ședință de demascare. Bănică, brigadierul de la 9, plecase imediat după stingere nu se știe unde și toți din brigada lui dormeam, în afară de profesorul Suciu. Profesorul se frămînta ca-n fiecare noapte...
*
[filele 320-322 din dosarul penal, scrise cu cerneală față-verso, numerotate de autor de la 1D la 3D] Am ajuns în București cu puțin înainte de scăpătat: străzile erau înțesate de lume; în mijlocul pieței din fața gării se ridica un arc de triumf încărcat de steaguri, frunze și ghirlande; șiruri zgomotoase de manifestanți îmbrăcați în culori vii treceau strigînd lozinci într-o limbă străină. Am așteptat să treacă urmărindu-i cu privirea. Gesturile lor libere, dezordonate, fețele luminoase trezeau în mine bucurii de mult adormite. Manifestanții s-au urcat pe o estradă pavoazată în alb și [tăiat: toată lumea] ca la un semn toată lumea a început să aplaude: – Bravo! Braavoo! Am aplaudat și eu, fără să știu de ce, ca să nu se bage de seamă că sînt ieșit din pușcărie. Din capul străzii G., de-a lungul liniei de tramvai, a pornit să coboare cîntînd un pîlc de fete cu coșuri de flori la subsuoară. Am ciulit urechile, dar mi-a fost cu neputință să desprind vreun înțeles. Cei dimprejur au prins din nou să chiuie și să aplaude. Nu pricepeam nimic. Ce se sărbătorea? Care era pricina acestei veselii generale? Întîmplător, ochii mi-au căzut pe un afiș lipit pe vitrina din față. Afișul reprezenta un porumbel deasupra căruia scria cu litere de-o șchioapă: „Al doilea festival mondial al tineretului“. Prin urmare, asta era. Tineretul de pe toate pămînturile lumii se adunase la București să sărbătorească pacea și prietenia. Fetele treceau prin dreptul meu. Una din ele a desprins din coșul de la subsuoară un trandafir și mi l-a aruncat rîzînd. Trandafirul mi-a atins obrazul și a căzut pe caldarîm, la picioarele mele. Era prima floare pe care o vedeam. Dar n-am ridicat-o; m-am îndepărtat repede, fără să mă uit înapoi, ca și cînd m-ar fi lovit o piatră. Prin urmare, asta era. Toți oamenii ăștia, și veniseră cîteva mii cu siguranță – zeci de mii, poate – aveau să petreacă la noi două săptămîni în spectacole și petreceri și pe urmă aveau să se întoarcă satisfăcuți la ei acasă. Și toată lumea din patru continente avea să afle pînă la iarnă că în Republica Populară Română e fericire și belșug. Ce puteau ști toți copiii ăștia despre zilnica și adevărata noastră viață? Avusese vreunul singur dintre ei curiozitatea să se strecoare prin instituții de ziua lefii, să se întrețină și cu altcineva în afara tîlmaciului care le arată numai ceea ce trebuiau să vadă [?] Știa oare fetișcana cu rochia verde de mătase din fața mea cîte rochii se vopsesc în negru în țara noastră [?] Putea prietena ei din dreapta, care mușca dintr-un baton de ciocolată, să-și închipuie cîte guri au rămas flămînde în casele printre care trece [?] Auziseră vreodată de Jilava, de Geamănu? Cîteva zile mai tîrziu, poate că întîlnirea asta n-ar fi găsit în mine un răsunet atît de puternic. Atunci, însă, m-a răscolit. Cu patru ore în urmă – nici atît –, mă găseam încă la G., așteptînd să mi se facă formele de eliberare. Și în vreme ce eu așteptam cu sufletul la gură, dincolo în anticameră erau dezbrăcați arestații ultimei nopți. Și după patru ore, coboram la București în prin carnaval cu rîsete și cîntec. [tăiat: Eu însă știam] Ei n-aveau cum să știe, bineînțeles. Eu însă știam că toate chiotele celor care treceau pe sub poarta cu steaguri și ghirlande n-aveau altă menire decît să acopere tăcerea celor care în aceeași clipă – în toate orașele țării – intrau printre porțile cu zăbrele. În piață s-a lăsat un moment de tăcere și apoi prin toate difuzoarele dispuse în semicerc din douăzeci în douăzeci de metri s-a pornit în văzduh salutul de bun venit adresat participanților celui de-al doilea [tăiat: congres] festival. Aplauze prelungite au salutat ultimele cuvinte ale vorbitorului. Cineva a răspuns în englezește. Alte aplauze; pe urmă în franțuzește. O femeie îmbrăcată în costum național s-a urcat pe estradă și a început să declame o poezie. Eram prea concentrat asupra propriilor mele gînduri ca să pot fi atent la ceea ce spune. Pace... pace... ăsta era singurul cuvînt care îmi bătea în urechi ca un refren. Inima a început să-mi bată cu putere și m-a trecut o sudoare rece [tăiat: întocmai ca acum] întocmai ca în celulă, la Pitești – cu patru ani în urmă, cînd Mihai mă îndemnase să tăbărîm asupra Iacobinilor. Da, asta trebuia să fac. Să mă urc sus pe tribună, să o dau la o parte pe femeia asta care nu știa ce spune și să strig în fața tuturor adevărul. Să urlu. Cineva a trecut pe lîngă mine și a intrat în cofetărie, lăsînd ușa deschisă. Un miros cald de ciocolată a năvălit dinăuntru, amețindu-mă. Cînd eram mic, mergeam cu mama în fiecare după-amiază la cofetărie. Da, asta aveam de făcut; dar înainte puteam să-mi îngădui să mănînc o felie de tort și un cataif. Eu știu cum se face cataiful. Pe urmă aveam să plătesc și să mă sui în fața microfonului. Pe urmă avea să fie rău de mine. [caption id="attachment_251680" align="alignright" width="226"]
Fragment din manuscris[/caption]
Cofetarul, un grăsan cu ochi rotunzi, a potrivit în galantar două tăvi lungi cu fursecuri. Da, așa aveam să fac. Cu fursecuri – „mais qu’est qu’il fait celui-là“[25], a răsunat la cîțiva pași de mine un glas de femeie care m-a făcut să întorc capul. Doi tineri oacheși, bronzați de soare, un francez și o franțuzoaică probabil, se opriseră în dreptul meu și mă priveau cu curiozitate.
– Il doit être malad[e][26], a răspuns băiatul fără să-și ia ochii de la mine.
– Mais voyons, il ne faudrait pas laisser les gens sortir de l’hôpital avant d’être parfaitement...[27]
Un ropot de aplauze a acoperit ultimul cuvînt. Avant d’être parfaitement guéris[28] [guerris, în original], probabil. M-am apropiat pînă la un pas de ei, m-am închinat cît am putut mai frumos și cu o voce stăpînită am întrebat:
– Vous êtes de[s] Français?[29]
Perechea a schimbat o privire.
– Je sors de la prison, am continuat, rar și apăsat ca să nu mă împiedic în cuvinte, il y a des milliers d’hommes, là-bas, qui souffrent et qui meurent. Ce qu’on vous montre tous les jours ce n’est pas notre pays, ce n’est pas...[30]
Băiatul a schițat un zîmbet pe care și l-a stăpînit numaidecît, din politețe, probabil.
– Monsieur, je dois vous dire que dans votre pays – tel qu’il est – j’ai mangé les meilleurs gâteaux de ma vie. N’est-ce pas, Madelaine?[31]
Fata a rîs arătîndu-și dinții albi și amîndoi au dat să intre în cofetărie. M-am postat în fața ușii, tăindu-le calea.
– Monsieur, écoutez-moi, monsieur...[32]
– Mais il est fou...[33] Fața fetei luase o expresie de spaimă. Voiam să le explic, să-i fac să [tăiat: înțeleagă] priceapă că n-are nici un rost să fie fericiți, să se amuze, că trebuie să se înapoieze numaidecît la ei, în Franța, și să repete tuturor ceea ce le-am spus lor. Alte ropote de aplauze au făcut să răsune văzduhul. Am înaintat un pas spre ei. Fata s-a retras cu țipăt, împrejur cîțiva s-au oprit să ne privească.
– Vai, domnu’, lasă clienții să intre, a răsunat un glas grav, dinăuntru.
Am bolborosit cîteva cuvinte drept scuză și m-am îndepărtat. După al doilea colț, m-am oprit și m-am uitat înapoi să văd dacă nu mă urmărește cineva. În piață se pornise un cîntec vesel din fluiere. Începeam în sfîrșit să-mi dau seama de zădărnicia hotărîrii mele și le-am mulțumit în sinea mea celor doi care mă aduseseră la realitate. Nimeni nu m-ar fi înțeles. Ar fi spus fiecare pe limba lui, la fel ca franțuzoaica adineaori, „Nu știm“. Sau poate ar fi crezut că și strigătele mele fac parte din program. Iar eu m-aș fi întors pe degeaba acolo de unde plecasem.
Ar fi trebuit să le fiu recunoscător: acum eram în siguranță în cofetărie.
Am pornit agale pe străzi. Claxonul automobilelor, tramvaiele, vorba oamenilor, ferestrele prin care se vedeau cîte un tablou sau cîte o sobă – toate îmi deșteptau în minte senzații de mult încercate, sentimente uitate. Se înserase; soarele scăpătase pe după case. Trebuia să-mi spăl gamela și să aștept masa. Trebuia... M-am scuturat ca de un vis urît: nu mai trebuia nimic. Eram afară, liber... Atîta doar că nu mai [tăiat: știam] cunoșteam străzile pe care mergeam.
Un domn între două vîrste a trecut strada. Văzîndu-l cu cravată, mi-a inspirat încredere și am îndrăznit să-l acostez.
– Domnule, l-am întrebat, încotro e bulevardul Brătianu?
– Tovarășe, mi-a răspuns domnul, măsurîndu-mă din cap pînă-n picioare. Bulevardul Brătianu nu mai există.
Avea dreptate, nu mai exista. Și mă întrebam cum s-o fi numind.
„Mă întrebi ce cred despre artele liberale“, își începe Seneca a optzeci și opta scrisoare către Luciliu. Dar asta am început să mă întreb și eu, care predau la Facultatea de Litere a Universității din București din 2007. Recunosc că am fost crescută într-o familie unde am fost învățată să prețuiesc studiul ca formă de devenire umană, de formare morală înainte de toate, și nu de cîștig financiar. Sună atît de demodat și de idealist, nu?! Recunosc că părinții și bunicii ne-au învățat ceea ce și Seneca îi spune mai departe lui Luciliu: „Nu apreciez în mod deosebit vreuna anume și nici nu consider că orice fel de studiu e bun, cîtă vreme urmărește cîștigul de bani“. Studiul artelor liberale, printre care și studiul literaturii, „e util pentru că pregătește gîndirea [pentru înțelegerea virtuții]“. Dar cîtă vreme studiul literaturii rămîne formal, superficial – în sensul literal de la suprafață, tratînd și conținutul ideatic tot ca pe o formă –, nu ne va învăța nimic util moral „pe termen lung“. „Dar ce anume din ce ne învață studiul literaturii“, se întreabă Seneca, „ne ajută să ajungem la virtute? Identificarea silabelor, atenția acordată cuvintelor și sintagmelor, învățarea pe de rost a poveștilor, a regulilor de versificație, schimbarea de metru?“. Și atunci, „de ce îi punem pe copiii noștri să studieze artele liberale? Nu pentru că îi învață cum să dobîndească virtutea, ci pentru că pregătesc gîndirea pentru a o putea dobîndi“.
Dar dacă studiul literaturii nu mai pregătește gîndirea pentru adevăratul cîștig, acela moral, pe termen lung, cum îl numește Seneca? E întrebarea pe care mi-am pus-o – cu multă tristețe, spun – retoric după ce am terminat de citit lucrările de examen ale studenților mei de la anul I la disciplina „Tehnici de lectură“. Cerința a fost simplă: analiza unui text literar la prima vedere printr-una dintre ideile teoretice discutate la atelier. Unii au primit fragmente din Proust, alții, o proză scurtă de Borges. Ideile teoretice au fost din textele discutate la atelier, ale lui Mario Vargas Llosa și, respectiv, Umberto Eco. E de precizat că majoritatea acestor studenți au spus la începutul și sfîrșitul semestrului că doresc să devină profesori în preuniversitar. Din cei 74 de studenți examinați, 32 nu au promovat examenul, adică 43,24%.
Am observat o serie de invariante stilistice, forme de expresie identice în mai toate lucrările, precum și o necunoaștere gravă a sensurilor cuvintelor, a diferențelor stilistice contextuale și o lipsă stupefiantă de logică a argumentației. O limbă de lemn care m-a speriat prin golul pe care îl ascunde, un gol de înțelegere și de imaginație. Căci limba e relaționarea noastră cu lumea, iar modul în care o stăpînim sau structurăm, o îmbogățim, corectăm, schimbăm depinde de cît de bine cunoaștem forța creatoare și de imaginare a unei limbi. Dar, atenție, a limbii moderne, contemporane, vii, vorbite astăzi, nu acum două sute de ani sau mai bine. How to do things with words, ne învață J.L. Austin în cartea care a schimbat atît de multe în lumea noastră începînd cu 1962, cînd a apărut. Dar cînd nu știi să faci asta, ce se întîmplă?
Precum Vladimir Propp, am identificat o serie de invariante (cu prea puține variante, ceea ce e grăitor), care pot fi grupate în două categorii. Ele semnalează două mari surse ale distrugerii simțului limbii materne și, în consecință, a imaginației.
Drept subtitlu al noii dvs. cărți, Scurte scenarii inițiatice, ați trecut „proză scurtă“, dar și anii 2010-2020. Care sînt sursele de inspirație pentru aceste texte? Avînd în vedere că personajul feminin are aceeași inițială cu a dvs., se poate vorbi de o sursă de inspirație parțial autobiografică? Sau totul e 100% ficțiune?
Așa cum mărturisesc și pe coperta a patra a cărții, cele mai multe proze sînt extrase din jurnalele mele intime, întinse pe mulți ani, care, recitite în ultima vreme, mi-am dat seama că conțin multe relatări destul de minuțioase ale unor experiențe emoționale și spirituale trăite de mine și care pot constitui bucăți de proză de sine stătătoare. Eu am principiul de a scrie numai despre experiențe trăite, iar nu imaginate sau construite artificial, texte pentru care trebuie o vînă de prozator tenace și sistematic. Un alt principiu al acestor proze este deschiderea spre zone mai puțin sau deloc abordate în proza scurtă contemporană, anume domeniul inefabilului, deschiderea spre o perspectivă transcendentă asupra omului și relației sale cu lumea, cu realitatea. Cred că literatura actuală suferă – cu unele excepții admirabile – de prea mult realism prozaic și de o închidere aproape masochistă într-o viziune materialistă irespirabilă asupra realității. Or, eu cred că trebuie să încurajăm și o viziune mult mai largă, mai amplă, mai profundă asupra trăirii vieții, în care să se împletească conștientul cu subconștientul, dar și cu supraconștientul, căci omul este o ființă care evoluează și se transcende continuu. Prozele acestea revendică această dimensiune esențială, cred eu, a umanului, singura de altfel prin care omul se poate realmente transforma interior.
Ați avut un ritual al scrisului acestor texte? Mă gîndesc la o anumită zi din săptămînă sau loc preferat etc.
Nu am o zi anume din săptămînă în care scriu, ci mai degrabă anumite ore din zi. Pentru mine, după-amiaza de la ora 14 1a 18 este perioada cea mai inspirată, cea mai fertilă, ador lumina intensă, alunecînd spre apus, care scaldă parcul lîngă care locuiesc. Leg acest lucru de faptul că m-am născut după-amiaza, cam în același culoar orar. Dar cea mai importantă rămîne pentru mine prezența luminii, care e energie supremă și sursă vitală de inspirație. Vreau să înmagazinez din lumina asta (care are și o dimensiune spirituală) în cuvintele mele și să o transfer cititorilor.
Primul text din carte surprinde o dimineață la cafea care se termină cu lacrimi. Să înțelegem că în literatura dvs. există mai mulți învingători sau învinși?
Oh, nu, acolo e vorba despre o femeie care are acces în mod spontan la o stare de vid mental, sau de grație, care îi provoacă lacrimile ca pe o ofrandă, ca pe un gest sensibil de mulțumire adus forțelor invizibile care ne guvernează în vederea evoluției noastre ca indivizi și ca specie. De altfel, orice emoție mai puternică aduce lacrimi în ochi, nu-i așa?
O să consider întrebarea dvs. ca fiind una retorică și o să le las celor care ne citesc plăcerea să răspundă la ea, desigur, dacă doresc, iar eu o să trec la altceva. După romanul FEM, mi-am dorit neapărat să vă întreb dacă dvs. credeți în acest concept sau chiar practicați o scriitură feminină?
În anii ’90, am susținut primele acțiuni și luări de poziție feministe din România posttotalitară, pentru energia nouă și dezinhibată pe care o propuneau în legătură cu condiția femeii în România și în lume. Feminismul istoric a fost mai ales politic și misiunea lui s-a concretizat în modificări legislative, economice, sociale care au contat mult pentru situația femeilor de pretutindeni și de la noi, în ultimii 50 de ani. Dar eu sînt scriitoare, și nu ideolog. Poezia mea a fost considerată uneori masculină. Mă consider o feministă pasivă, ca să spun așa, față de colege și prietene care sînt feministe active, unele universitare, altele militante. În romanul FEM, eu practic un fel de „feminism feminin“, dacă pot să mă exprim astfel, adică un feminism implicit, care nu aruncă la coș feminitatea, ci, dimpotrivă, o exaltă, eliberînd-o de frici și conveniențe tradiționale moștenite și deschizînd-o spre o dimensiune spirituală.
Ați scris și ați debutat înainte de 1989, cînd a scrie însemna a spune adevărul, nu-i așa? Ce prestigiu mai are azi scriitorul? Ce semnificație mai are actul de a scrie în contextul expansiunii IA?
Înainte de 1989, a scrie era un act hazardat și expus la diferite cenzuri – fie politice, fie autocenzuri personale –, și cu toate astea, scriitorii au reușit destul de frecvent să ocolească aceste constrîngeri și să strecoare adevărul în cărțile lor prin tot felul de mijloace indirecte, metaforice sau „esopice“. Rolul scriitorilor a fost întotdeauna de a exprima coerent și sensibil o viziune asupra lumii și oamenilor, specifică locului și momentului în care scriu. Scriitorii sînt cei care ne livrează chei expresive de înțelegere a noastră și a lumii, fără de care am aluneca în sălbăticie și haos. La finele anilor ’90, cînd a apărut internetul, și apoi de-a lungul anilor 2000, cînd s-au înmulțit e-bookurile, în ciuda temerii că vor dispărea editurile, librăriile și scriitorii, am asistat, dimpotrivă, la o explozie pozitivă a „industriei cărții“ ca niciodată înainte. Apariția IA complică din nou lucrurile, la o scară mai amplă și mai gravă, dar va trebui să înfruntăm și această imensă provocare. Deocamdată IA nu a ajuns la finețea și profunzimea scriiturii umane, iar scriitorii pot folosi imensa memorie culturală disponibilă prin IA pentru propriile cărți. Poate că concurența dintre scriitori și IA va elimina anumite tipuri „pragmatice“ de producători de texte și, pe de altă parte, îi va conforta și îi va confirma pe scriitorii autentici, care nu pot fi copiați ușor. Eu nu folosesc IA și nu intru în concurență cu ea, pentru că scriu despre experiențele mele interioare stranii, să le spunem „supraemoționale“ sau „supramentale“, pe care deocamdată IA nu le poate reproduce și replica.
Am aflat cu întîrziere că, în afară de lansarea de la Tîrgul de Carte Gaudeamus 2025, ați avut o lansare la Gaudeamus și în 2024. Ce a însemnat lansarea audiobookului Insurecții/Incantații pentru poeta Magda Cârneci?
