Antoine Compagnon
Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes
Traducere din limba franceză
de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu
Prefaţă de Mircea Martin
Editura Art, Colecţia „Cărţi cardinale“,
Bucureşti, 2008, 592 p.
Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, impunătoarea carte a lui Antoine Compagnon, care a obţinut Premiul pentru Critică al Academiei Franceze pe 2005 şi Premiul „Pierre-Georges Castex“ al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice este oferită cititorilor români, la sfîrşitul lui 2008, de către Editura Art. Deşi parcurge cu acribie şi savoare ultimele două secole ale literaturii Franţei, Antimodernii e unul din acele studii menite a săvîrşi mutaţii şi a provoca dezbateri asupra modernităţii în spaţii culturale mult mai largi decît cel care l-a generat.
Autorul are de partea lui avantajul dublei perspective: pe urma lui Thibaudet, el analizează „du dedans“, cutreieră literatura ca pe propriul ţinut dar, în acelaşi timp, versatul arbitru al ideilor observă din afară, dinspre graniţele permisive ale unei atotacaparante postmodernităţi. „Suspiciunea noastră postmodernă faţă de modernism“, sub semnul căreia se construieşte acest discurs, a incitat peste tot la încercări de reevaluare a fenomenului modern. La noi, cea mai consistentă şi mai originală rămîne aceea a lui Gheorghe Crăciun din Aisbergul poeziei moderne (2002). Demonstrarea existenţei unei feţe ignorate a poeziei moderne, numită tranzitivă şi înţeleasă ca o replică sincronă la canonizata ei faţă reflexivă, era o manieră de a concepe modernitatea poetică drept un cîmp de tensiuni, o coexistenţă şi o interdependenţă a unor opoziţii (inspiraţie/observaţie, poezie a eului/poezia mulţimilor, Dumnezeu şi Metaforă/om şi metonimie, transcendenţă/contingenţă, operă/ text, excepţia/normalitatea, gnoză, cabală, alchimie/conversaţie, confidenţă, discursivitate, opacitate/transparenţă, metafizicul/ fizicul, imaginarul, fantasma, halucinaţia, viziunea, misterul/cotidianul, banalul, biograficul, imediatul etc). Teoreticianul român pleda însă pentru modelul tranzitiv pe care-l considera „cel mai dinamic astăzi“ şi implicit pentru generaţia lui postmodernistă.
Spre deosebire de această atitudine implicată, Antoine Compagnon manifestă serioase suspiciuni şi faţă de postmodernismul din miezul căruia scrutează modernismul. O asemenea libertate a îndoielii, a perplexităţii îl defineşte de-a lungul întregii sale opere. (Doar în treacăt fie spus, studiile teoreticianului francez nu figurează în impresionanta bibliografie a cărţii lui Gheorghe Crăciun, deşi ar fi fost interesant de văzut rezultatele unui dialog în legătură cu paradoxurile modernităţii sau cu „modelul pentagonal“ de abordare a textului, poetic şi nu numai.)
În Cele cinci paradoxuri ale modernităţii (Seuil, 1989; Echinox, 1998), Antoine Compagnon se opune „naraţiunilor canonice“, „retoricii fatale“ care identifică „modernitatea mai degrabă ca pe o religie a viitorului decît ca pe o identitate cu prezentul“. Actul de relectură îşi propunea să „descurce iţele încurcate ale unor concepte îngemănate şi contradictorii“, iar interpretarea modernităţii ca „impas“ nu putea să ia forma unei naraţiuni, rămînînd doar o „poveste cu hiatusuri“, o „cronică intermitentă“ a unei serii de crize, „analiza unor paradoxuri“.
