N-are momentan titlu este al treilea titlu cu care tînărul Mihnea Rudoiu (n. 1978) încearcă să-şi convingă cititorii de calităţile sale de romancier. Pînă una-alta a reuşit să convingă trei edituri, cu o frecvenţă de metronom: un volum la doi ani. Atît A toi, cuando tu no estas (Humanitas, 2005), Micul Abelardy. Viaţa şi opera (Cartea Românească, 2007), cît şi prezentul opus ficţionalizează la modul parodic, „haios“, dar cu ambiţii „serioase“, avatarurile unui antierou cu destule elemente de alter ego: elev într-un orăşel de provincie, absolvent de liceu militar şi de Academie Militară, virtualmente scriitor şi întotdeauna trouble-fête etc. – unde „etc.“ este, bineînţeles, partea ficţiunii…
Mihnea RUDOIU, N-are momentan titlu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 344 p.
Într-un comentariu de pe manşeta cărţii de faţă sîntem înştiinţaţi că avem de-a face cu un „bildungsroman al generaţiei messenger scris în cheie parodică“ şi că amintirile lui Ralph Thomason – narator şi protagonist al volumului – constituie un „schelet narativ“ în care „tonul casual şi ironia muşcătoare trasează portretul unei întregi generaţii ce a trecut rapid de la absurdul sechelelor postcomuniste la absurdul relaţiilor virtuale“. Nimic inexact. Trebuie spus, de altfel, că nici umorul, nici inteligenţa cazuistică, nici vioiciunea stilistică, nici pofta de a povesti nu-i lipsesc tînărului prozator. Din păcate, le foloseşte de multe ori aiurea, autosabotîndu-şi calităţile în mod sistematic şi transformîndu-le, pînă la urmă, în defecte de fabricaţie. Toate romanele sale suferă de aceleaşi neajunsuri: autoderiziunea şmecherească a tonului (care împinge întreaga materie narativă în zona puştismelor) şi incapacitatea de a se opri la timp (care îl face să greşească mereu dozajul stilistic şi să dilate pînă la plictiseală aceleaşi trucuri & cogitaţii dezabuzate, „filozofic“–miştocare, despre societate, lume, viaţă, armată, familie şi relaţiile dintre sexe, cu trimiteri la Platon, Max Weber şi Karl Popper). N-are momentan titlu pare să ne avertizeze începînd de la… titlu că apetitul autodistructiv are, totuşi, un caracter programatic. Dar asta nu justifică mare lucru. Antiliteratura nu e decît o convenţie literară printre altele, iar autorul real nu poate da întotdeauna vina pe naratorul manevrat de el…
Odiseea burlescă a unui loser cu pretenţii
Structural, Rudoiu este un umorist satiric, uneori burlesc, alteori absurdist. Un fel de Nicolae Ţic postmodern, cu ambiţii de Hasek sau de Kurt Vonnegut… Nu-i vorbă, de la Anton Bacalbaşa şi Gh. Brăescu încoace, literatura noastră nu duce lipsă de prozatori satirici cu pregătire militară. Rudoiu joacă însă totul pe cartea parodierii existenţialului în romane stufoase, cu mult balast verbal. Ca şi celelalte volume mai sus-menţionate, N-are momentan titlu mimează, băşcălios, antiutopia cosmopolită, „englezind“ caricatural onomastica şi toponimia, altminteri cît se poate de recognoscibil-autohtone. Fieni, orăşelul de baştină al familiei Thomason, devine astfel „Phyenhy“, Constanţa (unde puberul Ralph pleacă la liceul militar) e „Ckonstantza“, sora (ca şi viitoarea soţie, cu care va rămîne căsătorit doar cinci luni…) se numeşte „Corynna“, colegul Gigel este Gygil, superiorul Filip – Phyulip, o iubită Viviana e Vyvyana ş.a.m.d. Romanul se derulează la persoana întîi, ca un memorial de închisoare al numitului Ralph, acuzat că l-ar fi accidentat cu premeditare pe amantul fostei sale soţii (Alex, alias Supersexy), după o păruială demnă de filmele action de serie B. (Auto)parodierea acţionează acid, pince-sans-rire, pe întreaga lungime a naraţiunii, aruncînd în ridicol convenţia spovedaniei carcerale şi pe cea a romanului de formare, romantismul poveştilor de dragoste şi eroismul celor de cazarmă (nu degeaba Ministerul Apărării e numit Ministerul Comediei), dar tinzînd, parşiv, către o frescă în negativ a societăţii contemporane…