Insurecții/Incantații a fost făcut de Editura Casa Radio și e datat 2023, dar a fost lansat în 2024. Acest audiobook a fost o experiență entuziasmantă pentru mine, pentru că am putut să-mi citesc poemele așa cum cred eu că trebuie citite. În plus, selecția poemelor a fost făcută de mine. În plus, din nou, a fost o încîntare să lucrez cu echipa acestei edituri, care mi s-a părut cu adevărat profesionistă. Am și fost mirată de mulțimea de cititori prezenți la lansare, dar mi-am dat seama că brandul Casa Radio are mulți admiratori.
O simplă curiozitate, avînd în vedere experiența dvs.: ce poate face și ce nu, pentru promovarea literaturii române contemporane, un director ICR la Paris?
Vă referiți, desigur, la perioada în care am fost directoare la ICR Paris, între 2006 și 2010. Am avut șansa să fac parte din prima echipă a noului Institut Cultural Român, remodelat în 2005, și să pun în aplicare cîteva programe noi pentru cunoașterea literaturii române în Franța. Pentru că mi-am dat seama, ca toți românii care ajung la Paris, că literatura română nu era cotată acolo așa cum ne-am aștepta, printr-un fel de iluzorie reciprocitate între două culturi latine surori, dintre care una, cea franceză, a influențat profund cultura română modernă, care și ea a dat nume care au influențat cultura franceză modernă. Între 2001 și 2005, am fost lector la universitatea INALCO din Paris, unde am organizat colocvii dedicate lui B. Fondane, Ion D. Sîrbu, Mihail Sebastian ș.a. Ajunsă la ICR Paris, am continuat și mai intens să organizez colocvii, lecturi, conferințe în jurul scriitorilor români de ieri și de azi. Am creat în 2006 Premiul Internațional de Literatură Francofonă „Benjamin Fondane“ (alias Barbu Fundoianu), care există și în prezent. Am creat, tot în 2006, Asociația Traducătorilor Francezi de Literatură Română (ATLR). Am finanțat dosare despre poezia română contemporană în cîteva reviste culturale și am susținut apariția de cronici despre autori români traduși în franceză. Am încurajat editori francezi să se orienteze înspre scriitori români. Desigur, asta nu e de ajuns dacă asemenea programe nu au continuitate și reziliență, dar cîteva dintre ele au supraviețuit pînă în prezent.
Cititorii care urmăresc presa literară au avut ocazia să citească mai multe fragmente din Jurnalul dvs. Puteți să ne dezvăluiți cînd vor deveni aceste fragmente carte tipărită?
Am publicat întîi în revista Convorbiri literare de la Iași, apoi în revista Vatra de la Târgu Mureș, fragmente din jurnal meu intim, ținut de peste 30 de ani. Dar am ales să compun din ele un „jurnal spiritual“, întrucît am lăsat deoparte mult material și am selecționat numai relatările sau însemnările legate de experiențele mele interioare mai speciale și de lecturile mele din zona religiosului și esotericului. E o muncă destul de vastă să-ți revezi trecutul, să faci note și adnotări la nume de persoane, de locuri și de evenimente etc. Iar zona spirituală e sensibilă și dificilă spre a o expune în public, chiar și într-o lume relativ liberă ca a noastră. Dar sper ca jurnalul să apară în cursul anului 2026.
La final, o să vă rog să faceți o invitație la lectură pentru cei care ne-au citit interviul și să transcrieți din noul dvs. volum sau din ceea ce scrieți acum – eventual, un autoportret...
Vă transcriu aici poemul Dorul de Sine dintr-un volum în lucru, intitulat Canto spiritual.
Autobiografie tombală (după o idee a desenatorului Ion Barbu)
Am fost o ființă duală.
Și capră, și pește, nu m-am hotărît pe ce tărîm să înaintez.
Cu un picior în noroi și cu celălalt într-un abur de fata morgana.
Deși născută femeie, aș fi vrut să fiu bărbat. Sau și bărbat, și femeie.
Deși născută într-un mic oraș de provincie, aș fi vrut să fiu universală.
Magda Cârneci nu sînt eu, eu a fost întotdeauna o alta.
Deși aș fi vrut să fiu unitară, m-am împrăștiat în toate direcțiile.
Am crezut că voi avea timp pentru toate. N-am avut.
Am crezut că mă pricep la oameni, dar m-am înșelat.
Am crezut că știu să aleg între bine și rău, dar numai uneori am știut.
Mi s-au dat multe clipe de Grație, totuși pe multe le-am și uitat.
Am fost iubită mai mult decît poate am meritat.
Mi s-au întîmplat mici minuni, dar n-am avut curajul să le dau crezare.
Am întîlnit cîțiva oameni admirabili, dar nu i-am ascultat pînă la capăt.
Am întîlnit cîteva căi de salvare, dar nu m-am hotărît total la nici una.
Am sperat că în ultima clipă voi găsi ușa spre lumea cealaltă.
Dar cînd am ajuns acolo, ușa aceea era încuiată.
Am vrut să ajung pînă la Dumnezeu și m-am pierdut în elucubrații.
Am vrut să salvez omenirea, dar nu m-am salvat nici pe mine.
Am vrut să fiu totul și n-am apucat să fiu mare lucru.
Acum sînt un pumn de cenușă.
Dar într-o altă viață am s-o iau de la capăt.
Interviu realizat de George MOTROC
Cristina A. Bejan este o scriitoare și cercetătoare româno-americană care a publicat articole de specialitate pe teme istorice, dar și piese de teatru și poezie. Doctoratul Cristinei A. Bejan, susținut la Oxford, s-a transformat în 2019 în volumul Intellectuals and Fascism in Interwar Romania: The Criterion Association (Palgrave Macmillan), publicat și în România în 2025 în traducerea Alinei Pavelescu, sub titlul Intelectualii și fascismul în România interbelică: Asociația Criterion (Editura Litera), cu o introducere de Norman Manea și un cuvînt înainte de Vladimir Tismăneanu. Am discutat cu autoarea despre cele mai interesante aspecte ale cercetării sale.
Cum ați ajuns să studiați problema fascismului intelectualilor români în interbelic? Ce v-a atras la acest subiect?
M-am născut și am fost crescută în Statele Unite ale Americii. Am dublă cetățenie, americană și română, pe care am obținut-o pe cînd eram studentă aici, la Universitatea din București, în 2008. Eram beneficiara unei burse Fulbright pentru a finaliza teza mea de doctorat de la Oxford, pe care se și bazează cartea. A fost o perioadă cu adevărat magică în viața mea.
Am fost crescută de un tată român care fugise din România comunistă. Familia mea din România fusese persecutată de regim. Crescînd în timpul Războiului Rece, eram foarte conștientă – pentru că tatăl meu ne povestea despre ororile comunismului –, și de fiecare dată cînd aflam în familie despre istoria României, el avea grijă să spună: „înainte de comunism, a existat o dictatură fascistă”. Iar bunicii mei români, părinții lui, s-au întîlnit aici, la București, ca studenți universitari, în perioada interbelică – exact momentul istoric al acestei cărți. S-au îndrăgostit, s-au cunoscut la Cercul Militar și mergeau la dans la Caru’ cu Bere. Am crescut știind că fascismul și comunismul le-au furat viitorul și m-am întrebat întotdeauna: de ce s-a prăbușit democrația liberală?
Pornind de la această întrebare, am fost introdusă în opera lui Eliade de o profesoară de la Northwestern University, unde am fost studentă la licență. Asta e în zona Chicago, iar această profesoară îl cunoștea personal și m-a făcut să-l citesc de plăcere. Și am descoperit această lume a intelectualilor români; ca studentă americană, desigur că nu aveam nici o idee despre aceste minți strălucite. A fost extraordinar de incitant. Și, desigur, am dat apoi și peste istoria lor din România anilor 1930. Lucrînd la doctorat, m-am întrebat cum au putut Eliade și ceilalți să flirteze cu idei extremiste dacă erau atît de educați, atît de cosmopoliți și atît de extraordinari?
Trebuie să precizez: nu sînt interesată să „anulez” aceste figuri. Știu că este foarte dificil să vorbești despre asta fără ca oamenii să se emoționeze, dar ca americancă, cu distanța mea față de acest subiect, nu sînt deloc emoțională. De fapt, am o mare admirație pentru criterioniști. Cred că sînt incredibili și pot separa arta de artist. Această carte este despre oameni. Istoria este povestea oamenilor. Iar eu am încercat să spun povestea lor și să găsesc cîteva explicații pentru deciziile pe care le-au luat.
Cînd mi-am început cercetarea, prin 2006, tocmai terminasem masteratul și am petrecut o vară la Washington, D.C., pentru cercetare. I-am contactat pe Vladimir Tismăneanu și Radu Ioanid de la Muzeul Holocaustului, pentru că, în acest stadiu, ca tînără cercetătoare, mergi și îi întîlnești pe toți experții în domeniul tău. Vladimir Tismăneanu a devenit un mentor intelectual pentru mine și a fost apoi și examinatorul meu extern la Oxford, pentru susținerea doctoratului. Radu Ioanid m-a adus la Muzeul Holocaustului cu o bursă doctorală ca să-mi scriu teza de la Oxford. Cred că e important de menționat că nu poți termina studiile doctorale fără finanțare și sînt foarte recunoscătoare pentru tot acest sprijin. Bineînțeles că l-am admirat enorm pe Radu. Apoi am fost angajată de muzeu ca cercetătoare pentru proiectul Encyclopedia of Camps and Ghettos.
Acest studiu este gîndit pentru publicul american, pentru cel român sau pentru ambele?
Le-am avut pe amîndouă în minte, absolut, dar cu motivații diferite. Știți, trebuie spus foarte clar că nimeni în lumea anglofonă – fie că vorbim de Marea Britanie, Irlanda, Australia, Noua Zeelandă, SUA, Canada – nu are vreo cunoaștere a acestui subiect. Și, sincer, aproape că nu au nici o cunoaștere despre România. Istoria României este extrem de marginală pentru ei. Așadar, scopul meu de a publica această carte în engleză a fost să introduc acest subiect unui public vorbitor de limbă engleză. Cartea mea este prima monografie a Asociației Criterion. Ei ar fi echivalentul românesc al grupului Bloomsbury. Așa că am vrut să introduc numele criterioniștilor în discursul anglofon și să le ofer vizibilitate. Și cred că am reușit.
Pentru publicul român, ce era important pentru mine era pur și simplu să documentez această cunoaștere. Știu că se vorbește mult despre aceste figuri și despre Criterion, dar nimeni nu a intrat în arhive așa cum am făcut-o eu, ca să documenteze totul pas cu pas. Desigur, am fost în toate arhivele relevante. Nu este ușor să faci cercetare arhivistică în România, m-am descurcat cum am putut, am muncit foarte mult. Dar cea mai importantă arhivă, cea care constituie cu adevărat inima acestei cărți, este arhiva personală a lui Petru Comarnescu de la Biblioteca Academiei Române. El a fost fondatorul Criterion, a fost ideea lui, proiectul său de suflet. Și în documentele sale personale se află toate materialele relevante: administrația birocratică a Asociației, programele evenimentelor, calendare, articole decupate din nenumărate ziare cu recenzii, relatări despre evenimentele care au avut loc, listele de membri, cine era invitat să devină membru al Criterion, voturile – pentru că funcționa prin vot democratic. Totul se află în arhiva lui personală, iar eu am fost prima cercetătoare care a consultat-o.
În cartea dumneavoastră, analizați angajamentul fascist al unor intelectuali interbelici români prin unghiul apartenenței lor la Asociația Criterion? De ce este aceasta o cheie utilă în a înțelege perioada și atracția fascismului?
Prietenia este atît de centrală pentru activitatea lor, pentru identitățile lor. Prietenia era unul dintre cuvintele-cheie din titlul studiului, atunci cînd l-am depus ca teză de doctorat, dar Palgrave Macmillan l-a refuzat. Au vrut un titlu politic mai „atractiv”. Dar da, prietenia era extrem de importantă pentru ei. Se iubeau, le păsa unii de alții, își petreceau tot timpul împreună. Organizau evenimente, participau la evenimente, scriau în diverse reviste, răspundeau unii altora în dezbateri intelectuale, iar între toate acestea erau mereu în cafenelele din București, stînd, discutînd și dezbătînd. Și, desigur, există și latura mai picantă: diverse relații amoroase între ei.
Așadar, nu îi poți privi ca pe niște indivizi izolați. Astăzi, în 2025, totul este extrem de individual, fiecare pe telefonul lui. Atunci era exact opusul. Ei erau mereu împreună, mereu în grup. Nu poți să te concentrezi doar pe un individ și să pretinzi că a acționat într-un vid, pentru că nu este adevărat. Cartea mea încearcă să arate exact acest lucru. Nu este vorba doar de ideile intelectuale – deși intră profund și în acestea –, ci de cum Asociația Criterion este scena pe care ei toți performează și interacționează. Conversațiile din timpul evenimentelor, conversațiile din cafenele, evenimentele din viețile lor personale.
La final, în concluzie, sugerez cîteva motive pentru atractivitatea fascismului. Prima concluzie este că, deși erau un grup de prieteni, fiecare era un individ, cu motive personale pentru deciziile sale. Nu poți oferi niciodată un răspuns universal întrebării de ce fascismul a fost atît de atractiv. Se întîmpla ceva în viața fiecăruia, altceva în conversațiile grupului, în dezbateri. Este important de menționat că nu erau de acord unii cu alții. Și acesta este un lucru frumos, pentru că astăzi este aproape imposibil să discuți cu oameni cu care nu ești de acord. Ei dezbăteau constant.
Care a fost lucrul cel mai surprinzător pe care l-ați descoperit în timpul cercetării dumneavoastră?
Aș spune că însăși Asociația Criterion a fost cea mai mare surpriză pentru mine. Cînd am dat pentru prima dată peste o mențiune a asociației, la Biblioteca Bodleian din Oxford, apărea doar într-o mică secțiune a unui studiu. Mi s-a părut interesant și, pe măsură ce cercetam, am observat că nimeni nu realizase un studiu cu adevărat aprofundat. Trebuie menționat că există o carte în italiană despre Criterion, dar nu acoperă deloc programul lor – evenimentele, dezbaterile, birocrația, administrația, funcționarea unei asociații și relațiile lor personale. Acea carte este mai degrabă dedicată dezbaterilor ezoterice pe care le purtau în scris. Cartea mea este biografia asociației. Criterion în sine este, pentru mine, o mare revelație și o celebrare. Iar următoarea mare surpriză a fost povestea lui Petru Comarnescu.
Cred că pentru cei care erau deja familiarizați cu Comarnescu dinainte de comunism, nu este o surpriză că am gravitat spre el, pentru că a studiat în Statele Unite. Mulți dintre membrii Criterionului au studiat în diverse părți ale lumii înainte de a se întoarce în România, cu acest vis comun de a face România mare. Comarnescu a studiat la University of Southern California, cu o bursă Rockefeller, și și-a făcut doctoratul în filozofia esteticii. În drumul spre California a traversat Statele Unite și a scris două cărți despre observațiile sale asupra Americii – Homo Americanus și America văzută de un tînăr de azi.
Primul lucru care m-a impresionat a fost cît de atent era la diversitatea din Statele Unite și empatia pe care o manifesta față de minorități – evrei, afro-americani, toate minoritățile. A adus această empatie înapoi în România și a devenit foarte pasionat de problema minorităților de aici. Dacă ținem cont de epocă, acesta este un mod de gîndire extrem de progresist. Așadar, conexiunea lui Comarnescu cu SUA și ceea ce a observat acolo – funcționarea democrației la acel moment – l-au inspirat să fondeze Criterion. El a vrut să creeze o organizație democratică. Criterion funcționa prin vot democratic. Evenimentele includeau și dezbateri democratice: un vorbitor pro, unul contra și un moderator. Mi se pare foarte luminat acest lucru.
Desigur, aceasta este o fațetă a lui Comarnescu. Cealaltă fațetă, care cred că este și mai puțin evidentă decît legătura cu SUA, este sexualitatea sa. Nu m-am așteptat deloc să întîlnesc teme LGBTQI+ în cercetarea mea. Prima persoană care menționează existența unui scandal este Zigu Ornea, în Anii treizeci, dar o face foarte pe scurt: Criterion s-a destrămat din cauza unui scandal de presă. Atît. Acesta era tot ce exista în literatură. Bineînțeles, ca cercetătoare, m-am întrebat: ce a fost acest scandal de presă? Și astfel am descoperit campania de presă absolut devastatoare și, sincer, dezgustătoare împotriva lui Comarnescu și a altor membri Criterion, acuzați de sodomie și homosexualitate. Nu o să intru foarte mult în detalii, dar vreau doar să spun că acest scandal a pornit, de fapt, din interiorul Criterion. Floria Capsali a devenit geloasă și a spus ceva care a fost preluat de presă și a căpătat o viață proprie, exact ca lucrurile urîte care devin virale pe rețelele sociale astăzi. A avut acel efect exploziv, de bulgăre de zăpadă, care a scăpat complet de sub control. Indiferent dacă Comarnescu era homosexual sau nu – o întrebare la care el răspundea negativ în mod public –, acest scandal a dus la dizolvarea Criterion și la retragerea lui din viața publică.
Însă ceea ce veți găsi în arhiva sa personală este faptul că era îndrăgostit nebunește de Constantin Noica înainte de a pleca în Statele Unite. Știu că acest lucru îi face pe mulți să se simtă inconfortabil, pentru că Noica este această figură tutelară a grupului de la Păltiniș și a Humanitasului, dar nu ar trebui să fie așa. Dragostea lor nu a fost niciodată consumată fizic. Este un exemplu extrem de interesant dacă ne uităm la istoria iubirii masculine de-a lungul timpului. Un exemplu celebru din secolul al XIX-lea este Abraham Lincoln, care a avut un prieten extrem de apropiat, de care era profund atașat. Dacă au avut sau nu o relație fizică, nu știm. Dar în literatură este descrisă ca o prietenie masculină intimă, intelectuală, poate și fizică. Așa se simțea Comarnescu în raport cu Noica.
În cadrul cercetării dumneavoastră, plasați Criterionul într-un context ce depășește granițele țării, trasînd paralele cu alte grupuri asemănătoare din Occident. Cum ați descrie activitatea Criterionului ca fenomen transnațional?
Am menționat și în alte interviuri că, deși vorbim despre România, tot ceea ce discutăm este relevant la nivel mondial, în ceea ce privește atît anii 1930, cît și momentul actual. În ceea ce privește proiectul lor ambițios, ei știau că este un proiect internațional. Studiaseră în întreaga lume și voiau să aducă toate aceste cunoștințe în România, pentru a le împărtăși cu compatrioții lor. Toți iubeau profund România după Primul Război Mondial și după crearea României Mari. Dorința lor comună era să pună România pe scena mondială. Proiectul lor comun a fost internațional atît prin experiența pe care o aduceau, cît și prin intenție.
Petru Comarnescu a ales cuvîntul criterion din limba engleză. Și, desigur, erau conștienți de existența Grupului Bloomsbury și de multe alte cercuri moderniste din întreaga lume. Modernismul, ca mișcare literară și artistică, era pretutindeni, iar Criterion a fost o expresie a modernismului. Conținutul activității lor culturale era internațional. Printre subiectele discutate se numărau figuri ca Lenin, Mussolini, Krishnamurti, Greta Garbo, Charlie Chaplin. Și ei credeau – și cred că au reușit – că Criterion i-a pus pe scena mondială. Desigur, existau foarte multe societăți culturale în România. Ceea ce diferențiază Criterionul este această dimensiune cosmopolită, multiculturală, internațională. Așadar, erau profund angajați în dezbateri de idei din întreaga lume și cred că și-au îndeplinit misiunea de a pune România pe harta lumii.
Totuși, activitatea Criterionului nu s-a extins neapărat pe scena internațională. Aici ar fi de găsit mai degrabă începuturile consacrării figurilor care au devenit cunoscute la scară globală.