În Chat en poche. Montaigne ou l’allégorie, o monografie din 1993, alegoria este scoasă din prea strîmtul cerc al figurilor de stil şi este învestită cu valoarea unei metode de lectură care să permită aproprierea „unui text vechi pentru a-l face actual şi a-i da un sens modern“. Metoda ale cărei mecanisme sînt discutate şi în Demonul teoriei (Seuil, 1998; Echinox, 2007) devine în timp una fundamentală pentru acest cititor-vînător, la care plăcerile cititului/vînatului sînt evident altele decît prinderea prăzii (diagnosticul critic). Provocatoarea confruntare dintre literatură şi „simţul comun“, lăsată în mod deliberat fără concluzii, dă naştere celei de-a treia alternative teoretice, aceea, surprinzătoare, a compromisului. Cititorul poate fi dezamăgit de lipsa de crez (foi) a teoreticianului, de tactica întrebărilor care nu aşteaptă (şi nu primesc, deci) neapărat răspuns. Cartea schiţează o istorie a ideii de literatură reprezentată sub forma unui dialog al afirmaţiilor şi al negaţiilor asupra a cinci elemente de bază: textul, autorul, lumea, cititorul, stilul, cărora li se adaugă istoria şi valoarea, dar miza e alta: a ajunge la starea de îndoială teoretică, adică de luciditate şi de vigilenţă critică. Autorul joacă rolul „avocatului diavolului“ pentru a putea surprinde şi anihila stereotipii de gîndire, chiar şi pe cele proprii. Demonul teoriei inaugurează în fapt o teorie literară ironică, „o şcoală de ironie“, singura formă de gîndire capabilă a reda contradicţiile şi gratuitatea literaturii. („Il faudrait un Hercule singulièrement ironique pour s’en sortir victorieusement.“)
Calea de mijloc a ironiei, cea care ţinteşte sinteza, dar explorează voluptuos antiteza, acest „optimism al pesimistului“ despre care vorbeşte V. Jankélevitch, e modalitatea riscantă, dar cît de incitantă, aleasă de Antoine Compagnon pentru a vorbi despre literatură ca despre „le lieux même de l’entre-deux, du passe-muraille“. Poate ar merita, în acest context, oprirea pentru o clipă asupra întrebării retorice a aceluiaşi Jankélevitch: „Oare să fie ironia libertatea?“. Asta pentru că – valorificînd la un alt nivel modelul formal al cronicii intermitente, stilistica paradoxală, lectura alegorică, cea de-a treia alternativă teoretică şi vigilenţa critică – Antoine Compagnon descrie de-a lungul a 550 de pagini dense (în varianta în română) „calea regală a modernităţii“, pe care au păşit în fapt doar… antimodernii. Ei sînt – în cele mai concentrate definiţii, una plasată strategic în introducere, iar cealaltă în concluzie – „modernii în libertate“, ei „echivalează cu libertatea modernilor sau cu modernii plus libertatea“. Ironia tipică a antimodernului (modelul absolut fiind Baudelaire), descrisă în termeni precum „spirit, vivacitate, ingeniozitate, imprevizibil, impertinenţă, paradox“ e o formă de apărare de „orice tiranie a gîndirii“. Incomodă întreţinere şi manifestare a „conştiinţei de sine“, ironia mediază între atitudini care altfel se exclud, iar la nivelul comentariului critic e printre atitudinile responsabile de ceea ce, în prefaţa ediţiei româneşti, Mircea Martin numeşte „versiunea moderată a ambivalenţei“. Spre deosebire de avangarda pe care Eugen Ionescu n-o putea defini decît în termeni de opoziţie şi ruptură, în ecuaţia antimodernului, accentul cade pe „smulgerea“ din modernitate, pe substanţiala apartenenţă, la care se adaugă opoziţia.
Meditînd încă din 1989 asupra distincţiei făcute de Nietzsche între decadenţi tipici şi decadenţi fără voia lor („cu conştiinţa încărcată“), Antoine Compagnon identifică în perioada cuprinsă între Revoluţia Franceză din 1789 şi ultimele decenii ale secolului al XX-lea o serie de spirite „intempestive şi inactuale“, modernii „fără voie“, „adevăraţii moderni, cei care nu se lasă înşelaţi, care nu-şi mai fac mari iluzii cu privire la modernitate“, ei sînt cei mai autentici moderni, ultramodernii sau antimodernii. Istoria lor e istoria unor prezenturi, a unor centri de tensiune, e istoria celor care au curajul de a arde ceea ce iubesc, de a se dezice, de a crea noul avînd nostalgia trecutului.
Cei mai lucizi adepţi ai modernismului sînt şi cei mai intransingenţi judecători ai contemporaneităţii lor, ei sînt „en délicatesse“ cu prezentul lor şi se simt condamnaţi la a-l trăi. De la Flaubert la Roland Barthes, toţi antimodernii suferă de „policarpism“, de o inadecvare adică, de un rău de prezent, exprimabile prin exclamaţia Sfîntului Policarp: „Doamne, Dumnezeul meu, în ce secol m-ai făcut să mă nasc?!“. Opţiunea pentru libertate implică şi o asumată singurătate, un continuu malentendu între ei şi lume sau, pur şi simplu, între ei – raporturile dintre antimoderni pot fi contrase adesea într-o „simultaneitate între noncontemporani“. Antiprogresişti prin excelenţă, în relaţia lor cu timpul, antimodernii joacă cine pierde cîştigă, de unde puterea de seducţie şi aerul profetic al acestor „victime ale istoriei“. Ei sînt profeţi à rebours şi poate lor li se potriveşte cel mai bine definiţia dată cîndva de Léon Bloy: „profetul e cel care îşi aminteşte de viitor“.