Atît Ralph, cît şi sora sa Cory se poartă, încă din şcoala generală, în răspăr cu modelele părinţilor – respectabili profesori de liceu şi gimnaziu, covîrşiţi de meditaţii şi de grija pentru viitorul odraslelor. În liceu, tocilarul Ralph devine un atlet al onanismului (pentru că, nu-i aşa, tocilar egal onanist…), iar după facultate se afirmă ca Don Juan virtual, ascuns sub diverse nickname-uri pe site-urile matrimoniale. Dezamăgitor sau, pur şi simplu, teribil de ghinionist în lumea reală (dovadă eşecurile amoroase pe toată linia), laş, cabotin şi meschin de regulă în comportamentul său cotidian, Ralph se arată sinucigaş de onest în lumea militară, unde îşi compromite, stupid, o ascensiune promiţătoare. În schimb, sora sa Cory îşi asumă de la început cu cinism condiţia de fată „bine“ căreia nu-i place cartea, ci doar condiţia de tipesă întreţinută. Cele mai reuşite pagini satirizează, mucalit, viaţa de familie (portretul corcolitoarei mame a lui Ralphie e, pe alocuri, tordant!) sau snobismul pragmatic de gîşte consumiste al fătucilor sensibile doar la aparenţe şi status social, dornice să „se scoată“ din mocirla provincială prin agăţarea „romantică“ de bărbaţi cu situaţie şi atitudine. Picanta odisee erotică a protagonistului (care trece nonşalant de la concitadina Yulyanna la Corynna, via Myhayella, Chiyara, Vyvyanna din Ckarackal, Clawoodya ş.a.m.d. – majoritatea, coincidenţă, în vîrstă de 28 de ani) are dinamism şi o anume vervă portretistică în zona divertismentului de moravuri. Ceea ce nu se poate spune decît rareori despre aventurile picareşti ale tînărului subofiţer plimbat dintr-o unitate în alta, din „Ckaransebesh“ în Capitală, şi concediat în urma deconspirării unui plagiat doctoral comis de ministrul său… E limpede că Rudoiu mizează pe contrastul comic, grotesc-caricatural, între penibilul situaţiilor reale şi „sublimul“ închipuirilor „romantice“, iar principala victimă se dovedeşte a fi chiar exemplarul alter ego Ralph Thomason, „The Man“, permanent ridiculizat şi sabotat de propriul thymos.
Dramatizat în Antichitatea elină de Euripide prin figura Medeei, „eul profund, iraţional“ reprezintă, pînă la ultimul cuvînt al cărţii, motorul eşecului „thomasonian“ în toate. Iată-l explicat en abîme, într-un aparteu cu valoare de îndemn la autoscopie: „Nu fiţi ridicoli! Vă rog, cercetaţi cu atenţie! Sinele vostru social n-a fost niciodată umilit şi făcut de cacao în ciuda naturii luminoase a minţii şi a unei activităţi cerebrale intense? (…) Vă rog, scotociţi-vă bine de thymos! (…) Euripide l-a ginit de-acum patru milenii. Ar trebui să-l depistaţi uşor, vă spun! E cel mai versat mardeiaş al bunurilor cele (sic!) mai de preţ ale raţiunii din istoria psihanalizei! Trebuie să-l fi remarcat! Delicat ca o nălucă, pus pe băşcălie, plin de năduf şi de pathos şi-i place teribil să apară inopinat! Tumultuos! Are instinct comic, îi plac show-urile şi reprezentaţiile fastuoase de bîlci! Ho-ho! Se prăpădeşte după ele! Haideţi, l-aţi găsit?“ Pe aceeaşi linie se înscrie şi substanţiala contribuţie a autorului la valorificarea literară a onaniei. Căci, înainte de a agăţa virtual „gagici“ de pe site-urile matrimoniale, Ralphie se exersează impetuos în sfera solitară a sexului imaginar, răzbunîndu-se astfel pe toate frustrările vieţii reale de cazarmă. Zeci de pagini sînt presărate cu confesiuni autoerotice şi autoironice de genul: „În baie, la toaletă, transpuneam în real tot ce mişuna în imaginaţie.