Desigur, aici sînt rădăcinile lor. Și atunci trebuie să ne întrebăm: care sînt șansele ca toate aceste figuri famioase la nivel mondial să fi fost prieteni buni în tinerețe și să fi colaborat? Pentru ei, colaborarea este esențială. Se susțineau reciproc. Și mai tîrziu, oriunde s-ar fi aflat, se susțineau în continuare. Corespondau, se întîlneau dacă puteau. Prietenia este importantă nu doar pentru acest grup în anii 1930, ci este importantă în România, în general. Am fost martoră la acest lucru crescînd, prin tatăl meu, care, după Revoluție, s-a reunit cu prietenii lui din tinerețe din România, cu prietenii din copilărie, din Galați, și cu foștii lui colegi de echipă – a fost membru al echipei naționale de baschet a României. Am observat un soi de prietenie pe care nu îl întîlnim în Statele Unite. Se iubesc cu adevărat, țin legătura, sînt loiali unii față de alții. În România, bărbații se pot îmbrățișa și este în regulă. În SUA, oamenii nu sînt atît de apropiați emoțional. Așa că da, cred că prietenia este specială în România și ar trebui celebrată.
Da, dar trebuie să luăm în calcul și partea întunecată a prieteniei criterioniștilor. Viața lor personală le-a sprijinit viața intelectuală, dar, în același timp, activitatea lor culturală și politică le-a erodat relațiile de prietenie dintre ei. Avem cazul lui Sebastian, care a fost practic abandonat de prietenii săi.
Aveți perfectă dreptate. Sebastian este cel mai clar exemplu în acest sens. Oamenii la care ținea au început să spună lucruri complet inacceptabile chiar în jurul lui. Trădarea cea mai cunoscută este, probabil, cea a lui Eliade, dar și cea a Marietei Sadova și cea a lui Haig Acterian sînt de asemenea foarte bine documentate în jurnal și în cartea mea. Și, desigur, devastarea provocată de Nae Ionescu, mentorul său intelectual. Așadar, da, a fost trădat din toate părțile de oamenii pe care îi iubea și îi prețuia. Iar în anii Holocaustului, el a fost, în mare măsură, complet singur. Și trebuie să spun că sînt mereu inspirată de reziliența lui Sebastian în acei ani. Ca ființă umană, dincolo de cercetare sau orice altceva. Pentru că ceea ce l-a ajutat să treacă prin acei ani dificili a fost muzica. Asculta muzică clasică la radio și documenta tot ce asculta și tot ce citea. A învățat singur engleza, îl citea pe Shakespeare. Creativitatea i-a salvat spiritul și sufletul. Triumful spiritului la Sebastian este cu adevărat extraordinar.
În ceea ce privește fracturarea prieteniilor, momentul în care aceasta s-a produs este chiar în timpul activității Criterionului. La început, au acest proiect comun, ambiția comună, pasiunea comună, prietenia comună. Încep în 1932 și pînă în 1934, totul se destramă – inclusiv prieteniile – din cauza politicii. Dar de ce s-a produs această ruptură atunci? Tocmai de aceea acest moment istoric este ideal pentru a pune întrebarea despre fascism. Acesta este momentul în care Codreanu mută sediul Mișcării Legionare la București și o recrutează pe Marieta Sadova pentru a converti membri ai Criterionului. I-a spus: „Ești în cercul intelectual. Hai să ne aduci niște intelectuali“. Și ea a început aceste discuții paralele, încercînd să recruteze oameni. Toate acestea s-au întîmplat în anii Criterionului și chiar în spațiul Criterionului. Pînă la sfîrșitul lui 1934, totul era deja fracturat.
S-a tot invocat argumentul proastei gestionări a moștenirii fasciste a criterioniștilor după căderea comunismului pentru a explica resurgența extremismului de dreapta în România de astăzi. Este aceasta o cauză validă pentru acest fenomen?
Da, cu siguranță. Din nou, nu este doar un fenomen românesc. O să dau imediat un exemplu din SUA. Trăind în comunism, multe lucruri erau omise din manualele de istorie, existau subiecte despre care nu puteai vorbi, cărți interzise și informații la care românii nu aveau acces. Aici intră și cărți de Eliade și compania. Așadar, marii intelectuali interbelici nu au fost disponibili românilor timp de foarte mult timp. Abia cînd am început cercetările mele și să lucrez la Muzeul Holocaustului tatăl meu a aflat despre Holocaustul din România, pentru că acest subiect nu era prezent în manualele de istorie pe care le studiase la școală. Din fericire, el are o minte și o inimă deschise și a vrut să știe mai multe. De fapt, a crescut într-un cartier evreiesc din Galați, deci există o legătură culturală interesantă acolo.
Aș spune, așadar, că nu este vina României că i s-a refuzat accesul la aceste informații timp de atîtea decenii, nu-i așa? Apoi, după Revoluție, cînd toată această literatură a început în sfîrșit să intre în țară, oamenii erau înfometați după ea și, de asemenea, înfometați după ceva de care să fie mîndri și care să-i entuziasmeze. Așa că are sens ca Eliade și toți acești autori să fi devenit figuri literare iconice în anii ’90. Eu cred că asta este minunat, dar a avut loc fără contextul istoric necesar. Toate aceste lucruri au venit într-o ordine greșită. Ar fi trebuit mai întîi să cunoaștem istoria, ca apoi să putem vorbi despre figurile istorice în context și să le apreciem. Este foarte dificil să ieși din totalitarism și nu cred că vreo țară a făcut acest lucru perfect. În Africa de Sud, am avut Comisia pentru Adevăr și Reconciliere. Aici am avut Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de Vladimir Tismăneanu. Este greu să judeci trecutul, mai ales atunci cînd este un trecut atît de dificil.
Exemplul din SUA. Meseria mea de zi cu zi e în educație. Și am avut această mișcare de decolonizare a educației în State, pe care, de fapt, o susțin, pentru că vreau să învăț despre tot ce a însemnat istoria. Iar în procesul de decolonizare apare conversația despre trecutul dificil al unor mari figuri americane, precum Părinții Fondatori ca proprietari de sclavi. Exemplul clasic de astăzi este Thomas Jefferson. Cum putem să-l celebrăm pe Thomas Jefferson, care a scris Declarația de Independență, a creat Monticello cu toate descoperirile sale științifice, a fost diplomat în Franța în perioada în care francezii ajutau Revoluția etc. etc.? Cum gestionăm asta? Cred că răspunsul este simplu. Sîntem cu toții ființe umane. Opera noastră literară, creația noastră intelectuală, nu trebuie respinsă; ea poate fi valoroasă în sine. Dacă producția intelectuală este mare, atunci rămîne mare. Dar trebuie, în același timp, să învățăm despre contextul istoric al omului respectiv și să fim capabili să le onorăm și să le discutăm pe amîndouă. Avem nevoie de ambele, dar nu le putem lăsa să se anuleze reciproc.
Din ce spuneți, observ că aveți o perspectivă foarte puternic influențată de discuțiile din spațiul american, mai ales cînd vorbiți despre „anularea” (cancelling) unor intelectuali. Nu cred că noi în România avem ceea ce se numește cancel culture. Discuția relevantă aici nu este dacă ar trebui sau nu să publicăm și să citim literatura lui Eliade, ci cît de oportun este să avem străzi numite după Mircea Vulcănescu, cel care a fost ministru într-un guvern care a luat măsuri genocidare împotriva populației evreiești.
Eu nu locuiesc în România, așa că nu am o reacție emoțională față de, de exemplu, numele lui Eliade pe o plăcuță de stradă. Cred că ar fi foarte bine ca numele lui să apară pe plăci comemorative acolo unde a locuit. Cred că îi putem celebra pe Eliade și pe ceilalți, dar cu o discuție clară despre contextul istoric în care au trăit, dar nu aș fi persoana care să numească străzi sau instituții după intelectualii care au colaborat cu fascismul. Sînt foarte conștientă că este nevoie de mult mai multă educație despre Holocaust în România.
Cum a fost primită cartea dumneavoastră în lumea anglofonă, avînd în vedere că istoria României, în general, și cea intelectuală, în special, sînt prea puțin cunoscute în acest spațiu? Sînt curios și cum a fost primit angajamentul fascist al lui Eliade, numele cel mai familiar cititorilor americani din toată această poveste.
Cartea a primit recenzii elogioase în publicații importante precum The Times Literary Supplement sau Los Angeles Review of Books. Marci Shore, o reputată istorică a ideilor, soția lui Timothy Snyder, a susținut-o din toată inima. În ceea ce privește factorul Eliade, a existat, de asemenea, un răspuns foarte pozitiv. Unii dintre foștii săi studenți m-au contactat. Mi-au spus că au citit cartea și că le-a plăcut că i-am spus povestea. Nimic din toate acestea nu a fost perceput într-un mod negativ. Erau oameni cărora le păsa, care studiaseră cu el mulți ani și țineau profund la el, profesori de la diferite universități. Eu eram deja prietenă apropiată cu Mac Linscott Ricketts, principalul traducător al lui Eliade în limba engleză. El a fost cel care a introdus literatura și creația autobiografică a lui Eliade în limba engleză. Este interesant că cercetătorii din Statele Unite, care l-au cunoscut personal pe Eliade, au studiat cu el, nu se tem deloc să discute subiectul politic din viața lui. Nu le diminuează deloc admirația pentru el ca mare gînditor.
Interviu realizat de Victor COBUZ
" ["post_title"]=> string(109) "„Este foarte dificil să ieși din totalitarism și nu cred că vreo țară a făcut acest lucru perfect“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(96) "este-foarte-dificil-sa-iesi-din-totalitarism-si-nu-cred-ca-vreo-tara-a-facut-acest-lucru-perfect" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2026-02-06 13:57:02" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2026-02-06 10:57:02" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251650" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#16798 (24) { ["ID"]=> int(251694) ["post_author"]=> string(4) "5594" ["post_date"]=> string(19) "2026-02-05 18:01:16" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2026-02-05 15:01:16" ["post_content"]=> string(13159) "
Situat la etajul 5 al clădirii și dotat cu o suprafață vitrală supra-generoasă, spațiul Galeriei Sandwich Neurohope oferă o priveliște în perspectivă plonjantă de tip miraj din vîrful lumii asupra parcării învecinate, la intrarea în pasajul Băneasa, incluzînd o sezonieră scenă a nativității din curtea bisericii catolice a cartierului, cu magi și catîri. Spațiul invită la survolare, vecinătatea cotidiană determină privirea să se resoarbă brusc înapoi în spatele geamurilor.
Aici, lucrările se lasă surprinse în plin exercițiu acrobatic la sol, demonstrînd gracilitate, felinitate, imaturitate și exerciții neterminate, o rutină care se parcurge lucrare cu lucrare, cópii cu copii, pisic cu pisic, asteroid cu satelit, viezure cu atitudine și viziune. Animalele vizuale, ca și cele literare, își au perioadele lor. Genuri și specii, indivizi și exemplare contribuie la conturarea unor taxonomii afective definitoriu incizate în cele estetice. De la sacru la kitsch și de la alexandrinism la outsider art, reprezentările zoomorfe reflectă, în primul rînd, o estetică relațională de tip specisist, a conexiunii dintre om și celelalte ζώα conviețuitoare. Istoria artei este și o istorie a acestor legături, neabandonate cultural niciodată, presupuse a nu avea sfîrșit, pentru că ceea ce omul caută, la finele timpului, în deșertul spațiului cosmic – cu toate forțele creativității, științei și imaginației conjugate – este viața, în cele mai ciudate detalii ale ei.
Intitulată Build a ladder from your bones, curatoriată de Maria Bîrsan, expoziția lui Cristian Răduță este instalată ca o serie de capricii succesive, fiecare capăt de perspectivă, spectaculos exploatat, captează vizitatorul ba oferind o siluetă statuescă în vîrf de obelisc, ba recreînd cupola domului conturată din semisfera unui asteroid. Siluetele se instilează în spațiu și nu uită să facă fine și precise aluzii la vechi centre de civilizație caldă. La Răduță, fantezia capriccio nu este o artă a îndepărtării, cît una a întinderii, a situării la nivelul privitorului-personaj, avîndu-l în spate pe privitorul-vizitator. Unele re-asamblaje sînt nepotrivite perfect, altele sînt lucrători convertiți profesional și funcțional.
[caption id="attachment_251697" align="aligncenter" width="540"]
Aspirator, 2025[/caption]
Expoziția este și o antologie de proiecte, fiecare într-un stadiu propriu de realizare, fără a fi coordonate între ele la nivelul apropierii ca vîrstă; new-entries abia schițate, alături de ediții (generații) succesive, doar ușor modificate, ale aceleiași lucrări. Dintre acestea, printre cele mai proeminente exemple sînt Viezurele cu atitudine și Escaping Patient. Viezurele, hibrid între un mamifer mic (indecis, dintr-o specie indescifrabilă), este un fel de păun – unealtă. Statuile sînt situații, statusuri. Lucrările sînt lucruri și lucrători. Viezurele cu atitudine este și el tot un faber: coada mătură; capul ciulește. Relația atitudinală a limbajului nonverbal surprinde și ne angajează în dialog. Accentele cromatice țipă și au rol de interjecții.
Edițiile anterioare ale lucrării Escaping patient, una intitulată Stargazer și cealaltă, Mary Poppins leaves the orbit, au fost expuse în 2023 la CLC Gallery din Beijing, în solo-show-ul The Waiting List.
Viezurele, cu aceeași coadă în formă de mătură, colorat în albastru, ciclam, portocaliu sau mauve, apare din 2019, fiind reluat iconic în aproape toate expozițiile dintre 2022 și 2025, atît de frecvent colecționat, încît artistul și-a propus la un moment dat să abandoneze animalul.
Accidentalul este folosit ca tehnică de expresie și procedeu stilistic. Evidentul este mai greu de explicat decît de intuit. Trompa elefantului Aspirator nu s-ar susține singură la orizontala perfectă, dar sprijinită de grinda metalică a clădirii își realizează intenția. Elefănțelul Aspirator, ed. 2025, din aluminiu, 100 x 30 x 40 cm, este ciclam, diminutivat relativ la spațiul înconjurător și la denotatul familiar, dotat cu tub, aspiră literalmente, aspirațiile lui nu sînt înalte, nici joase și mulțumită bîrnei capătă întindere, derulîndu-și propriul orizont, la nivelul propriei priviri. Colaborarea lucrărilor cu spațiul e meritorie.
[caption id="attachment_251716" align="aligncenter" width="540"]
Viezure cu atitudine, 2025[/caption]
[caption id="attachment_251717" align="alignright" width="200"]
Sentinel, 2025[/caption]
În același fel în care a fost teoretizat în literatură, în mod specific în poezie, de către Ovio Olaru („‹‹Postdouămiismul››. O promoție“, în Revista Transilvania 7/2017), postdouămiismul este prezent în artă: cu aceeași „estetică neocalofilă“, „care jonglează cu tehnica lucid și conștient“, „reinstrumentalizează elemente prozodice clasice, precum ritmul, rima și măsura“ – le recunoaștem sub forma echivalentelor din compoziție vizuală și șarjînd la fel de „puternic pe efecte ornamentale“, „cu alonje ample, dispunînd de viziune largă“. Pentru consolidarea descrierii se pot, din aceeași sursă (O. Olaru), adăuga hiperreferențialitatea și dispariția elementului dark. De reținut măcar aceste trăsături generale, esențiale și simptomatice, ușor de identificat în arta lui Cristian Răduță (n. 1982, Ploiești), fără a intra, în cadrul acestui material, în identificarea și inventarierea mai amplă a speciilor și subspeciilor postdouămiismului din vizual. Estetic și tematic, cei mai apropiați artiști postdoo de stilul conturat astfel sînt Adrian Villar Rojas (n. 1980, Rosario, Argentina) și Petrit Halilaj (n. 1986, Kostrc, Kosovo). Toți trei lucrează ca mediu principal cu sculptura, cu instalația și intervențiile obiectual-spațiale, tematica cea mai proeminentă fiind cea a post-naturalului. Post-naturalul este aici referent pentru mediul-habitat, înțeles ca zonă naturală administrată și afectată de prezența/activitatea umană. La A.V. Rojas, post-naturalul este mai ales monumental, copleșitor – de la grupajul ecvestrelor din Fluturii eterni (Mariposas Eternas / The Eternal Butterflies), 2010, și instalația The Most Beautiful of all Mothers, 2015 la Istanbul Biennial, pînă la The End of Imagination VI, 2024 la Art Sonje Center, Seul – toate mutațiile au dus la supradimensionare. La Răduță, post-naturalul este domesticit, apare prin adiții latente, atașate reprezentării figurative: tuburi de plastic în loc de lăbuțe și membre, suprafețe metalic irizate peste trupuri pe care ne-am obișnuit să le imaginăm îmblănite, urechi de hîrtie, trăsături faciale schițate cu pixul. Păunul și desenul infantil 3D-izat apar ca preferate la Halilaj. În arta fiecăruia dintre cei trei, animalul post-natural reprezentat cu mijloace clasice este o subspecie a figurativului în artă, în timp ce instalațiile pe care le populează sînt panoramări idealizate ale unor peisaje citadine, asamblate din aluzii monumentale și arhitecturale, la fel de clasice. Artele vizuale au avut permanent nevoie de vocabularul criticii literare, împrumutat atît în varianta de dicționar pentru a instrumentaliza analiza estetică asupra operei, cît și pentru a conceptualiza congruent cu stilul epocii – aplicație observabilă mai ales la nivelul textului și paratextului curatoriale: de la cronici și prezentări, la etichete de sală, titluri, afișe și short versions destinate materialelor promoționale, în măsura în care acestea sînt precis aservite stabilirii cadrului de lectură (de percepție). Într-un alt mod, opera vizuală depinde de text – la fel de mult ca de reproducerea prin imagine – în special pentru a fi (de)scrisă și transcrisă, cu scopul de a fi circulată, prelungindu-i-se prezența dincolo de corporealitatea efemeră și costisitoare. Iar costurile legate de artă sînt întotdeauna destul de mari, fie că e vorba de cele ce privesc transportul, întreținerea și conservarea sau obligativitatea asigurării împotriva diverselor riscuri. Confluența cu critica literară e mai justificată în ultracontemporan, unde experimentele artistice rămîn adesea în stadiul de incipit, găsindu-și expresia doar ca propuneri narative, eventual însoțite de un buget estimativ. Principiul handicapului (A. Zahavi, 1975) asertează despre comportamentele de semnalizare – la animale, de la furnici și amoebe și pînă la păuni, gazele sau oameni – că sînt eficiente, deoarece demonstrează prin costul impus, uneori de-a dreptul handicapant, existența potențialului sau a unui exces. Capitalizînd prestigiului ce decurge din cheltuirea unor resurse este implicată existența acestora în surplus, marcînd avantajul. Precaritatea mizerabilismului este convertită, lustruită și ornamentată în lucrările lui Răduță și în mod simbolizat și direct, prin imitație imediată. Polistirenul este colorat, metalul este șlefuit, urechile sînt purtate ca niște diademe, coada măturică îl împăunează pe micul mamifer ciclam, ornamentalistica demonstrează respectarea acestui principiu și la nivelul practicii.
Conform Artfacts.net, Cristian Răduță se situează în primii 10.000 cei mai relevanți artiști la nivel global și într-un top 100 al celor din România, periodizat ca ultracontemporan, cu 84 de prezențe internaționale confirmate, în expoziții și festivaluri de artă contemporană din Europa, Asia și America de Nord. "
["post_title"]=>
string(101) "Animal post-natural – sursa principală de figurativ în sculptura postdoo a lui Cristian Răduță"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(92) "animal-post-natural-sursa-principala-de-figurativ-in-sculptura-postdoo-a-lui-cristian-raduta"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-09 16:00:26"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-09 13:00:26"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251694"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[9]=>
object(WP_Post)#16799 (24) {
["ID"]=>
int(251709)
["post_author"]=>
string(3) "676"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-05 17:30:32"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 14:30:32"
["post_content"]=>
string(12578) "
Divanul Gaudeamus este un proiect editorial comun realizat de Radio România Cultural și Observator cultural. L-am invitat pe divanul nostru pe Dinu Flămând – poet, eseist, traducător și jurnalist –, un om al literelor, deci, un om al cuvintelor, un om care, sîntem convinși, are multe de spus despre contextul în care ne aflăm: fragilitatea noastră în fața unei tehnologii care pare să dobîndească voință proprie.