Sub paradoxalul concept sînt trecute în revistă toate formele de rezistenţă la uniformizare, la tipizare, la istoricizare, la înregimentare. Printre altele, teoreticianul vede acest fenomen ca un „dextrism estetic“, ca o formă de liberalism opunîndu-se stîngismului politic predominant în Franţa celor două secole vizate. Dubla luptă cu îngerul şi cu demonul modern s-ar putea rezuma în cîteva antinomii: pesimism împotriva progresismului, mistică împotriva politicii, spirit viril împotriva efeminării, universalul contra particularismului, geniul în dauna talentului, intuiţia în dauna inteligenţei, inima în defavoarea raţiunii, afirmativul împotriva neutrului.
Antimodernul Compagnon
Structurarea cărţii subliniază, o dată în plus, ceea ce-i uneşte pe aceşti „şarmanţi reacţionari“ şi ceea ce îi face unici şi fatalmente solitari. Într-o primă parte, numită „Ideile“, într-o expunere clară şi riguroasă, sînt prezentate temele antimodernităţii: contrarevoluţia, antiiluminismul, pesimismul, păcatul originar, sublimul şi vituperaţia. Cele şase teme, recrutate din zone precum: istorie sau politică, filozofie, morală, religie sau teologie, estetică şi stil, prin permanenţa şi recurenţa lor, sugerează „desenul din covor“, conturează o tipologie, oricît de fluide i-ar fi contururile. Astfel, antimodernii se definesc prin ura împotriva sufragiului universal, militarea în favoarea unei aristocraţii a inteligenţei, respingerea maselor luminate şi cultul genialităţii, preferinţa pentru Pascal în dauna lui Descartes, contestarea progresismului, morala acţiunii, activism dat de energia disperării, credinţa fermă în existenţa unui rău universal, aderenţă la filozofia lui Schopenhauer, contestarea iluziei raţionaliste a democraţiei, ironia, pasiunea pentru cuvinte, trei figuri tutelare: călăul, prostituata şi dandy-ul. Citate, generoase uneori, din de Maistre, Chateaubriand, Flaubert, pe de-o parte, şi Proust, Caillois şi Cioran, pe de alta, susţin demonstraţia. Într-un articol din Convorbiri literare (3/2008), Irina Mavrodin deplîngea, pe bună dreptate, puţinele referinţe ale acestei analize la opera lui Emil Cioran. Lectura lui Cioran într-un astfel de orizont rămîne, într-adevăr, de făcut, ceea ce frapează e că, în expresia lor concentrată, clocotind de tensiunea contrariilor silite să convieţuiască, cele trei afirmaţii cioraniene prezente în carte par desprinse dintr-un strict şi lapidar formulat cod al legilor antimodernului: inconvenientul de a te fi născut, elogiul care ucide, ideea de progres care dezonorează intelectul.
Partea a doua este dedicată „Oamenilor“, iar aici este pus în valoare istoricul literar atent la amănuntul biografic, la contextul istoric, la afinităţi şi animozităţi. Lacordaire, Léon Bloy, Péguy, Albert Thibaudet, Julien Benda, Julien Gracq, Roland Barthes sînt trataţi în succinte monografii, cu o atenţie specială acordată portretelor de grup. Conexiunile şi delimitările marcate în sincronie şi în diacronie dau imaginea unei literaturi care „avansează în acelaşi timp înainte şi înapoi“. Istoria literaturii scrisă sub imperativul moderaţiei, al arbitrajului ideilor e una fluidă, în metamorfoză, valorile se decantează (poate se eliberează ar fi mai potrivit) în timp, în dialogul dintre momentele modernităţii. Întreg demersul lui Compagnon trebuie citit sub semnul antimetabolei – figura retorică fundamentală a antimodernului –, această figură care „creează sens, forţează logica şi deranjează cauzalitatea“.
Ambivalenţa discursului său, învăţată de la Thibaudet, cel care refuza să aleagă între două posibilităţi nu din lene, ci de dragul pluralismului e, în fapt, o formă de rezistenţă faţă de o nivelatoare şi globalizantă contemporaneitate (deloc surprinzător, literatura contemporană nu este luată în consideraţie). Suspendarea opţiunii este doar aparentă, autorul nu impune, ci prin lectura lui ironică, alegorică şi antimetabolică, induce ceea ce G. Călinescu (cel care vedea în tradiţionalism o formă de modernism) ar fi numit „sentimentul de valoare“, pentru că, paradoxal (a cîta oară?), căutarea antimodernului duce la descoperirea clasicului, care e mereu o medie între un înainte şi un după. Tot de la Thibaudet, „ultimul critic fericit“, „ultimul profesor care radia de bucurie – dispărut la timp“, analistul antimodernităţii a învăţat că obiectul criticii „este acela de a-i învăţa pe oameni să judece adeseori împotriva gustului propriu“. Asta încearcă să facă şi moderatul şi nu mai puţin provocatorul Antoine Compagnon, care, dacă nu poate fi un critic (istoric sau teoretician) fericit, rămîne un gînditor liber asupra literaturii, un antimodern adică.