Suspinam, scînceam, o voce ţîşnită din cele mai adînci străfunduri ale perversităţii în care poate face bungee-jumping un adolescent smintit urla ca nebună, deşi suficient de şoptit spre a nu fi interceptată de cei de la cabinele alăturate… într-un final orăcăiam ca o broască, iar ele, domniţele, torceau ca nişte mîţe… Ne înţelegeam de minune. După care mă întorceam să înghit raţia zilnică de borhot cazon. Niţel tras la faţă. Nervos. Dar învingător“. În acelaşi timp, protagonistul îi snobează pe toţi cu lecturile sale „enciclopedice“, etalate autoderiziv, ca un adevărat seducător intelectual. Fugind de ridicolul registrului înalt, naratorul alunecă însă lesne în extrema cealaltă: „Miracolul economic a dat roade aproape instantaneu în Pheyeny. În mai puţin de zece ani oraşul s-a înjumătăţit. Nu ca suprafaţă, ci ca număr de locuitori. Te dureau mucii de ce zăreai (…). Aşa bulangiu să fie Dumnezeu? Pedepsea un oraş întreg pentru un singur apostat?“
Thymos-ul din toaletă
Cum spuneam, Rudoiu pare indecis între eposul umoristic (pentru care nu deţine „momentan“ suficiente resurse epice) şi ambiţul unui roman cu substrat grav, „filozofic“, în care Platon se bate cap în cap cu… Van Damme. Drept urmare, eşuează fie într-un burlesc pueril, fie în dizertaţii fastidioase şi logoreice. Relevant în această privinţă rămîne modul în care antieroul Thomason îşi compromite, rînd pe rînd, şansele de reuşită în viaţă. Un exemplu suprem: căsnicia sa – începută „frumos“, sub auspicii „romantice“, „ideale“ – i se destramă pe motiv că… bietul Ralphie nu-şi tamponează sexul după ce merge la toaletă şi lasă pe chiloţi urme de urină: „– Alea sînt filme, Ralph, ţipă ea aproape explodînd de nervi, noi vorbim aici de realitate. Am vorbit cu Alex şi, ştii ce mi-a spus, el se şterge întotdeauna… acolo… după ce face pipi.
– Nici nu mă surprinde.
– A spus că nu pleacă niciodată la toaletă şi de fiecare dată după ce termină, prima lui grijă e să-l tamponeze.
– Pun pariu că de multe ori se duce la toaletă doar pentru plăcerea de a-şi tampona scula şi nimic mai mult.
– Nu fi nesimţit! Te deranjează că nu păstrezi igiena, asta este!
Bineînţeles, n-a vrut deloc să facem dragoste“.
Pe aceeaşi linie, după accidentarea lui Alex-Supersexy (vechiul rival „seducător“ de pe site-urile erotice supravieţuieşte, totuşi, loviturii de automobil), deţinutul Ralph ajunge să-şi breveteze, en fanfare, „Plasturele Thomason postmicţiune“, invenţie cu care dă lovitura şi îşi ia revanşa asupra vieţii, ajungînd pînă şi pe Wikipedia… Finis coronat opus.
Problema e că thymos-ul îşi face atît de bine treaba, încît transformă o carte comică despre ratare într-o carte ratată, care te face să rîzi chiar de ea după ce ai rîs pe ici-pe colo de păţaniile naratorului ei. Altfel spus, păcătosul de thymos se face responsabil nu numai de eşecurile existenţiale ale lui Ralph Thomason, ci şi de eşecul literar al lui Mihnea Rudoiu, căruia îi conferă, paradoxal, autenticitate.