Matei Martin: Ce mai înseamnă poezia într-o lume în care algoritmii pot produce versuri? Poate limbajul poetic fi redus la formule și ecuații? Și cum schimbă inteligența artificială raportul dintre scriitor și cititor?
Dinu Flămând: Trebuie să trec peste un sentiment de impostură, pentru că nu sînt un mare specialist în inteligența artificială. În același timp însă, pot să vă împărtășesc, foarte onest, spaima mea în fața acestei noi realități. Cred că aparțin primei generații care a intrat, fără să-și dea seama, într-o relație cu o formă de inteligență a mașinilor. Mă gîndesc la momentul în care mașinile de scris au încetat să mai fie pur mecanice și au început să devină, cum să spun, „mai inteligente“: puteai să corectezi o literă, să copiezi și apoi să lipești o secvență, corectînd, astfel, un rînd întreg. Era deja un pas... Un pas mic, dar un progres enorm față de vechile mașini de scris mecanice. Apoi, vorbesc și din experiența mea jurnalistică, începînd cu anii ’70. La început, la Radio France Internationale, de pildă, știrile nu veneau pe ecran. Căram după noi fîșii lungi de foi de telex, cu buletine de agenție, ca niște cozi de comete care traversau culoarele lungi ale radioului. Francezii aveau deja un mic sistem de comunicare internă – Minitel –, pe care îl văzusem și în Statele Unite, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că acea năzbîtie va traversa oceanul și va schimba lumea. Era proto-internetul: puteai afla de pe un mic ecran legat la linia telefonică informațiile utilitare esențiale, orele de spectacol la unele teatre, ba chiar, de la un moment dat, puteai să faci rezervare pentru biletele de tren. Apoi au venit computerele. Știrile au început să apară pe ecran, nu tematic, rigid, ci urmărind respirația vieții internaționale – deci alandala. Și ne-am adaptat relativ ușor, pentru că toate aceste tehnologii, aflate la început, erau facilități de lucru. Puteai face mai repede o sinteză, puteai colaționa paragrafe, puteai construi un subiect cu mai multă ușurință. Apoi au apărut pagerele – acele dispozitive prin care primeai mesaje scurte: „N-ai venit să mă aștepți la școală, sînt aici!“ – trebuia să fugi. Apoi, internetul, acela cum îl știm azi: site-uri de știri, e-mail, rețele sociale etc. În fine, pas cu pas, am ajuns în situația de azi, în care telefonul a devenit el însuși un mic computer: ai în el cărți, muzică, mii de mailuri inutile pe care nu le-ai șters, fotografii, clipuri video și o comunicare permanentă. Viteza acestei transformări este, pur și simplu, uluitoare. Dar toate acestea țin de informație, nu de formare. Pentru mine, diferența a fost mereu esențială.
Carmen Mușat: Toate acestea sînt tehnologii, instrumente pe care le folosim. Le și controlăm? Unde este limita? Putem ajunge într-un punct în care ele scapă de sub control și ajung să ne controleze pe noi?
D.F.: Sînt întrebări esențiale... Eu am fost format clasic. Nu de aceste unelte, nu de aceste mașinării, nu de ce ne oferă computerele. Formația mea umanistă – de umanist, de jurnalist, de poet – s-a construit prin asimilarea lentă a textelor, a cărților, prin creștere treptată. Astăzi, foarte puțini mai fac distincția între formare și informare. Inteligența artificială nu te formează, te informează. Copiii trebuie să învețe să gîndească așa cum învață să meargă. Nu poți sări peste etapele biologice și pedagogice ale formării. Și aici este marea primejdie: că sărim peste etape, că nu mai acumulăm, treptat, cunoaștere. Că sărim peste etapele paideice. Aici e marea primejdie.
Dacă nu ai electricitate și nu știi tabla înmulțirii, nu mai știi cît fac 5 ori 2. Dacă nu ai făcut exercițiile de bază, dacă nu ai învățat alfabetul, nu mai știi de unde să o iei cînd instrumentul dispare. Iar cînd un instrument de informare absolut – care le știe pe toate – te depășește, înseamnă că te exclude. Există deja această lene de a gîndi, care este un efect secundar al bogăției de informație în lipsa formației și a pedagogiei.
C.M.: Care ar fi soluția? Cum putem preveni această predare totală a noilor generații către tehnologie? Cum putem preveni confiscarea lor de către tehnologie?
D.F.: Evident că cei mai expuși nu sînt cei de vîrsta noastră. Cei mai expuși sînt copiii de zece ani, căci ei s-au născut cu telefonul „inteligent“ în mînă, au căpătat acces la tehnologie și au dobîndit dexteritatea, competențele digitale înainte de a ști ce e binele și răul, ce e războiul și pacea. Ei au sentimentul că știu totul pentru că pot accesa această lume. Dar e vorba de lumi fictive, de personaje fictive.
Ar trebui să existe o politică de stat menită să asigure formarea noilor generații, nu doar informarea lor. Un copil de zece ani trebuie să înțeleagă legile fizicii, principiile de bază ale chimiei, funcțiile corpului, cum funcționează Universul – lucrurile elementare despre viață. Asta nu se învață dintr-un ecran, ci prin relația directă cu un dascăl, care explică, îndrumă și corectează, acordînd atenție. Această etapă nu poate fi sărită.
Marea întrebare este ce se va întîmpla cu prima generație complet scufundată în această baie de informații. Ce vor face acești oameni după 30 sau 40 de ani, cînd vor da de greutățile reale ale vieții și vor descoperi că nu mai au răspunsuri nici de pe telefon, nici de la televizor, nici din dialogul cu un chatbot? Asistăm acum, cu o anumită groază, la modul în care va îmbătrîni această primă generație cufundată sută la sută în baia de acizi digitală.
M.M.: Într-o lume în care textele sînt generate automat de IA, deci într-o lume a hiperinflației de text, cum mai facem distincția între ceea ce e autentic și cuvintele care ies din aceste conducte informaționale?
D.F.: Contează enorm. Contează tocmai pentru că exprimă fragilitatea umană. La fel ca muzica, la fel ca artele vizuale. Mașinile nu pot regreta. Nu pot ezita. Nu știu ce e moartea. Nu știu ce e corpul. Nu au corp. Inteligența artificială nu știe că nu posedă corp și că este, de fapt, o ficțiune creată de inteligențe naturale. Nici măcar nu este inteligență în sensul profund al cuvîntului. Inteligența artificială este smart, nu și wise. IA e doar o sumă de abilități dobîndite datorită inteligenței umane. Noi sîntem la originea lor.
Citesc acum un grupaj din revista Science et vie – apropo, e o publicație minunată, pe care o urmăresc de vreo 40 de ani, de popularizare a științei – și aflu că la ora actuală peste un miliard de oameni folosesc IA. Deci nu mai sîntem doar niște aventurieri care încercăm o tehnologie emergentă. Asta înseamnă deja efecte la nivel global. Iar costurile acestei tehnologii sînt deja enorme: consum energetic, poluare, concentrarea puterii în mîinile cîtorva structuri uriașe din California sau din China. Numai din această perspectivă, a energiei, trăim deja transformări uriașe. În Irlanda, o țară mică, insulară, consumul energetic a crescut cu 30% doar din cauza centrelor de calcul enorme și energivore pe care se bazează sistemele de IA. Dar ce e cu adevărat îngrijorător e că se conturează noi imperii, mai puternice decît imperiile clasice. Imperii ale celor care dețin și controlează aceste enorme centrale.
C.M.: Tema discuției noastre, de-a lungul acestor zile, la Gaudeamus, este literatura și inteligența artificială. Întrebarea nu e doar în ce măsură inteligența artificială poate să afecteze literatura, ci dacă nu cumva aceste tehnologii, care ajung să se îmbunătățească într-un ritm fantastic, ar putea contribui nu doar la dispariția literaturii, ci la dispariția realității înseși... Dacă nu cumva ideea de realitate va fi înlocuită de realitatea virtuală...
D.F.: Asta e marea întrebare pentru generația următoare, pentru țîncii de zece ani de acum. Nu-mi dau seama dacă ei vor mai face vreo diferență între realitate și ficțiune. În fine... Pînă atunci – apropo de literatură – vedem că, de fapt, ei lucrează pe texte și pe imagini pe care IA le folosește furînd tot tezaurul literar al omenirii, acumulat în mii de ani de istorie, furînd imagini, opere de artă din patrimoniul mondial, furînd de la oamenii de știință doar ca să-ți dea răspunsuri de o uluitoare banalitate. Nimeni nu plătește pentru asta.
Toate aceste revoluții care au creat niște imense dezechilibre în structurile sociale în Occident. Acești moguli ai tehnologiei s-au îmbogățit numai pentru că au inventat ceva particular la o mașină, un detaliu tehnic – care, sigur, aduce un progres, dar nu mai mult de atît –, însă n-au inventat ei electricitatea, n-au descoperit ei legile fizice. Sînt doar profitori. E limpede că acești oameni sînt zeii noilor societăți.
Dar nimeni nu știe ce se întîmplă cu adevărat în acea cutie neagră, nimeni nu știe, la nivel de detaliu fin, ce anume se petrece în acele microprocesoare, în conexiunile cele mai fine. E nevoie de control. Pînă și China spune că trebuie să reglementăm, să punem niște limite în această mare libertate atît de dragă mogulilor tech americani. Acum sîntem în pragul ușii. Ușa s-a deschis. Dincolo de ușă poate fi un mare hău... Eu unul sînt foarte pesimist.
M.M.: Sînteți și traducător. Ați tradus autori dificili, precum António Lobo Antunes. Vă este utilă inteligența artificială în traducere?
D.F.: Nu există o traducere automatizată de calitate. O simți imediat: IA alege soluțiile cele mai banale. Și nu înțelege cu adevărat limba, ci doar intuiește sau prezice ordinea unor cuvinte în funcție de context și de ocurențe. Nu știe polisemie. Nu știe cînd un cuvînt trebuie schimbat pentru că experiența de viață o cere. Am încercat-o pentru sinonime, pentru expresii idiomatice. Nu funcționează! Traducerea automată e fără viață, fără suflet. Traducerea înseamnă să aduci un text într-o altă limbă, dar și să-ți aduci propria viață, propria memorie, propriul limbaj.
Inteligența artificială nu știe ce înseamnă să alegi un cuvînt pentru că îți place, pentru că îl simți. Nu știe ce e capriciul expresiv. Iar fără asta nu există literatură."
["post_title"]=>
string(52) "„Inteligența artificială e smart, nu și wise“"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(42) "inteligenta-artificiala-e-smart-nu-si-wise"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-09 16:05:33"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-09 13:05:33"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251709"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "2"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[10]=>
object(WP_Post)#16800 (24) {
["ID"]=>
int(251671)
["post_author"]=>
string(4) "2151"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-04 10:00:07"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-04 07:00:07"
["post_content"]=>
string(9287) "În primele sale versuri, publicate în revistele timpului, iar unele dintre ele grupate sub titlul Flori de hîrtie, în volumul al doilea al Scrierilor apărute în 1968, Adrian Maniu poetizează în răspăr cu modelele timpului și are ceva din verva demolatoare a artistului avangardist.
Piesa cea mai reprezentativă a acestei perioade (publicată în volum în 1925) este Salomeea, un poem secvențional, construit pe mai multe voci (Ioan Botezătorul, Irod, Salomeea, Irodiada, Roaba Salomee etc.), oscilîndu-se între tonul grav și tonul glumeț, între seriozitatea (mai mult sau puțin mimată) și parodie, trecîndu-se pe neobservate de la poezie la caricatura ei. Discursul lui Ioan alternează adorația mistică și îndoiala, în maniera psalmilor arghezieni, și cuprinde insule de lirism autentic: „Între pietrișuri străbătute de torente/ spumoase, cum sînt fulgii îngerești,/ făcutu-mi-am o vatră ce se stinge/ cînd te întreb: «O, Doamne, unde ești»/ ș-aud cum plînge/ stînca asudată.// [...] / Atunci mă uit mai mult/ spre șoldul mării,/ în care dorm mărgeane/ și pești mari cît o cetate./ Eu știu că tot albastrul ei/ e doar un punct în ochiu-ți/ în care fundul e singurătate. // Mai știu că brațele-mi spre cer deschise/ nimic din tine n-ar putea cuprinde,/ atît de mult înalt ești/ pentru vise“. În aria lui Irod vibrează dorința incestuoasă, dar și o sensibilitate crepusculară de „decadent“, sedus (ca și autorul poemului) de tot ceea ce este artificios și ornamental: „Să vie Salomeea,/ ca un șarpe tîrîndu-se spre strachina cu lapte./ Cu ochi de aur, în aurii inele,/ cu pleoape de cerneală,/ cu tîmplele înrămurite de vine verzi ca fierea,/ cu unghiile văpsite-n fapte. // Vreau să-și dezvăluiască cele șapte/ drapări, sub care-și poartă/ reînvierea/ în eșarfe./ Din zările nerăsărite/ în trene de beteală cometară.// Surîs de mare moartă…// [...] Din haine desfăcute te arată/ în mantia-mi de purpură/ și de dorințe sfîșiată“. Ba ingenuă, ba pătimașă, fascinată de „lumina“ lui Ioan, Salomeea interpretează partitura îndrăgostitei și trăiește aventura iubirii imposibile, care are drept termen final moartea: „Te-am văzut împărțind lumina,/ în soarele care murea./ Te-am văzut/ împărțind lumina pentru ei./ Și numai tu erai lumina mea./ Pe dealuri de var dormeau șopîrle/ și erau înfloriți ghiocei. // Eu nu sînt rea:/ te-aș fi lăsat/ să mă săruți, lîngă cercei./ Și buzele să-ți tremure/ pe gura mea, pe ochii mei,/ cînd îi găsești pierduți“. Îndrăgostită este și roaba Salomeei, care își mărturisește pasiunea – scandaloasă în contextul epocii – pentru stăpîna ei: „O, de ce îți sînt brațele-nghețate,/ ca zăpada în unele ierni?/ O, de ce cînd îți ridic mîna/ nu mai poți să vrei s-o așterni?/ Buzele tale sînt violete, văpseaua greșită,/ din sîngele lui./ O, de ce nu-mi mai vorbești/ ceea ce știi că n-am să le spui? // [...] Și fiindcă nu mai poți înțelege în moarte,/ am să-ți explic mai departe/ că te-am iubit și eu,/ cu tot lațul robiei, // Și-am să te pot săruta, mai multe ceasuri, în gheață./ Pe sîni, în multe locuri și pe față“. Asemenea secvențe, cărora autorul le conferă toate aparențele poeziei, sînt însă întretăiate de indicații de regie prăpăstioase, pe linia comicului absurd. Ele au (precum unele dintre notele Țiganiadei) rolul unor oglinzi deformatoare, care transformă poezia în propria ei contestație, iar Maniu, spirit postmodernist avant la lettre, pare să intuiască înaintea celor mai mulți dintre contemporanii săi că poezia nu mai este posibilă decît în calitate de parodie și de „artă dezumanizată“. Iată, de exemplu, cum este înfățișat, într-o indicație de regie, dansul Salomeei: „Salomeea începe primii doi pași – e în special admirat întîiul. Se aud apoi carele cu roți de oțel și cu gunoaie. Ochii cuptoarelor în care crește azima nouă însîngerează violent zidul grădinilor. Se schimbă garda. Cineva ascute un cuțit, sau cîntă o pasăre. Bucătarul spintecă pești de metal. Ulcioarele care au mers prea des la apă se sparg. Cerul e cernit din voința întreprinderilor de pompe iremediabile și anonime“. Iar drama biblică se transformă într-o farsă absurdă, în care replicile fără noimă și fără legătură unele cu celelalte nu fac decît să sublinieze, ca într-o piesă ionesciană, dispariția funcției de comunicare a limbajului: „ROABA: Ce goală e luna plină! Nu e așa, domniță? CĂLĂUL: Am auzit că Irod a chemat un copil de casă cu un lighean de fier (gol) și cu o pană de porumbel alb. ROABA: Irod vrea să omoare și el. CĂLĂUL: E indigestia, indigestia! SALOMEEA: Cine nu și-a desfăcut jucăria, ca să găsească tărîțe scumpe? ROABA: (țipînd) Herodiada a cerut nițică grăsime, pentru lustruirea desăvîrșitelor sale unghii. Cîntecul: Iară Irod împărat,/ Cana Galileii,/ auzind s-a mîniat,/ Cana Galileii“. Spectacolul pare dirijat în totalitate de cuplul alcătuit din Poet și Măscărici, ale căror replici au drept principală notă comună absurdul: „MĂSCĂRICIUL: În pădurea de bronz și praf, în fundul smaragdului, trăiește un rac albastru. Și îi cresc lui la loc foarfecile, de cîte ori i le rupe sepia. POETUL: Șuvițele părului vostru sînt tentaculele sepiei; trupul vostru e alb și brun, ca osul de sepie. MĂSCĂRICIUL: Vorbești de ceea ce se așază între gratii, pentru ca păsările să își ascută pliscul“. Este vorba de un cuplu antagonic, ce exprimă fațetele contradictorii ale personalității lui Adrian Maniu, care crede (căci altminteri nu ar mai scrie) și nu crede în același timp în poezie, o creează doar pentru a o ridiculiza și a o discredita, dar o creează, totuși, ca un Sisif care a devenit însă conștient de condiția lui derizorie și nu poate decît să și-o asume. Disonanța, considerată de Hugo Friedrich una dintre trăsăturile definitorii ale liricii moderne, se manifestă aici nu doar la nivelul expresiei, prin contrastul dintre tonul în general grav al replicilor și caracterul burlesc al indicațiilor de regie, ci și la nivelul structurii eului, unde se face prezentă tensiunea dintre „credință“ și „tăgadă“, care nu vizează însă (ca la Arghezi) metafizicul, ci esteticul, nu se mai raportează la divinitate, ci la poezie și la literatură. Iar Poetul și Măscăriciul nu sînt doar antagonici, ci și complementari, primul devenind „umbra“ celui de-al doilea, dublul său negativ, dacă admitem că rîsul are întotdeauna o încărcătură de demonism.
Ca și poeziile lui Minulescu și Bacovia, Salomeea era, în momentul apariției sale, un poem „pentru mai tîrziu“, care a fost privit de critica vremii cu acea suspiciune pe care ea o manifestă de obicei vizavi de operele care îi contrariază orizontul de așteptare. Astfel, E. Lovinescu era de părere că „există în Salomeea, pe alocuri, o viziune proaspătă și o notație personală, alături de care găsim, încă de la început, intervenția nedorită a autorului: legendei i se arată în dos un interpret lucid și chiar ironic, cu un comentariu ce ucide lirismul; poezia devine un simplu joc, lipsit de convingere și de sinceritate; pasiunea Salomeei e un prilej de strîmbătură sarcastică; pînă și decorul ei e întors spre parodie“. E evident că poemul lui Maniu aparține unei alte vîrste a liricii: tema lui nu este pasiunea Salomeei, ci poezia (acreditată și discreditată în același timp), de unde „intervenția nedorită a autorului“, „strîmbătura sarcastică“ și recursul la parodie, pe care criticul de la Sburătorul le considera niște neajunsuri, pierzînd din vedere tocmai caracterul revoluționar al acestora, care anunța apariția unui nou concept de poeticitate. Nici G. Călinescu nu se arăta mai receptiv, considerînd Salomeea doar un „poem cu teribilități“; el nu intra în canonul călinescian, pe care istoriile literare mai noi îl urmează cu destulă fidelitate. Și totuși poemul reprezintă un moment esențial nu numai din istoria avangardismului, ci și a întregii poezii românești."
["post_title"]=>
string(23) "Poezia lui Adrian Maniu"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(23) "poezia-lui-adrian-maniu"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-03 17:06:54"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-03 14:06:54"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251671"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[11]=>
object(WP_Post)#16801 (24) {
["ID"]=>
int(251706)
["post_author"]=>
string(4) "5555"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-05 17:23:42"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 14:23:42"
["post_content"]=>
string(15077) "[caption id="attachment_251708" align="alignright" width="300"]
Ferdinand Cheval, Palatul ideal[/caption]
Una dintre construcțiile cele mai surprinzătoare din Franța se află în localitatea Hauterives, în apropierea orașului Valence-sur-Rhône. Palatul ideal, construit timp de 33 de ani de poștașul locului, Joseph Ferdinand Cheval, este ansamblul eclectic considerat de André Malraux în 1964 „singurul monument din lume al arhitecturii naive“.
Născut în 1836, Cheval devine la vîrsta de 20 de ani brutar și în 1867 este angajat ca poștaș în departamentul Drôme, unde, pentru a distribui poșta, parcurge zilnic 30 de kilometri, timp în care imaginează construcția unui „palat de vis“. Descoperirea întîmplătoare a unei pietre cu o formă deosebită îi determină hotărîrea de a aduna zilnic pietre de diferite dimensiuni, pe care le depozitează în grădina casei sale. „Într-o dimineață de primăvară, un incident nesemnificativ a transformat visul meu în realitate. Am alunecat pe o piatră rotundă, care aproape m-a făcut să cad cu capul înainte într-un pîrîu mic care curgea de-a lungul drumului. Am ridicat-o ca să o privesc. Era o piatră cu o formă atît de ciudată, încît am pus-o în buzunar ca să o admir în voie. A doua zi, m-am întors în același loc. Am găsit unele și mai frumoase, le-am adunat acolo și am fost încîntat... M-am gîndit: din moment ce Natura vrea să facă sculptura, eu voi face zidăria și arhitectura“, notează Cheval în caietul în care urma să schițeze planurile unei fantastice construcții. Reproducerea gravurilor lui Giovanni Battista Piranesi, în care arhitecturile antice romane sînt reprezentate la „grandoarea“ conferită de gravor, trebuie să-l fi impresionat pe Cheval în mod deosebit. Cărți poștale ilustrate și articolele conținînd gravuri din revista Le Magasin pittoresque care evocau arhitecturi exotice devin sursa inspirației poștașului. Construcția „palatului ideal“ alătură sirene, zîne, personaje mitologice, animale și plante exotice încadrate în planul minuțios elaborat al unei arhitecturi fantastice ale cărei dimensiuni sînt 26x14x12 metri. Fîntîni, cascade, grote și colonade sînt integrate în labirintul ansamblului arhitectural. Pe fațadă, fîntîna „Izvorul vieții“ este încadrată de un leu și de un cîine, templul hindus este susținut de coloanele reprezentînd figuri inspirate de statuile Moai din insula Paștelui, pe una dintre laturi o grotă simbolizează „muzeul antediluvian“, o alta este ocupată de contururile unui castel în stil medieval, o moschee este intrarea în galeriile interioare susținute de coloane în stil clasic. Gardienii palatului sînt „giganții“ Cezar, Vercingetorix și Arhimede, pe care poștașul îi descoperă în articolele publicate în Le Magasin pittoresque. Acoperișul este terasa pe care Cheval instalează „prima piatră“. Decorată cu figurile primilor oameni, Adam și Eva, ultima latură încheie parcursul „palatului de vis“ printr-o inscripție care amintește numărul orelor și al zilelor și de cei 33 de ani ai construcției. „Iată povestea mea stranie unde visul a devenit, ani mai tîrziu, realitate“, declara Cheval în fața vizitatorilor curioși să vadă „Palatul ideal“. Poștașul încheie construcția „palatului“ în 1914, pentru a se dedica în următorii opt ani arhitecturii propriului monument funerar, Mormînt al tăcerii și al odihnei fără sfîrșit (Tombeau du silence et du repos sans fin), pe care o încheie în 1922, doi ani înainte de a se stinge din viață.
În 1932, André Breton publică Le revolver à cheveux blancs, incluzînd un poem-omagiu adus creatorului „Palatului ideal“, în timp ce Max Ernst realizează o pînză purtînd titlul Poștașul Cheval (Le Facteur Cheval). Pablo Picasso pictează tabloul cu același titlu în 1937. În timpul sejurului petrecut la Saint-Martin-d´Ardèche (1938-1940), Max Ernst decorează casa în care locuiește împreună cu Leonora Carrington cu un extraordinar ansamblu ce reunește sculptura și pictura într-un monumental complex amintind de „palatul“ poștașului Cheval. Clădirea, grădina și zidul împrejmuitor sînt „animate“ de figuri fantastice, hibrizi care îngemănează umanul și un întreg bestiar imaginar. Artistul revine după război la Hauterives pentru a-i face cunoscut monumentul soției sale, Dorothea Tanning, și a-i arăta sursa inspirației în decorarea cu reliefuri din ciment a casei Capricorn Hill din Sedonna (Arizona), unde locuiseră timp de mai mulți ani.
Începînd cu anii 1930, „Palatul ideal“ nu a încetat să fie sursa inspirației unor artiști de renume ale căror realizări, miniaturale sau monumentale, trimit la creația celebrului poștaș. În timpul exilului la Celliers-de-Rousset, între anii 1942 și 1945, Victor Brauner descoperă în albia rîului Durance frumusețea pietrelor care îi inspiră crearea unui obiect, Imaginea realului increat (Bildnis aus der ungechöpften Wirklichkeit, 1943). „Îmi amintesc că în anul 1943 mă plimbam prin albia unui torent secat ce-mi dădea o impresie de pustiire și de măreție a spațiului, avînd senzația că mă aflu într-o lume cu alte legi și structuri geologice, pe care tocmai o descopeream. Am zărit deodată un personaj culcat, alcătuit din pietre așezate în așa fel încît i se puteau recunoaște capul, corpul, brațele și picioarele. Am avut impresia că făcusem o mare descoperire și sentimentul straniu de a fi surprins o făptură omenească în metamorfoza trecerii de la inerția elementelor sale conferite de natură și că nu era nevoie decît de o intervenție din partea mea pentru a-i reda viața sau a-l însufleți“, își amintește Brauner în anul 1953. Pietrele găsite în albia rîului, asamblate, alcătuind un corp omenesc, sînt lipite cu ceară de albine într-o cutie. Punîndu-i pe frunte o etichetă pe care desenează simbolul Ankh (simbol al vieţii în hieroglifele egiptene), Brauner „conferă viaţă omuleţului din piatră“, pe care-l numește personaj fundamental, imagine a realului increat. În perioada exilului la Celliers-de-Rousset, artistul folosește în creațiile sale, în lipsa materialelor de pictură, ceea ce are la îndemînă, pietre de rîu, ceară de albine, nucă, miez de pîine, sîrmă de fier. Produs al Naturii, ansamblul, în care Brauner vede contururile unei figuri umane, devine „obiect“, produs al creaţiei artistului, care-i conferă autonomie: „Forma primitivă şi esenţială se afla acolo, nu aveam decît să iau un fragment (sau fragmente) păstrînd felul cum erau așezate şi să le unesc între ele astfel încît să desprind acest personaj şi să-l fac să devină autonom, pentru ca el să-şi poată găsi individualitatea existenţei“. Asemănător felului în care poștașul Cheval găsește „prima piatră“ pentru construcția „palatului“ său, forma umană pe care Brauner o descoperă în albia rîului într-o întîmplătoare „asamblare“ reprezintă o punte aruncată între lumea misterioasă şi necunoscută a „realului increat“ şi obiectul creat de artist: „Prin imaginaţie, am putut surprinde traiectoriile creaţiei, ale vieţii în trecerea de la non-fiinţa-obiect la subiect. [...] Cu toate că ştiam că pietrele vor rămîne pentru totdeauna nemișcate, am creat pentru imaginaţia mea un personaj fundamental care ar putea primi viaţă sau cel puţin ar putea avea o influenţă asupra vieţii“ (Fondul Victor Brauner, Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul „Georges Pompidou“, Paris).
[caption id="attachment_251707" align="alignright" width="191"]
Victor Brauner, Imaginea realului increat, 1943[/caption]
În 1979, Niki de Saint Phalle inițiază un proiect monumental, Grădina Taroturilor (Il Giardino dei Tarocchi), a cărui realizare avea să dureze 20 de ani. Situată în Toscana, „grădina“ este un ansamblu de construcții care îmbină sculptura și arhitectura, pictura și arta decorativă. Inspirată de „Palatul ideal“ al poștașului Cheval, artista pornește de la ideea realizării unui complex care să „ilustreze“ Marile Arcane ale jocului divinatoriu cunoscut sub numele de Jeu de Marseille, pentru a realiza o grădină a bucuriei, loc de vis al întîlnirii dintre om, natură și artă. Construcția sculpturilor din beton acoperit cu mozaicuri din ceramică, sticlă, oglinzi și alte materiale este concepută ca un habitat, un model de „locuire“ într-un spațiu magic, reprezentare a cutezătorului vis al artistei. În artă, „visul înseamnă totul, tehnica nu înseamnă nimic, ea poate fi învățată“, spunea Jean Tinguely, care participase la realizarea întregului proiect. Cei doi artiști aduc un reînnoit omagiu creatorului „Palatului ideal“ în construcția monumentală a Ciclopului (Le Cyclope) cu o înălțime de 22 de metri plasată în pădurea Milly, în apropiere de Paris, proiect pe care Niki de Sainte Phalle îl finalizează în anul 1994.
În 2018, biografia consacrată de Nils și Tiffany Tavernier lui Joseph Ferdinand Cheval, Poștașul Cheval, pînă la capătul visului (Le facteur Cheval, jusqu'au bout du rêve), apărută la Editura Flammarion, este urmată în același an de filmul de lungmetraj Incredibila poveste a poștașului Cheval (L´incroyable Histoire du facteur Cheval), realizat de Nils Tavernier, omagiu adus creatorului monumentului considerat „unic în lume“. În acest an, expoziția Grottesco prezintă, la Grand Palais, un ansamblu de 15 lucrări de diferite dimensiuni semnate de Eva Jospin. Artista evocă legenda unui tînăr care, alunecînd într-o peșteră, descoperă frescele magnifice îngropate timp de secole, rămășițe ale construcției antice Domus Aurea. Amintind de gravurile lui Piranesi și de „palatul“ lui Ferdinand Cheval, sculpturile realizate de Eva Jospin din carton presat invită la un fantastic parcurs în care păduri exotice, grote și arhitecturi imaginare sînt alăturate într-o „lume de vis“ ce poate fi contemplată pînă în 15 martie 2026."
["post_title"]=>
string(50) "„Palatul ideal“. Pe urmele poștașului Cheval"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(41) "palatul-ideal-pe-urmele-postasului-cheval"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-05 17:23:42"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 14:23:42"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251706"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[12]=>
object(WP_Post)#16802 (24) {
["ID"]=>
int(251672)
["post_author"]=>
string(4) "5406"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-04 10:00:45"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-04 07:00:45"
["post_content"]=>
string(13428) "[caption id="attachment_251673" align="alignright" width="212"]
Mark Racz, Un sport care nu există, Dezarticulat books, colecția „black label“, București, 2025, 120 p.[/caption]
Proza scurtă mi se pare un foarte bun indicator pentru a vedea cîteva dintre dinamicile cîmpului literar românesc postdouămiist. Pînă de curînd, eram obișnuiți ca vocile noi din proza scurtă să aibă de-a face cu școlile de creative writing. S-au purtat lungi discuții pe această temă; unii au blamat faptul că aceste școli sînt doar niște locuri pentru hobby-urile unor corporatiști aflați la limita burnout-ului și că nu sînt capabile de a influența în nici un fel actualitatea scenei literare. Cenaclierii nostalgici după raderi și efervescența ultimelor pîlpîiri de cenaclu în forma lui clasică, de sfîrșit de ani ’80, erau mai mult decît sceptici cu privire la cum o serie de amatori lipsiți de muză și har pot avea minima pretenție de a încerca să scrie. După ce au apărut primii autori ieșiți de pe băncile școlii Iaru și Chivu, strîmbatul din nas a rămas la fel (la fel și țîțîitul de mătușă trecută prin viață), dar s-au mai schimbat puțin criteriile după care erau criticate cărțile proaspeților debutanți. Apăreau replici de tipul: da, pot apărea și cărți decente de pe urma școlilor de creative writing, dar domnule, se simte maniera, metoda. Sînt făcute, nu simțite și alte asemenea clișee, care au ceva adevărat în ele, dar în orice caz, nu sub această formulă. Ceea ce cred că au reușit cursuri de scriere ca cele ținute de Marius Chivu și Florin Iaru au adus cu siguranță și beneficii semnificative. În primul rînd, au creat o anumită zonă medie de scriitori, capabili de a livra cărți decente, fără să exceleze neapărat tematic sau tehnic, care a fost destul de mult timp străină cîmpului literar de la noi și care cred că a stabilizat puțin mai mult nivelul valoric al ultimilor ani. În al doilea rînd, au coborît puțin de pe piedestal figura aceasta a scriitorului rudă de sînge cu genialitatea și au oferit ocazia mai multor persoane care, nefiind absolvente de Filologie (un criteriu aiurea și reducționist), să poată ajunge să-și publice o carte decentă, sub îndrumarea unor autori cu experiență, iar unii dintre ei chiar să reușească să-și consolideze o carieră consistentă.
De ce am ținut să fac această lungă introducere? În primul rînd, pentru că deja se simt niște schimbări de peisaj în rîndul debutanților de proză scurtă. Școlile de creative writing mi se pare că au început să obosească. Autorii ieșiți din rîndul acestor proiecte s-au mai împuținat, iar cărțile lor, în afară de cîteva excepții, au început să perpetueze aceleași teme, în linii mari și cam cu aceleași mijloace expresive, lucru destul de plictisitor. De unde vine această nouă schimbare de direcție? Păi, din online, din teritoriul fostelor bloguri, care și-au mutat sediul în postări pe facebook critice, ironice și mucalite, unde acești creatori simt să se raporteze la evenimentele din jurul lor și la produsele culturale care intră în zona lor de interes într-o manieră ce iese din banal. Mark Racz este unul dintre aceștia, care și-a adunat toate aceste resurse într-un volum subțirel de proze scurte, Un sport care nu există, care te pune puțin pe gînduri.
Într-un articol cu recomandări pentru Gaudeamus 2025 al redacției Matca, Vlad Cristache făcea un comentariu interesant despre cartea lui Racz, de la care cred că e o decizie bună să pornesc: „Poate din cauza ego prozei poliromâniste, poate din cauza autoficțiunii și ‹‹mișcării›› New Sincerity, satira a ajuns o raritate prin proza locală. A trebuit, recent, să-i explic unui amic scriitor că satira nu se reduce la glume pe seama clasei muncitoare. În orice caz, Racz reintroduce satira ‹‹la noi›› (cînd om fi uitat de Caragiale, doamne!), motiv suficient pentru care să-i încercăm volumul de proze scurte“. Cristache are dreptate în ceea ce privește satira; de altfel, de multe ori înțelegem prin satiră umor de tip Divertis, ceea ce e o greșeală de raportare. În schimb, nu sînt de acord cu mai multe chestii. Deși e adevărat că acel „poate“ relativizează tonul discuției, nu cred că din cauza ego prozei poliromâniste noi nu mai avem proză de satiră. În primul rînd, colecția „ego proză“ este de cîțiva ani buni într-o scădere de formă radicală. Așa că deja proza confesivă subiectivă, cu minimalismul biografist la vedere, nu prea se mai poartă de ceva timp, deși mai are pîlpîiri mediocre ocazionale. Chiar și într-un cîmp care a fost dominat o perioadă de timp de această manieră de a scrie, au existat și în cadrul colecției de la Polirom autori care au mizat pe umor și satiră; inclusiv debutul de anul trecut al lui Codruț Baciu, cu Împărăția cerului și a eclerului, mi se pare un bun exemplu din această zonă. Apoi, eu nu sînt atît de convins că Racz face satiră; e adevărat, sînt prezențe clare că exploatează această direcție, dar are multe locuri în prozele sale unde umorul este redus la volum mic, lăsînd loc unei observații sociale seci și destul de rigide, în comparație cu alte pasaje explozive ca efect comic. În nici un caz nu cred că reintroduce satira la noi, iar intervenția despre Caragiale ca exponent al acestui gen mi se pare o înțelegere puțin superficială a lui Caragiale însuși, redus aproape în permanență la această fațetă a satiricului care înfierează mica burghezie strînsă la o masă din berărie.
Mark Racz are un umor foarte inteligent; cîteodată, enervant, în alte dăți, de-a dreptul sclipitor, este un prozator care, dacă va continua să scrie, va impune o anumită nișă, pe care vin deja cîțiva autori pe turnantă (profit de ocazie să spun că abia aștept debutul lui Dan Panaet, care e pe cale să apară). Deși se menționează latura satirică a prozelor sale, dacă vă așteptați ca aceste texte să se citească cu ușurință, vă cam înșelați. Aceste 100 de pagini de proză scurtă nu se citesc într-o pauză de cafeluță. Cel puțin eu n-am putut face lucrul acesta, deoarece stilul lui Racz e bolovănos, cu schimbări bruște de perspectivă. Aproape fiecare proză din această carte pare a fi compusă dintr-o suită de mici momente narative independente, care de multe ori te distrag. E o manieră foarte interesantă, care însă, în anumite situații, mi se pare că nu controlează suficient de bine aceste flash fiction-uri. De exemplu, ultima proză, intitulată Nu muri pentru marmura altuia, despre care am aflat dintr-un interviu luat autorului pe spectrul.ro că e la bază un scenariu, deși cu multe momente foarte bine construite, mi se pare că e o proză destul de inegală și dificil de urmărit.
Fiecare povestire are cîte un centru urban pe post de spațiu de referință. Aici e interesant cum Racz alege să-și contureze personajele în funcție de un indice spațial, fără să cadă în chestiuni limitative cum ar fi specificul local. Oamenii nu se mișcă mai încet pentru că sînt de la Cluj și sînt ardeleni, ci sînt priviți în funcție de perspectivă ideologică, statut economic și raportare la evenimentele sociale, care dau identitate spațiului. Primele trei proze au în centru un personaj emblematic pentru un anumit tipar de comportament al unui individ din spațiul academic, și anume pe Tiberiu Mavrodolu. Tipul de absolvent cu pile, de dreapta, conservator din cap pînă-n picioare, consolidîndu-și cariera academică din cîteva articole științifice din care a citit doar abstractul și din care citează copios. Profesor la Filologie, la UBB, e un prototip care pune foarte bine în evidență nivelul de ipocrizie la care membrii comunității academice ajung de cele mai multe ori. Racz nu se limitează la o satiră de suprafață, prin care să-l transforme pe Mavrodolu într-o mască grotescă, alergînd după sexomarxiști pe dealul Feleacului. Grotescul este prezent, dar în doza care trebuie, autorul fiind capabil să pună în scenă, în primul rînd, un personaj credibil, alcătuit firesc din multă umbră, dar și din sclipiri de lumină.
Metru Curb este o povestire foarte interesantă, fiind una dintre preferatele mele. E o schiță distopică, cu accente SF, în care pune în discuție foarte bine problematicile privind stereotipurile de corporalitate. Despre greutatea de a fi supraponderal, cu multele prejudecăți sociale cu care vine la pachet. Mark Racz imaginează o societate în care toți oamenii sînt trași prin inel și unde procesul de slăbire este instituționalizat prin lege, trecînd prin stări-limită, rinocerizîndu-se de cele mai multe ori. În tot acest peisaj, apare la final, ca o lovitură de cinel, Metru Curb, singurul personaj căruia i se permite să fie gras; e umor de cea mai bună calitate aici. Apărătorii Clujului descrie niște Funari în miniatură, care vor să protejeze puritatea neaoșă a Clujului de imigranți. E foarte fain ritmul acestei proze, parcă ai citi Călătoriile lui Gulliver cu accent ardelenesc, totul pus în slujba unei foarte importante tematici sociale.
Racz a fost printrele primele voci din spațiul public care a criticat cu fermitate genocidul din Gaza. Și în acest volum, Cel mai bun oftalmolog din oraș, este poate contrapunctul atît de necesar al cărții. Proza aceasta nu are nimic satiric, spunînd povestea unei refugiate din Gaza, Saida (numele nu cred că e deloc ales întîmplător), ajunsă într-o societate care trăiește într-un turn de fildeș al ignoranței. Mark Racz te trece prin multe spectre, de la dreapta la stînga ideologică – tot desfășurătorul său nu face parte din categoria glumițelor deștepte și atît. E întotdeauna atent să-și descrie personajele în nuanțe puțin mai de adîncime, fără a-și sabota umorul, folosindu-l ca pe un amplificator eficient. Sub liniile de satiră stau mereu portrete umane dintre cele mai complexe, care sînt privite din mai multe perspective.
Cu toate reușitele volumului, Mark Racz mi se pare că încă își testează vocea de prozator. Cred că mai are ceva pînă să se cristalizeze complet, iar acest lucru se vede în felul în care experimentează, cîteodată un pic nesigur. Cu toate astea, mai cred că Racz are toate șansele să ajungă un redutabil scriitor de proză scurtă, iar în unele cazuri chiar am simțit un suflu de romancier acolo, așa că sînt foarte curios cum va evolua.
E un fenomen interesant de urmărit felul în care proza scurtă și poezia, mult timp într-un handicap major de receptare față de genul numărul unu în tabieturile de consum, romanul, au reușit să-și mărească semnificativ publicul, avînd o formulă care a reușit să fie adaptată mult mai bine pe spațiul redus al consumului rapid din online. Deși Racz a ținut cîteva bloguri memorabile, în care critica tot acest lanț al favoritismelor și al zîmbitului de complezență în loc de părere sinceră în spațiul cultural, nu face în aceste proze apologia creatorului de conținut din online care-și mută bagajele în print. Ar fi fost un gest predictibil, care ar fi scăzut mult din valoarea acestor scrieri. În schimb, se resimte un mod de alcătuire a textelor care e moștenit din structurarea pentru online, lucru ce mi se pare că aduce plusvaloare. E de urmărit cum va arăta proza scurtă a următorilor ani, mai ales datorită acestor autori."
["post_title"]=>
string(18) "Turbonimic la plic"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(18) "turbonimic-la-plic"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-05 17:55:05"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 14:55:05"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251672"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[13]=>
object(WP_Post)#16803 (24) {
["ID"]=>
int(251712)
["post_author"]=>
string(4) "2538"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-05 17:51:28"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 14:51:28"
["post_content"]=>
string(13165) "
Între titlul de mai sus și ceea ce urmează să citiți nu este nici o contradicție: de multe ori situațiile și experiențele problematice sînt mult mai utile decît cele confortabile.
Vizita a trei expoziții deschise la MNAR a însemnat tot atîtea confruntări cu propriile convingeri și reprezentări despre ceea ce trebuie să fie o expoziție și mai ales despre ceea ce acestea îi livrează publicului sub aspectul unor idei și conținuturi. Nu pentru că lucrările expuse nu ar fi demne de admirație, nu pentru că nu ar răzbate tot ceea ce înseamnă atenta și laborioasa muncă a personalului muzeal, ci, mai ales, în cazul acesta, prin raportarea chiar la promisiunile pe care titlurile aferente le avansează.
Romania
Cristina Modreanu, Învinși și învingători. Artiști în culisele scenei socialiste, Editura Vremea, București, 2025, 367 p.[/caption]
Fără îndoială, o carte necesară și importantă în contextul actual. Cristina Modreanu e consecventă în căutările ei, după volume ca Fluturele gladiator (2016) sau Teatrul ca rezistență (2022). Și adaug, confirmă o preocupare constantă pentru concepțiile feministe ale autoarei și, printr-o comparație de destin sau de persecuție, pentru comunitatea LGBT.
Adîncindu-se în lectura unor dosare de arhivă sau de „maculatură administrativă” din anii regimului comunist, Cristina Modreanu surprinde două tipuri de discurs, două lumi contradictorii puse față în față (e, poate, de asemenea, semnificativ de remarcat interesul în ultima vreme pentru arhivele Securității sau pentru culisele teatrului și ale culturii române în general; mă gîndesc la cercetările Iuliei Popovici, ale Mirunei Runcan sau ale Ancăi Hațiegan, cercetări indispensabile astăzi pentru o înțelegere mai exactă a vremurilor pe care le trăim, ca să știm încotro ne îndreptăm). Și de aici, din spatele „cuvintelor de lemn”, autoarea simte vibrația, viața ascunsă a celor care au reușit să gîndească altfel sau să spună nu. Cîteva frînturi pierdute în mîzga limbajului dominant. O încercare de a reconstitui în parte un discurs, o altă realitate decît cea oficială, cam ca răbdarea unui paleontolog care reușește să reconstituie un organism după o singură fărîmă de os.
Cristina Modreanu pleacă de la o întrebare: cine și cum va scrie istoria? Și propune o contra-istorie a scenei artistice. Încearcă să reconstituie o epocă, à contre-jour, caută momentele-cheie, „rădăcinile răului și spiritul binelui”. Consideră, astfel, că singurul mod de a înțelege trecutul într-o narațiune coerentă despre prezent, deci de a citi acest trecut dureros, contradictoriu, plin de multe umbre și cîteva scîntei de lumină, este perspectiva de astăzi. Aici însă – și vom vedea! – se poate ascunde o cursă. Cum să aplici criteriile de astăzi unui trecut plin de contraste, cum, mai ales, să le explici generațiilor de astăzi cum se putea trăi printre neguri? Dar autoarea reușește să redea complexitatea acestor ani fără să șteargă cu buretele toate nuanțele. Analizează dinamicile de putere și mecanismele compromiselor intelectuale înainte de 1989. E important să nu uităm anumite tendințe, anumite confruntări esențiale din deceniul care a urmat relativului dezgheț din anii ’60. E o perioadă mitică, sub semnul „reteatralizării teatrului”, formulă lansată de Liviu Ciulei, aureolată de luptele în jurul lui Cum vă place sau al altor spectacole semnate de Radu Penciulescu, Lucian Pintilie și nu mai puțin de mitica interzicere a Revizorului lui Pintilie. Sau să nu uităm, de asemenea, apariția „tinerei gărzi”, cu Andrei Șerban, Ivan Helmer și Aurel Manea.
Și totuși, printre atîtea nume de legendă, se pune, legitim, o întrebare: unde au fost femeile? Cartea Cristinei Modreanu răspunde acestor întrebări și merge mai departe, într-un domeniu pînă acum voalat sau amintit în treacăt, cel puțin în critica teatrală de pînă acum, punctul de vedere queer, necesar și util. Sînt nume ignorate sau neglijate epocă, din motive extra-artistice. Autoarea începe să umple unele goluri, absența unor artiste, creatoare de spectacole sau în poziții militante feministe. Atenție însă: motivat și bine argumentat, demersul autoarei poate juca uneori ca un soi de Pat al lui Procust, reducînd complexitatea argumentelor. Principalul merit este însă faptul că descrie o epocă și pune în context detalii care trebuie cunoscute. Căci toate privesc libertatea de a crea sau de a gîndi și – în cazul unora – de a trăi pur și simplu. Un contrabalans important pentru generația care nu a cunoscut această epocă. Regimul comunist a proclamat în mod demagogic egalitatea și dreptul femeilor de a ocupa aceleași funcții. E drept, asta implica mult munca de jos sau necalificată. Au avut, de asemenea, drepturi egale pentru închisori și deportări. Dar, să nu uităm, două femei „promovate” directoare sau președinte ale Consiliului pentru Cultură și Educație socialistă, echivalentul Ministerului Culturii de astăzi, Constanța Crăciun și Suzana Gîdea, autoritare și dogmatice, care nu s-au evidențiat prin libertate de gîndire și deschidere artistică. Descoperim astăzi că George Constantin, acest actor realmente extraordinar, era secretar de partid la Teatrul Nottara, și pozițiile sale erau departe de a sublinia libertatea de gîndire; sau că artiste remarcabile ca Dina Cocea sau Valeria Gagialov erau turnătoare pasionate. (Vezi aici și seria de portrete ale Iuliei Popovici, din Observator cultural.) În aceeași categorie, portretul lui Catrinel Oproiu, din volumul Cristinei Modreanu, mi se pare exemplar, în căutarea unui imposibil și laș echilibru și care nu ascunde nimic din rîvna turnătoare a personajului. O femeie deasupra vremurilor – propune titlul capitolului care îi este consacrat și unde semnul de întrebare final repune pendulele la oră.
Unde ne sînt regizoarele, este, așadar, întrebarea retorică a cărții. Statistic, cifrele sînt elocvente: sînt cam puține, cu excepția unor nume ce s-au impus, ca Sorana Coroamă, Cătălina Buzoianu. Mai puțin convingătoare îmi par însă citatele din unele cronici, corectate cu ideile sau realitățile noastre de astăzi. Procesele de intenție făcute unor cronicare ca Mira Iosif, Ileana Popovici sau chiar Ana Maria Narti (cum ar spune Iulius Cezar, chiar și voi, fiicele mele preferate!), remarcabile, cu analize critice inteligente și nuanțate, bine documentate, vinovate însă de a fi neglijat anumite prezențe feminine... Atente poate pur și simplu doar la ceea ce se vedea pe scenă, fără să descopere subtilitatea unor persecuții, înainte de inventarea și necesitatea „discriminării pozitive”, teribil termen inventat de critica wokistă recentă.
Mai convingătoare apar portretele celor cîtorva creatoare precum, de pildă, Magda Bordeianu. Fără discuție, numele ei rămîne legat de aventura teatrului Podul. Dar nu cred că a fost „prigonită” din cauze machiste, ci pur și simplu pentru că aducea forme noi, răsturna ierarhii. Venise poate prea devreme și, obosită, a părăsit lupta (a continuat însă în Germania, chiar dacă ecourile nu au ajuns pînă la noi). Din fericire, Magda Bordeianu a fost susținută și de critici bărbați (în materie de inteligență sau de profesionalism, nu cred că genul e un criteriu decisiv) ca Dinu Kivu sau Andrei Băleanu. Horia Lovinescu a fost, de asemenea, un sprijin formidabil al Magdei Bordeianu – bărbați pe care, de altfel, Cristina Modreanu îi citează, de asemenea. Iar Paul Everac, cel care a atacat-o cu violență, el era la fel de odios, fie că era vorba de o tînără regizoare, fie că erau regizori bărbați care contraziceau stilul lui de teatru sau de gîndire artistică. Mai mult, pentru Magda Bordeianu cred că era vorba despre o luptă între generații, sprijinită de critici ca Dinu Kivu, George Banu sau de triada feminină citată, de la revista Teatrul. O regie ce se afirma versus ideologi ca Paul Everac sau Radu Popescu, sprijin al ideilor Puterii oficiale. Apare aici o noțiune, sau o tactică, culpabilizarea regizorului, vezi o replică din Tango de Mrozeck, magistral pus în scenă în epocă de Radu Penciulescu, la Teatrul Mic: „Pot să am ideile mele”, întreabă un personaj, „de ce nu”, i se răspunde, „dacă sînt aceleași cu ale noastre”...
Balanța e oarecum apăsată cînd ni se vorbește de Dana Crivetz, persecutată de regimul comunist, protejată totuși o vreme de mariaje cu două nume importante și cu greutate în peisajul teatral românesc, soție a lui Radu Beligan și apoi a lui Horia Lovinescu. Nu pot să nu remarc că, aproape în aceeași epocă, Dana Crivetz se fotografia în 1964 în fața unui Hotel Hilton din San Francisco (vezi foto, p. 356, sau fișa din dmtr.ro), în vreme ce o altă disidentă – dar adevărată –, Gina Ionescu, ieșită din închisoare în 1958, se pregătea să intre la Institutul de Teatru, mereu sub urmărire, ținta unor investigații. Din fericire, Cristina Modreanu nu ignoră datele, și remarc aici portretul emoționant al Ginei Ionescu și tragicul ei destin. Recunosc însă curajul Danei Crivetz, cînd a părăsit totul la 50 de ani și a plecat la capătul lumii, în Australia. E important însă și just de amintit rolul ei ca traducătoare în introducerea și prezentarea dramaturgiei anglo-americane, într-un dialog vital cu restul lumii. Capitolele care m-au interesat și pe care le-am găsit necesare au fost cele despre Punctul queer de vedere (1958-2023). Un portret inteligent și sensibil al lui Dinu Cernescu, care a știut să se protejeze fără să renunțe la nimic și care a putut face un teatru de calitate și fără menajamente. Și am ales omagiul adus lui Emil Riman, un portret extrem de documentat și dureros, un om de o mare finețe intelectuală și curaj artistic, din nefericire astăzi uitat.
Învinși și învingători rămîne o provocare, un joc subtil în care te poți înscrie între controverse în căutarea unui adevăr care nu e niciodată unic. Ceea ce m-a interesat în acest volum este tocmai ceea ce aduce în dezbatere. O dezbatere care poate rămîne deschisă altor argumente. Dar tocmai asta e important: că putem să ne întîlnim în același domeniu, cu un interes și o privire critică serioasă, capabili să nu ne identificăm în același tip de argumente, dar solidari în același adevăr final.
E o lume pe care cartea Cristinei Modreanu ne-o aduce și ne implică să ne revizuim sau să ne completăm pozițiile. Dar fără să trădăm pasiunea și interesul pentru această lume, a unui teatru între umbre și lumini. "
["post_title"]=>
string(45) "Falși învinși, neașteptați învingători"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(79) "falsi-invinsi-neasteptati-invingatori-sau-adevarurile-oficiale-nu-ne-spun-totul"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-09 15:51:54"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-09 12:51:54"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251674"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[15]=>
object(WP_Post)#16805 (24) {
["ID"]=>
int(251718)
["post_author"]=>
string(4) "5596"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-05 18:02:14"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 15:02:14"
["post_content"]=>
string(5253) "Animați de posibilitățile nelimitate ale cunoașterii, interpunem între noi și lume o tehnologie tot mai sofisticată, una care ne cere din ce în ce mai puțin, în timp ce ne promite miraculosul. Una care ne invită în mod seducător la lene intelectuală și la delăsare confortabilă. La iluzia că, supuși infodemiei actuale, a afla totul înseamnă a înțelege totul. Ca atare, cădem mult prea repede pradă atracțiozităților ei deturnante, capcanelor care îi înconjoară magia, ratînd chiar dimensiunea autotelică pentru care a fost gîndită. Nici cea mai dezvoltată și mai augmentată tehnică nu poate transforma informația în cultură, gustul în judecată de valoare, cantitatea informațională în salt spiritual.
Tehnica actuală, inteligența artificială – dincolo de imensele beneficii pe care le aduc în diferite domenii – avansează mult mai repede decît înțelegerea consecințelor pe care le creează; succesul lor anoetic le determină în bună măsură și necesitatea. Ele au căpătat o dimensiune aproape mistică, operînd dincolo de limitele umanului, acolo unde omul riscă să devină doar o simplă ipoteză. Inventăm necesități virtuale pentru a provoca și modifica datul naturalității. Posibilitatea devansează necesitatea. Progresăm spectaculos în non-uman. Inteligența artificială a devenit măsura de-ne-măsurii inteligenței naturale, cu riscul de a-i lua acesteia locul. Deocamdată, inteligența artificială este produsă și controlată de inteligența umană, cu imense beneficii în diferite domenii. Dar va sosi, probabil, un moment (dacă nu a și sosit) în care raporturile se vor schimba radical, inteligența artificială putînd deveni autonomă, chiar autogenerativă, și prelua inițiativa. Din acel moment, vor fi puse în cumpănă (și în pericol) nu doar umanitatea în datele ei, individualitatea umană, ci chiar statutul lor ontologic. Ființa umană se va defini în alți termeni, iar gîndirea va fi generată de mașinării (machine learning) care vor căuta să capete un fel de conștiință de sine. Producem extaziați o tehnologie sofisticată, care poate schimba fundamentele umanului, ne poate modifica existența. Inteligența artificială poate opera cu o mulțime de date și informații, dar nu poate opera cu visuri și idealuri, poate calcula și analiza aproape totul, dar nu poate contura perspectiva unui scop. Imperfecțiunea creativă a umanului va fi înlocuită de perfecțiunea artificială a tehnologiei.
Fascinația creativității umane constă în autenticitate și unicitate, în introspecția și profunzimea cognitivă care îi procură perspectiva imanentă și dimensiunea transcendentală. Riscul creativității produse de algoritmi constă chiar în perfecțiunea ei in-umană, în răspunsul impersonal, standardizat. Tehnologia nu imaginează (încă), ci doar re-produce, matematizează. În creația umană reverberează esența umanității, pulsul mirific al vieții, destinul existențial și tragedia morții. Scoase doar din abisul calculelor probabilistice, creațiile tehnologice nu pot reproduce, bazîndu-se doar pe performanța acumulativă și pe exactitatea informațională, pe experiența directă a trăirii și comunicării creative. Limbajul uman este creativitate în sine, limbajul tehnologizat este doar căutare și repetabilitate programată. Omul trăiește în mod subiectiv spațio-temporalitatea, raportarea la alteritate, la divinitate, tehnica doar înmagazinează, derulează numeric anumite date. Unicitatea experienței umane, cu reușitele și ratările inerente, cu sentimentele și emoțiile ei, nu poate fi multiplicată în mod automat, nu poate fi transferată unei virtualități tehnice. Căutarea umană, traseul creativ sînt, în bună măsură, intuiție, inspirație, talent, operarea cu necunoscutul, riscul de a eșua, nu doar răspuns algoritmic precondiționat.
Externalizarea actului gîndirii către rețelele algoritmice ne va transforma în ființe decerebrate, în fantoșe incapabile de o minimă cogniție. Viața reală se mută în virtual, devine treptat o ficțiune tehnică. Din păcate, nu cunoaștem consecințele progresului tehnologic la care asistăm, care o iau cu mult înaintea înțelegerii noastre, evoluînd în ficțional. Tehnica, în loc să ne ridice la nivelul ei de inteligență, ne ajută, prin facilitatea și mirajul utilizării, să involuăm tot mai spectaculos. Ne dezumanizăm cu cele mai evoluate cuceriri ale științei și tehnologiei. Pasul hazardat din natural în artificial, din posibil în im-posibil s-ar putea să fie un fascinant pas în abis. Potențialul pericol constă în faptul de a ne dez-umaniza pe măsura inventivității tehnice, în a ne delega atribuțiile fundamentale operatorilor virtuali, în artificializarea umanului. Trăim cu un picior în postumanitate, în fascinația unui crepuscul tehnologic."
["post_title"]=>
string(22) "Crepusculul tehnologic"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(22) "crepusculul-tehnologic"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-06 13:51:06"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-06 10:51:06"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251718"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[16]=>
object(WP_Post)#16806 (24) {
["ID"]=>
int(251700)
["post_author"]=>
string(4) "4578"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-05 15:00:58"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 12:00:58"
["post_content"]=>
string(10704) "[caption id="attachment_251701" align="alignright" width="200"]
Tatiana Țîbuleac, Cînd ești fericit, lovește primul, Editura Cartier, 2025, 184 p.[/caption]
Cel de al treilea roman al Tatianei Țîbuleac, Cînd ești fericit, lovește primul, apărut în colecția „Rotonda“ a Editurii Cartier în 2025, urmărește îndeaproape invazia „deșănțată“ a unei lumi a „mai răului“ printre efigiile uneia în care nici măcar răul nu mai e suportabil. E despre bandiți și despre intelectuali și despre modul în care ei trec pe nesimțite dintr-o categorie într-alta; iar pretențiile celor din urmă devin ridicole și inutile, spulberate fiind într-o clipită de brutalitatea trecerii de la o lume a „standardelor“ la una a iluziilor.
Romanul mi-a amintit pentru un moment de Un tramvai numit dorință, piesa de teatru scrisă de Tennessee Williams, și de pretențiile unei reprezentante decadente a aristocrației pe cale de dispariție, spulberate într-o clipită de figura fără scrupule a Americii imigrației, a forței brute, a supraviețuirii. În piesa lui Williams, Stanley Kowalski, un imigrant de origine poloneză, e un supraviețuitor, iar Blanche DuBois e o învinsă.
În romanul Tatianei Țîbuleac, nu există supraviețuitori. Chiar și aceștia devin pînă la urmă învinși. Pentru că ei sînt priviți necruțător, îmbătrînind, pierzîndu-și strălucirea, fiind înghițiți de neputință, de viteza epocii lor, de neadaptare, de rechini mai mari, fie că e vorba de Moldova, lăsată în urmă, sau de Franța, înspre care se îndreaptă personajele expulzate, mai devreme sau mai tîrziu, din țara lor: „Care este trauma mea? ... poate că Benoît Gérard are dreptate și trauma mea este, de fapt, trauma noastră? A lui Malik, a Fimei, a tuturor celor care au plecat de acasă să caute o viață mai bună, dar n-au găsit-o? Deși, unii poate au găsit-o? Fima e fericită aici. Pașa e fericit. Ea e foarte fericită. Eu nu sînt, dar eu n-aș fi nici în Moldova. Mă gîndesc de multe ori că fericirea mea, de fapt, în asta constă: să am un loc în care să mă tînguiesc“ (p. 51).
Ai mereu, ca cititor, senzația de sufocare. Pentru că te aștepți ca autoarea să îți pregătească încă o lovitură, încă o scufundare, încă o umilire, pe care să o aplice personajelor sale. Acestea se împing unele pe altele în spirala „mai mult ca răul”-ului (p. 145), într-o sarabandă accelerată, în care nu se pot opri din dependențele lor; în care nu au cale de ieșire din infernul pe care și-l proiectează reciproc, din orbire, din neputință, din lipsă de bani, din cauza sărăciei lucii; din disperare, din lene, din curiozitate.
E vorba despre o fată, Mila, crescută de tatăl ei, un intelectual, care trece prin toate etapele expulzării din sistem; despre prietenul ei de nedespărțit, Malik, și iubitul ei de ocazie; și despre ea, al cărei nume, Anastasia, este pronunțat o singură dată, la finalul romanului. Despre femei care se ocupă de casele francezilor, care fac schimbul între o condiție a sărăciei și cea a invizibilității. Mai apar pe parcurs „bandiții”, dar nici lor nu le merge cu mult mai bine. Cu diferența că, necunoscînd o altă ordine, nu au de la ce să abdice și nu cunosc spirala coborîrii în infern. Ei nu cunosc altceva decît infernul, deci sînt salvați, într-o oarecare măsură. Sînt șterși de pe fața pămîntului, nu înainte de a se amesteca cu „lumea bună“ și a o corupe definitiv și pe aceasta.
Mă gîndeam, citind cartea, că această obsesie a studiilor e de fapt urma ultimei „aristocrații“ a Europei de Est, înainte de „prădarea“ capitalistă – o „aristocrație“ care consideră că studiile sînt calea regală spre reușită, dar că acum ele nu mai sînt la mare preț, într-o lume care și-a pierdut reperele: „Aici noi credem în educație, îmi răspunde înțepată și îmi vine să o omor. Aș putea să-i amintesc de anii de școală, de cum își bătea joc de elevii care învățau bine și le spunea că vor ajunge toți ochelariști și mirosind a mîncare din borcan, ca părinții lor care lucrau la stat“ (p. 173).
Cartea se joacă pe terenul lui „mai rău”, al dezbărării de sine, într-o viață care nu le mai aparține celor vizați: „Pe Zadovskaia am devenit eu ceea ce sînt acum – o creatură pe dos, eviscerată de orice dorință proprie, capabilă să simtă doar ceea ce a trecut mai întîi prin alții“ (p. 145).
Există așadar lucruri mai rele decît moartea. Or, tocmai pe acest teritoriu se mișcă personajele Tatianei Țîbuleac: „Se temea că au s-o omoare sau și mai rău. Aceste cuvinte ale lui Malik – și mai rău – mi-au rămas în minte ca cea mai îngrozitoare conjugare a celor mai negre timpuri. Mai mult ca răul am trăit noi atunci“ (p. 145).
De ce ne-ar mai interesa însă astăzi amintirea acelor timpuri crîncene? Dintr-o dorință masochistă? Din dorința de a coborî în timp pînă în momentul dinaintea degradării? Pentru a vedea care e fermentul răului, a înțelege ce înseamnă emigrația, atît ca proces istoric, cît și ca rană colectivă? A-i înțelege amploarea?
Da, din aceste motive evidente, dar și pentru că există, în carte, o poezie infuză a distrugerii. Pentru că, neavînd scăpare, mintea noastră imaginează fără să vrea scenarii de redresare, face apel la principii, la nostalgia după o lume îngropată și mereu resuscitată, pe care o avem cu toții în cap, cei care am trăit tranziția și falimentul ei: „A fost un om bun, spun, un intelectual adevărat, cum azi nu se mai nasc, care a trăit, a murit și a fost îngropat cu o legătură de principii pe piept, atît de înalte, încît capacul sicriului s-a închis cu greu“ (p. 67).
Sînt multe lucruri care s-ar putea spune despre acest roman al Tatianei Țîbuleac care, deși perturbă profund prin odiseea decăderii intelectualilor, conducînd pe alocuri chiar la exasperarea legată de imposibilitatea de a găsi alte trasee sau subiecte ale „traumei colective”, siderează, tocmai de aceea, pentru că îți lasă senzația că e imposibil să trăiești în afara acestei ecuații. La fel cu naratoarea, Mila, care urmărește obsesional cuplul malefic Malik-Anastasia, renunțînd la cariera ei de profesoară de franceză la Universitatea de Stat din Moldova pentru a le lua urma în Franța, unde aceștia speră să facă avere și să trăiască fericiți. Romanul privește îndeaproape figura paternă, în donquijotismul său; alcoolismul, în toate „derivatele“lui (p. 129), sărăcia, umilința, frustrarea, incertitudinea zilei de mîine, terapiile de la care „ieșeam cu o dorință turbată să mă îmbăt“ (p. 129); spaima de îmbătrînire, privită fără filtrul feminismului, fără compasiune, cu toată ireverența („Simt tristețe, tristețe, tristețe, deși, după toți acești ani, ar trebui să mă simt mai degrabă răzbunată, văzînd-o fără fese și fără strălucirea ei de cerboaică, în casa asta de oameni bogați, în care ea stă doar ca să crească fata” (p. 172); lumea interlopă, ale cărei margini devin difuze, înghițind tot ce ar mai putea încă să-i stea în cale, și care poate deveni înduioșătoare, la o adică – „Am iubit în el mai ales ce mi-a lipsit la Malik – pofta de viață, determinarea, ușurința cu care făcea o alegere și și-o asuma, chiar dacă în timp se dovedea a fi una greșită“ (p. 165). Dar mai ales, el ne provoacă să ne punem întrebarea cea mai dificilă, care străbate toată această prelungă imposibilitate de a fi fericit – pentru a supraviețui, pentru a te adapta lumii, trebuie să lovești primul, să iei ce e al tău și să mergi înainte?: „Crescusem cu convingerea că, dacă înveți, dacă faci studii și rămîi integru, nu ai cum să nu reușești în viață. Atunci cum era posibil ca, pentru convingeri, tata să rămînă pe drumuri, iar pentru lins, unii să-și construiască palate? Dar, mai ales mă interesa să aflu cum ajunseseră ea cu Malik atît de bogați într-un an?“ (p. 137).
E posibil ca această întrebare să fie redundantă. E posibil că ea nu va da pace unei întregi generații a Europei de Est care se simte reprezentată, simbolic, atunci cînd președinta Maia Sandu este desemnată liderul mondial al anului de către publicația The Telegraph tocmai pentru această capacitate de „a nu se frînge“ în fața machiavelismului liderului rus. Pentru a face față machiavelismului, dezolării, presiunilor de toate felurile, e nevoie de inteligență, de viziune și de strategie. Numai în felul acesta, „intelectualii“ pot să păstreze linia de demarcație față de „bandiții“ care preiau prim-planul în epocile de derivă și se costumează în păpușarii ideologiilor, iluziilor ieftine sau promisiunilor nerealiste care țin loc de filozofie de viață.
Am terminat acest roman, ca mulți dintre cei care l-au citit, probabil, cu o puternică senzație de rău, dar și cu senzația că el documentează, îndeaproape, prăbușirea unei lumi și a iluziilor ei. Mai mult, cu dorința, reînnoită, ca tot ceea ce ține de „viața spiritului”, cum o numea Arendt, să aibă relevanță și să poată avea un cuvînt de spus atunci cînd se va duce, din nou, bătălia pentru viitor. Iar aceasta e, cum devine tot mai evident, tocmai aici, în fața noastră."
["post_title"]=>
string(40) "Intermitențe. Bandiți și intelectuali"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(36) "intermitente-banditi-si-intelectuali"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-09 15:52:22"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-09 12:52:22"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251700"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[17]=>
object(WP_Post)#16807 (24) {
["ID"]=>
int(251715)
["post_author"]=>
string(4) "1033"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-05 18:01:51"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 15:01:51"
["post_content"]=>
string(8220) "„The idea of «artificial» intelligence is to have a program that a computer or a robot will «learn», so that it (or she/he) can transcend the «mind» of a human. In fact, it will learn to «reason» from its past experiences and become far smarter than any human – even an MIT professor. Once it has moved beyond the capabilities of a humanoid, it will be able to explore things that are «out there» somewhere, such as aliens in outer space.“
– Karl J. Franklin
Calculatorul, educat printr-un proces de deep learning, va ajunge în viitor la un nivel de inteligență superioară celei umane și, odată acest deziderat împlinit, spune Karl Franklin, antropolog la organizația SIL, va explora mistere care se află suspendate undeva în cyberspace, cu ușurința și nepăsarea acelor stranii extratereștri de care se pare că ne temem din ce în ce mai tare. Toate acestea sînt parcă luate din texte ale lui H.G. Wells sau dintr-un film al lui Hitchcock! Bunul meu prieten, poetul și eseistul Ioan F. Pop, observa că „tehnica, în loc să ne ridice la nivelul ei de inteligență, ne ajută, prin facilitatea și mirajul utilizării, să involuăm tot mai spectaculos“ și, drept corolar al acestei stări a lucrurilor, „ne dezumanizăm cu cele mai evoluate cuceriri ale științei și tehnologiei“. Noroc că, în finalul eseului său publicat recent, adaugă ironic (sau sceptic ori poate dezamăgit, mai degrabă) că „trăim cu un picior în postumanitate, într-o lume în care nici apocalipsa (tehnologică sau nu) nu mai are nici un rost“. Antropologul australian face o legătură surprinzătoare între experiența inteligenței artificiale, care amenință să distrugă „corola de minuni a lumii“, și aceea a misticului care pretinde – precum un robot care, depășind limitele înțelegerii umane, se apropie de o inteligența transcendentală, divină („The idea of a mystic is, like a robot, to go «beyond» what a mere human can «normally» understand or experience and, by doing so, approach God, the gods, a great spirit, or someone or something that is inaccessible by mere «thought»“.) Concluzia lui Franklin este că „this too may turn out to be an encounter with aliens and outer space“. Iată deci cum se poate stabili o legătură conceptuală între IA și misticism. Unde poate conduce însă o asemenea constatare? Autorul în discuție găsește că lumea algoritmilor, care constituie fibra inteligenței artificiale, reprezintă o țesătură de idei mistice care conduc la posibilitatea unui contact nemijlocit cu „gîndirea transcendentală“ (sau a transcendentului), realizată practic prin conectarea calculatoarelor devenite întrupări ale unor inteligențe artificiale de tipul GAI, „general artificial intelligence“, în absența oricărei interferențe umane („The mystical delight in allowing computers to «talk» to each other is the first step of authorizing them to talk to God, the gods, or even the aliens we know are out there“). Claude, un bot al companiei Antropic, pare a fi foarte aproape de această unio mystica. Cineva a prezentat la un moment dat pe internet o discuție cu bot-ul ChatGPT, căruia îi pusese întrebarea: „Poate înțelege IA misticismul?“ Răspunsul acestuia a fost, clar și la obiect, următorul: „În calitatea mea de AI language model, nu pot să exprim credințe și/sau opinii personale (I do not have beliefs or opinions), pot doar să vă transmit informații bazate pe rezultate ale cercetărilor curente în domeniul de interes. Conceptul de misticism implică spiritualitate și universalitate, ceea ce îl apropie de domeniul studiilor religioase; prin urmare, este vorba de o experiență religioasă care, la rîndul ei, implică o legătură cu ceva care depășește personalitatea individuală. IA, pe de altă parte, este un sistem computerizat menit să simuleze inteligența umană și să execute operații ale acesteia, cum ar fi rezolvări de probleme și luări de hotărîri“. Cum spuneam mai sus, un răspuns logic transparent în ceea ce privește competențele chat-bot-ului în faza actuală. La care acesta adaugă, totuși, următoarea precizare: „În ciuda capacității mele de a analiza și procesa cantități enorme de date, nu știu dacă aș putea să înțeleg sensul noțiunii de «misticism». Cu toate că sînt unii care cred că, analizînd structuri recurente în multe baze de date, IA ar putea ajunge să înțeleagă misticismul, alții sînt de părere că acesta este un concept prea abstract și subiectiv pentru a fi înțeles de un chat-bot. Mai mult, deoarece ideea unei experiențe mistice este individuală și depinde și de contextul cultural al persoanei în cauză, ar fi foarte greu să se obțină o definiție universală a conceptului. Prin urmare, chiar dacă IA poate analiza o enormă bază de date legate de misticism, nu este evident că «înțelegerea» conceptului va fi identică cu aceea a unui om care gîndește acest concept“. Rachel Bespaloff a publicat în 1938, la Paris, un volum intitulat Cheminements et carrefours, în care descria drumurile întortocheate și multiplele încrucișări, intersecții și devieri ale cîtorva scriitori și gînditori contemporani, cartea fiind influențată de Kierkegaard, Nietzsche și, dintre contemporani, de Gabriel Marcel și, în primul rînd, Șestov, căruia îi este dedicat volumul și care este citat în prefață. Acesta din urmă observase că filozofii ar trebui să găsească un substantiv corespunzător verbului „a înțelege“, care ar avea și el drept la asocierea cu conceptul de „intuiție“, asta deoarece diferența dintre realitatea percepută prin recepție auditivă și imaginația vizuală conduce la ideea de transcendență. Gîndirea reflexivă, interpretarea hermeneutică nu sînt suficiente pentru înțelegerea experienței trăite. Omul, pășind pe solul dur, calcinat al experienței sale, gîndește, dar afectivul, sensibilitatea modelează în aceeași măsură conștiința noastră. Iată de ce, printre altele, nu este deloc sigur că inteligența artificială va ajunge în cele din urmă la un punct de convergență cu cea umană.
Jim Sciutto (n. 1970) este prezentator de știri și analist-șef în probleme de securitate națională la postul american de televiziune CNN. Lucrarea sa din 2024, intitulată nu întîmplător Întoarcerea marilor puteri. Rusia, China și următorul război mondial (Editura Corint, 2025, traducere din limba engleză și note de Aurel Dumitrescu), devine de mare actualitate odată cu noile desfășurări de forțe între supraputerile numite SUA, Rusia și China. Cărora li se adaugă conflictele/gîlcevile în care intervin și puteri zonale – precum Iran, Israel, Turcia –, fiecare cu interesele și aspectele lor geostrategice, economice și politice. Recent încheiatul acord dintre Uniunea Europeană și India – numărul unu mondial din punct de vedere demografic, dar și o forță economico-financiară de primă mînă – poate repoziționa jocurile și interesele puterilor emergente. Jurnalistul analist și comentator politic este în veșnică mișcare. De la Pentagon, Washington, în Ucraina, unde sînt relatate primele lupte crîncene între forțele de ocupație rusești și ucrainenii care se mobilizează din mers și luptă exemplar. Apoi facem un salt în Asia, la încrîncenata situație conflictuală dintre China și Taiwan – 22 de milioane de cetățeni, o putere mondială în materie de semiconductori etc. –, care nu vrea să se lase încălcat de Marele Vecin chinez. Care Chină, știe toată lumea, consideră insula ocupată de liderul naționalist Chiang Kai-shek parte integrantă a puterii de la Beijing. Mare scofală să ocupe Taiwanul. Nu e chiar așa, chiar dacă se uită că Tibetul a fost luat cu japca fără ca nimeni să încerce cea mai mică rezistență în 1953. Ce vrea să ne demonstreze/avertizeze jurnalistul american? Că stăm pe un butoi de pulbere și doar cîțiva politicieni/experți/militari cu scaun la cap ne pot salva de o posibilă catastrofă nucleară mondială. Sîntem în momentul 1939, ne avertizează un analist lucid și bine informat, și ne mai oferă și detaliile posibilei catastrofe din timpul crizei rachetelor, cînd URSS-ul lui Hrușciov și Statele Unite ale lui John Kennedy au fost la un pas de a se ataca nuclear. Povestea celor 12 zile în urma cărora rușii au scos rachetele din Cuba și americanii le-au retras pe ale lor din Turcia este un avertisment ce nu poate fi ignorant. Nici azi, în 2026. Cînd rușii, care cică negociază o pace durabilă în Ucraina, bombardează de zor orașele ucrainene. Nu e de joacă. Nici de glumit.
Jonathan Petropoulos, profesor de istorie europeană la Claremont McKenna College din California de Sud, cu un doctorat la Universitatea Harvard (în 1990), este autorul unei incitante incursiuni în zona cețoasă a operelor de artă furate. Lucrările de artă au și ele destinul lor, ca și oamenii. De-a lungul și latul istoriei, un număr enorm de lucrări de artă și-au schimbat proprietarii. În urma unor relații comerciale – se vinde și se cumpără –, dar mai ales prin luarea cu japca. Din Antichitate și pînă la Napoleon, de la negustori și samsari locali la marile nume ale dealerilor de artă din secolul al XX-lea. Omul lui Göring din Paris. Povestea unui jefuitor de artă nazist și a lumii sale (Editura RAO, 2025, apărută inițial la Yale University Press în 2021, traducere din limba engleză de Ovidiu-Andrei Mălin prin Lingua Tradom) este o spectaculoasă și incitantă reconstituire a unor vieți și a unor dramatice aspecte legate de soarta unor opere de artă. Între 1998 și 2000, a ocupat și funcția de director de cercetare pentru artă și bunuri culturale în cadrul Comisiei prezidențiale pentru bunurile victimelor Holocaustului din Statele Unite. Astfel a ajuns să supervizeze o echipă de cercetători care au studiat arhivele din Statelor Unite și Europa, pentru a înțelege mai bine modul în care reprezentanții Guvernului american (inclusiv forțele armate) au gestionat bunurile victimelor Holocaustului, atît în timpul războiului, cît și după acesta, după cum ne livrează o notă a editorului de pe manșeta volumului. Sînt binevenite astfel de precizări/detalieri pentru a ușura înțelegerea unui demers în mare parte documentar. O listă cu personajele cărții, plasată în deschiderea volumului, cu detalii biografice utile, ne ajută prea puțin să intrăm în substanța multitudinii de evenimente și întîmplări ce sînt consemnate într-o narațiune cu multe necunoscute pentru publicul larg. Dacă despre Mareșalul Reichului Hermann Göring am mai citit cîte ceva, știm cîte rele a făcut și ne-am izbit de numele lui ca făcînd parte dintre principalii acoliți din preajma lui Hitler, despre agentul de artă al acestuia, un anume Bruno Lohse (1911-2007), în jurul căruia se realizează un întreg păienjeniș de învîrteli cu opere de artă, abia cu acest prilej luăm contact. Genul de funcționar nazist care a știut să tragă sfori și să-i livreze opere de artă, cu toptanul am putea spune, setosului de putere, dar și de lucrări de artă Göring. Nume de faimoși colecționari și protipendada lumii bune de la Paris, New York și Berlin se încrucișează într-un uluitor carnaval al jafului. Detaliile sînt sugestive, viețile personajelor direct implicate sînt bine redate din tot ce prezintă documentele. Istoria spolierilor și jafului practicat de autoritățile naziste în teritoriile ocupate este în mare parte necunoscută. Se tace mult. Pentru că nici pînă azi nu s-a dat de urma multor lucrări dispărute în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. O listă cu 47 de lucrări aflate în posesia dr. Bruno Lohse în momentul decesului acestuia – făcuse și cinci ani de închisoare – ne lasă visători. Bonnard, Lucas Cranach, Dürer, Monet, Pissarro, Sisley, Kokoschka, un muzeu întreg de capodopere. Din fotografii reiese chipul unui bătrînel cumsecade. Și nu a fost așa deloc.
Unele cărți vin ele singure la tine. De altele dai cînd nu te aștepți. Surprizele fac în aceste cazuri bucuria mai mare. Așa s-a întîmplat cînd am dat peste un exemplar din Șapte ani în Tibet (Editura Polirom, 2024, traducere din limba germană de Sanda Munteanu), cu poza lui Brad Pitt pe copertă, desprinsă dintr-o peliculă pe care nu am văzut-o și în care interpretează rolul protagonistului din cartea de față, austriacul Heinrich Harrer (1912-2006). Nu este un reportaj despre locuri mitice îndepărtate – Tibet, Himalaya, China și India –, ci rememorarea unor secvențe din viața unui sportiv de performanță – campion mondial la schi în 1937, în 1938 escaladînd peretele nordic al Muntelui Eiger, din Alpi. Așa ajunge în 1939 să facă parte dintr-o expediție germană pentru a găsi o nouă cale de acces pe muntele Nanga Parbat, unul dintre optmiarii faimoși ai Himalayei. Al Doilea Război Mondial zădărnicește încercările echipei germane de a se întoarce în Europa. Este considerat prizonier de război de către britanici și transferat dintr-un lagăr în altul. Reușește să evadeze împreună cu un prieten alături de care, după un aventuros și plin de capcane drum, ajunge la Lhasa, capitala Tibetului, orașul interzis în care străinii nu erau acceptați. Și așa urmează o lungă și palpitantă poveste de adaptare la o nouă viață care va dura nici mai mult, nici mai puțin de șapte ani. Pe lîngă aventuroasa viață a celor doi alpiniști austrieci, ni se dezvăluie și detaliile dramei poporului tibetan. Statul în Tibet al lui Heinrich Harrer coincide cu ocuparea, abuzivă și cu totul în afara oricăror reglementări, a unei țări suverane și independente. Fuga și salvarea in extremis a lui Dalai Lama în India sînt relatate de Harrer în toate amănuntele și dramatismul lor. Cu ce rămînem după o lectură palpitantă? Avem și o succintă istorie a poporului tibetan, detalii ale vieții de zi cu zi în mijlocul unei dure existențe pentru supraviețuire în condiții extreme. Și fațetele umane ale unei credințe – budismul – care ne învață că fiecare viețuitoare, mică sau mare, are dreptul la existență. Chinezii au construit o cale ferată de mare viteză la cinci mii de metri înălțime legînd Lhasa, capitala mult iubită a tibetanilor, de restul Chinei. Ce va urma nu știe nimeni.
Opera și viața lui Kafka sînt bine cunoscute de publicul amator de literatură din România. Enormul număr de comentarii care însoțește opera antumă și postumă a lui Kafka depășește cu mult creația scriitorului evreu de limbă germană din Praga. Oraș marcant în ordinea impusă de austera conducere chezaro-crăiască a Imperiului Austro-Ungar pe lung-complicata domnie a Împăratului Franz Joseph pe spirala istoriei ce a încălecat secolele al XIX-lea și al XX-lea. Viața și opera lui Kafka se înscriu natural pe această curbă istorico-biobibliografică. Și mai apare ceva, un aspect cu totul ieșit din norma curentă a unei opere/vieți, ce marchează decisiv posteritatea lui Kafka: dorința testamentară a lui Kafka de a se distruge toate manuscrisele și a nu se publica nimic din ce rămîne după el. Incident/amănunt care a făcut să curgă multă cerneală și a declanșat o altă succesiune de întîmplări care au marcat posteritatea lui Kafka. Și postumitatea operei sale, decisă, în fond, de prietenul său Max Brod și de cei care gestionează moștenirea, la propriu și la figurat, a scriitorului praghez. Dintre romanele postume – Procesul, Castelul, America –, primul este cel care va aglutina în jurul său un număr uriaș de comentarii, analize și subtile interpretări. Acum avem la îndemînă o remarcabilă nouă traducere, înzestrată cu un aparat critic pe măsură. Procesul (Editura Cartex, 2025, traducere, „Studiu introductiv“ – pus sub genericul „Autoritate postumă și vinovăție erotică în Procesul. Manuscris, arhivă și regimul interpretării“ – și „Notă asupra ediției“ de Lucian Pricop) readuce în actualitate cel mai cunoscut roman al lui Kafka. Franz Kafka (1883-1924, mergea și o succintă notă biobibliografică, pentru a înlesni accesul într-o lume care nu se perindă la breaking news…), precum se repetă numele personajului Bond, James Bond, care nu are nici o legătură cu scriitorul praghez. Evreu 100%, scriitor de limbă germană 100%, fericit-nefericit 100% într-o singură viață de om. Prea mult, prea puțin, și-a dus povara operei cu neliniște, tenacitate și multiple îndoieli, care l-au urmărit de-a lungul unei vieți în care sentimentele și emoțiile au jucat la rîndul lor un rol important. Ce ne oferă ediția Pricop a Procesului? În primul rînd, o ediție exemplar tradusă, cu o atenție sporită pentru acuratețea textului. De exemplu, un singur/simplu cuvînt, angezogen (îmbrăcați), din ediția Brod este înlocuit de ausgezogen (dezbrăcați), modificare ce introduce o conotație corporală și sexualizată, precizează eseistul textolog în acest punct. Apoi este de remarcat fabuloasa aventură a manuscrisului Procesului, care ajunge de la Max Brod la o licitație publică în 1988, la Sotheby, și este achiziționat de Deutsches Literaturarchiv din Marbach pentru un milion de lire sterline. Fabulos. Aventura nu se oprește aici, un tribunal din Tel Aviv invocă interesul public și arhiva cu manuscrisele lui Kafka ajunge la Biblioteca Națională a Israelului. Ce se întîmplă în roman nu este mai puțin spectaculos decît în viața reală. Nimic nu e sigur, nimeni nu e nevinovat. Ediția de față mai adaugă cîteva fragmente puse ca „Anexe“, dar care, ca și în cazul jocurilor textuale din Șotron de Julio Cortázar, ar putea fi rearanjate aleatoriu și pot genera noi interpretări. Faptul că eroul romanului nu știe de ce este condamnat, nu știe cine îl condamnă și de ce ar trebui să se simtă vinovat sporește tensiunea unei proze bazate pe ambiguitate. Diversele registre de interpretare – politică, istorică, psihanalitică, sexuală, chiar și religioasă (absența unui Dumnezeu care să dea sens existenței) – conlucrează la sporirea unui mister care rămîne dincolo de spațiul și timpul care fixează narațiunea între propriile ei limite. Fără limite."
["post_title"]=>
string(57) "Lecturi în vremuri de austeritate. Prin spațiu și timp"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(53) "lecturi-in-vremuri-de-austeritate-prin-spatiu-si-timp"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-09 15:48:57"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-09 12:48:57"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251720"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[19]=>
object(WP_Post)#16809 (24) {
["ID"]=>
int(251725)
["post_author"]=>
string(4) "2608"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-05 18:09:54"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 15:09:54"
["post_content"]=>
string(3004) "
Ham! Ham! Ham!
Îți pup lăbuța
Draga mea B.B. uman;
Tu ne-ai dat un pic speranța
Că-n familii interspecii
Ai găsit calea potecii
Către inimi patrupede
Suflete de palmipede
Și-am ajuns chiar, zău!, a crede
Că Dumnezeu te-a creat
Femeie, cu-n urecheat.
Un juma' iepure șchiop
Dintr-un strop de biotop
Plin de dragoste felină
Chiar cînd cînți cîte-o mașină
Genul Harley-Davidson!
Să nu mint! Căci „Adevărul“,
(Ce-l jucași pentru Clouzot)
Ți-a lăsat inima-ntreagă
Pentru om, dar și măgarul
Rozătorul, zburătoarea...
Căci acolo e valoarea!
Tot ce s-a născut pe lume
E musai să se asume:
Sîntem toți contemporani
Și păuni și șobolani!
Împărțim cîte-o felie
Din timpul ce ne înscrie
Într-un tot ce-i zice viață!
Iar B.B. ne tot răsfață
Să ne credem, noi blănoșii,
Cei cu pene, chiar cocoșii
Înveliți cu duioșie
Într-o nouă ierarhie
Unde omul nu-i patronul
Ci alături, musafir!
… Rudă bună cu planctonul...!"
["post_title"]=>
string(43) "Locuri și mofturi. Despărțirea de B.B. "
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(36) "locuri-si-mofturi-despartirea-de-b-b"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-05 18:09:54"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 15:09:54"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251725"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[20]=>
object(WP_Post)#17245 (24) {
["ID"]=>
int(251711)
["post_author"]=>
string(4) "5059"
["post_date"]=>
string(19) "2026-02-05 17:32:43"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2026-02-05 14:32:43"
["post_content"]=>
string(12549) "Pentru cititorul din afara Iașiului, scena trebuie explicată înainte de a fi judecată. Palatul Culturii, a cărui construcție s-a încheiat în 1925, nu este doar o clădire istorică, ci un dispozitiv de perspectivă. Proiectat de Ion D. Berindei în registru neogotic, el a fost gîndit să domine prin verticalitate, dar să respire prin golurile din jur, prin ritmul fațadelor și prin distanțele de percepție pe care orașul ar fi trebuit să le păstreze. În fața lui, statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare – momentan înconjurată de o parcare mereu plină de mașini – ocupă deja axul simbolic central, cu greutatea ei istorică și vizuală. Între Palat și oraș există o relație fin calibrată între monumental și locuibil, între volum și deschidere.
În ultimii zece ani, Primăria Iași s-a jucat de-a concursul de proiecte pentru reamenajarea pieței din fața Palatului: a lansat unul cu premii insignifiante în 2016; a ales un cîștigător și a pus ieșenii să voteze una dintre cele două variante propuse; în 2018 a lansat licitație de proiectare, pentru ca în 2022 să anunțe un alt concurs, fără urmări. Impulsul vine acum de la compania IULIUS (care a construit Palasul, ansamblul comercial și de business apărut în spatele Palatului), care a adus un birou de arhitectură de renume (Foster+Partners) și este va plăti proiectarea, urmînd ca municipalitatea să se ocupe de execuție.
Un detaliu contează aici: esplanada Palatului nu e o piață clasică, ci un teritoriu de fricțiune între infrastructură (tramvai, carosabil, trotuare), fluxuri pietonale (spre Palas, spre centrul vechi sau spre muzeele din Palat), evenimente publice și un parc care a fost, ani întregi, tratat ca un rest urban. În această zonă, orice obiect permanent nu intră doar în peisaj, ci în trafic, în trasee, în perspectiva turnului (cu ceas), în felul în care se traversează. Iar aici nu vorbim despre poezie urbanistică, ci despre funcționalitate: cine stă, cine trece, cine se oprește, cine poate folosi spațiul fără să fie împins într-un culoar.
Pare că, într-un final, această relație degradată de improvizații și ocupări accidentale a intrat într-un proces serios de regîndire urbană. Proiectele de reamenajare ale Foster+Partners propun refacerea perspectivelor inițiale, după schițele lui Berindei, continuități verzi, trasee lente și o „grădină“ urbană traversabilă, utilizabilă, nu doar privită. În asemenea proiecte, noțiunile aparent poetice („respirație“, „deschidere“, „permeabilitate“) au conținut tehnic: reduci barierele, lărgești zonele pietonale, refaci legăturile dintre insule de spațiu, domolești infrastructura, recuperezi un loc.
Exact în acest context, apare anunțul amplasării unui monument dedicat lui Grigore Alexandru Ghica al V-lea în scuarul dintre linia de tramvai și strada Palat. La cîteva luni de la aducerea cu fast la Iași, pentru osemintele lui Ghica nu a fost găsit un loc, dar a fost deja comandat un monument. Fără vreun concurs de proiecte, fără o dezbatere cu comunitatea pentru a afla ce-și doresc ieșenii, aflăm din declarații publice că lucrarea e „aproape gata“. Se vorbește despre marmură, blazon, portret și despre un înger cu aripi din bronz de mari dimensiuni. Data invocată pentru „dezvelire“ – 3 aprilie, de Ziua Jandarmeriei Române – spune deja ceva despre reflexul nostru: cerem solemnitate, dar livrăm opacitate. Problema nu este dacă Ghica merită un monument, ci că locul ales suportă încă un protagonist, iar lucrarea a fost acordată netransparent.
În martie anul trecut, Donald Trump a semnat un ordin executiv prin care a redus drastic cheltuielile Agenției Statelor Unite pentru Media Globale (USAGM). Printre instituțiile afectate de tăierile de fonduri s-a numărat și serviciul de presă Europa Liberă. Măsura adoptată chiar la debutul celui de-al doilea mandat la Casa Albă (și anunțată în prealabil, de pe un ton categoric, de Elon Musk) a fost prezentată drept o modalitate de economisire bugetară. Nici protestele și nici procesele care au urmat nu au reușit să schimbe cursul – doar au întîrziat unele efecte. Închiderea treptată a secțiilor Europa Liberă reprezintă de fapt încă un pas din procesul mult mai amplu de retragere a Statelor Unite din arhitectura multilaterală. E o retragere care, sub aparența accentului pus pe prioritățile naționale („America First!“) și a neutralității în plan internațional, cedează teritoriu inamicilor libertății și ai SUA.
Închiderea secției românești ar fi o veste proastă. Relația noastră istorică, culturală, afectivă cu America – prin intermediul posturilor de radio americane – e deosebit de puternică. Vocea Americii, înființată în 1942, în plin război, a fost un instrument util de combatere a propagandei naziste; apoi, în timpul Războiului Rece, rolul său s-a extins: informare, contra-propagandă, legitimare a valorilor democratice occidentale în fața ofensivei ideologice sovietice. Din anii ’50, acestui efort i s-a adăugat și rețeaua Europa Liberă – o instituție de presă construită ca un radio militant, anticomunist, care să sprijine disidența, să erodeze autoritatea regimului ilegitim de la București, să mențină vie speranța libertății și ca sprijin pentru valorile liberale ale Occidentului. Pentru întreaga Europă de Est, impactul Radio Europa Liberă a fost profund. Numai în România anilor ’80 peste zece milioane de oameni ascultau (clandestin!) Europa Liberă: era, ca să-l parafrazez pe cineastul Alexandru Solomon, un adevărat Război pe calea undelor... Fără aceste unde radio, susținute de SUA, vocile libertății nu ar fi putut fi auzite în România comunistă, iar tranziția democratică de după 1989 ar fi fost, probabil, mai anevoioasă fără educația liberală insuflată de acest radio și fără infrastructura simbolică a adevărului dezvoltată în toți acești ani...
Așa-numitul „export de democrație“ – astăzi, un termen adesea neînțeles și tocmai de aceea ironizat – nu s-a făcut doar prin instituții și tratate. Ci și prin informație, prin jurnalism și prin soft power: știri, comentarii, scrisori de la ascultători, dar și muzică occidentală, comentarii literare, cinematografice, critică socială etc. difuzate constant de Radio Europa Liberă în anii negri ai comunismului. Europa Liberă a fost una dintre cele mai eficiente arme non-militare ale Statelor Unite. Închiderea emisiei în limba română (la scurt timp după aderarea la NATO și UE) părea o decizie firească: România părea înscrisă definitiv pe un curs democratic și pro-european, avea un regim democratic stabil, o societate civilă înfloritoare și pluralism media. Reînființarea instituției – pe alte baze și în formate adaptate vremurilor noi – în 2018 era o promisiune în ceea ce privește consolidarea unei zone a presei care altminteri era slab reprezentată căci greu de finanțat: lupta anti-corupție și investigații în domeniul Justiției.
Astăzi, într-un context diferit, marcat de războiul din Ucraina, dar și de conflictele interne, rolul instituțiilor media occidentale este din nou esențial. Democrația românească, așa cum au arătat și ultimele cicluri electorale, este vulnerabilă: spațiul public este încărcat de dezinformare, rețelele sociale au devenit factori de multiplicare pentru manipulări de tot felul, iar Rusia folosește sistematic războiul hibrid ca pe un instrument de manipulare politică. Presa mainstream este slăbită (căci subfinanțată sau, dimpotrivă, susținută pe filiere dubioase), fragmentată, adesea discreditată. În acest peisaj, Europa Liberă nu se plasează în nici un fel ca o relicvă a Războiului Rece. Ci ca un avanpost informațional, ca un instrument de apărare democratică, ca o componentă (fie și modestă) a scutului împotriva propagandei rusești (lucru valabil, cu atît mai mult, pentru Republica Moldova, stat aflat sub influența directă a mediilor controlate de Kremlin).
Și tocmai acum, Europa Liberă se închide în România, la doar opt ani de la redeschidere și în plin război hibrid! Serviciul bulgar urmează aceeași soartă. Iar serviciul maghiar a fost deja desființat – spre satisfacția evidentă a premierului Viktor Orbán.
Închiderea secției Europa Liberă din România, ca și a altor servicii din Europa de Est ar reprezenta o dublă eroare. Pe de o parte, Statele Unite abandonează, într-un moment de tensiune maximă, o instituție care a apărat cu fermitate valori democratice astăzi tot mai fragile. Pe de altă parte, America renunță cu bună știință la o parte din propria sa influență globală. Asta înseamnă, implicit, și o Americă mai puțin ascultată, mai puțin credibilă, mai puțin admirată în plan internațional. O Americă ce își reduce prezența simbolică.
Într-un război hibrid perfid, informația credibilă este o armă defensivă. Iar Europa Liberă este parte din acest scut. E o fisură care va costa scump România în planul democrației. În urmă va rămîne un gol pe care alții se vor grăbi să-l umple. Dacă Uniunea Europeană va înțelege această vulnerabilitate, va găsi și fondurile necesare pentru a acoperi finanțarea acestei instituții esențiale în Europa de Est. "
["post_title"]=>
string(38) "O fisură în scutul informațional..."
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(32) "o-fisura-in-scutul-informational"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2026-02-09 17:48:21"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2026-02-09 14:48:21"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=251732"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
["comment_count"]=>
int(0)
["current_comment"]=>
int(-1)
["found_posts"]=>
int(22)
["max_num_pages"]=>
int(1)
["max_num_comment_pages"]=>
int(0)
["is_single"]=>
bool(false)
["is_preview"]=>
bool(false)
["is_page"]=>
bool(false)
["is_archive"]=>
bool(true)
["is_date"]=>
bool(false)
["is_year"]=>
bool(false)
["is_month"]=>
bool(false)
["is_day"]=>
bool(false)
["is_time"]=>
bool(false)
["is_author"]=>
bool(false)
["is_category"]=>
bool(false)
["is_tag"]=>
bool(false)
["is_tax"]=>
bool(true)
["is_search"]=>
bool(false)
["is_feed"]=>
bool(false)
["is_comment_feed"]=>
bool(false)
["is_trackback"]=>
bool(false)
["is_home"]=>
bool(false)
["is_privacy_policy"]=>
bool(false)
["is_404"]=>
bool(false)
["is_embed"]=>
bool(false)
["is_paged"]=>
bool(false)
["is_admin"]=>
bool(false)
["is_attachment"]=>
bool(false)
["is_singular"]=>
bool(false)
["is_robots"]=>
bool(false)
["is_favicon"]=>
bool(false)
["is_posts_page"]=>
bool(false)
["is_post_type_archive"]=>
bool(false)
["query_vars_hash":"WP_Query":private]=>
string(32) "b01bd5754a3c03546979e3229a46c69b"
["query_vars_changed":"WP_Query":private]=>
bool(false)
["thumbnails_cached"]=>
bool(false)
["allow_query_attachment_by_filename":protected]=>
bool(false)
["stopwords":"WP_Query":private]=>
NULL
["compat_fields":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(15) "query_vars_hash"
[1]=>
string(18) "query_vars_changed"
}
["compat_methods":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(16) "init_query_flags"
[1]=>
string(15) "parse_tax_query"
}
}
22