Dar să-i dăm mai bine cuvîntul lui Ralphie „The Man“:
„Decizii neinspirate vor exista mereu. Le va lua Gygyll, le voi lua eu, le va lua Van Damme, le vor lua Supersexy şi Pitickot şi alţi Platoni şi alţi domni şi doamne şi domniţe… Şi ce putem face? Nimic. Mergem mai departe.
Nu-i aşa, thymos?“
@Vali: Da, aveti dreptate, am verificat… A fost greseala mea. Oricum, faptul ca dl Morarel e redactorul cartii lui Mihnea Rudoiu nu-i justifica iesirea. Reactionind in felul acesta (ca un impresar ultragiat, adica), el si-a depasit atributiile. Nu cred ca un redactor este in masura sa indice cronicarilor cum sa scrie despre cartile pe care le redacteaza, nici sa-i traga de urechi pentru cum au scris despre ele. De ce oare ar fi trebuit sa salut geniul lui Adrian Chivu, si de ce ar fi trebuit ca Daniel Cristea-Enache sa „aiba curajul de a afirma transant” imensa valoare a aceluiasi prozator? Pentru ca asa a decretat dl. Morarel ca redactor la Curtea-Veche? E dreptul nostru sa scriem cum credem de cuviinta, chiar gresind, chiar – presupunem prin absurd – fiind platiti de serviciile secrete ale concurentei. 🙂 Daca dl Morarel se afla in posesia adevarului estetic manifest, atunci sa scrie dumnealui cronicile pe care le vrea la cartile pe care le scoate editura unde lucreaza. Caiet de desen era o carte promitatoare, intr-adevar, dar nu de ridicat in slavi, iar Exit, romanul-recidiva al aceluiasi Adrian Chivu, a fost un subprodus. Dl. Morarel ar fi trebuit sa-mi multumeasca pt. faptul ca nu am scris despre el. Il inteleg, totusi, intrucitva – comentariile mele se „legau” si de prezentarile de pe manseta ale cartilor in cauza. Iar acestea erau scrise, probabil, chiar de dl. Morarel. Il asigur de intreaga mea consideratie, dar, repet, modul sau de a protesta impotriva unor judecati critice defavorabile mi se pare deplasat. Si la fel de dizgratios ca reactia unui autor care isi apara, furibund, propria carte de „atacurile” cronicarilor.
Nici autor, nici impresar. Dar cu siguranta redactorul de carte. aruncati o privire pe ultima pagina si il veti gasi trecut la redactor. De aici atitudinea impartiala si deloc „remunerata”.
Felicitari, domnule Morarel. Dupa cum v-ati aparati cartea asta, parc-ati fi autorul sau impresarul ei! Sau poate chiar sinteti. V-as sugera, dar desigur ca nu veti tine cont de sugestia mea, ca la o viitoare editie a romanului sa plasati comentariul semnat George Morarel pe post de prefata. Sint convins ca valoarea ludica a cartii ar creste in felul acesta. Succes in continuare!
bun
Într-o publicaţie culturală, cronica literară de întâmpinare ocupă un loc privilegiat, unde – se presupune – o persoană cultă, imparţială, cu un rafinat gust literar va emite o primă părere despre o carte ce tocmai a apărut, opinie ce va fi utilă cititorului mai mult sau mai puţin avizat şi care, într-un fel sau în altul, va influenţa destinul acelei cărţi şi, nu în ultimul rând, destinul respectivului scriitor. Aceasta, desigur, în principiu, deoarece cronica literară de întâmpinare a devenit de mult, de foarte mult timp scenă pentru defilarea orgoliului criticului, poligon de execuţie a adversarilor incomozi şi tarabă pentru manipulări, aranjamente şi interese de grup. Căci, şi la critici, partidul – sau mai pe şleau, gaşca – e în toate. De pildă, pe vremea genialului Împuşcat, criticii erau organizaţi în două tabere, sincroniştii şi protocroniştii, care, sub paravanul unui încleştări de idei, se luptau, de fapt, pentru funcţii, privilegii şi putere, adevăr oglindit şi de realitatea că, după Revoluţie, atleţii celor două grupări au uitat pe loc şi de sincronism şi de protocronism şi s-au orientat spre zone mai mănoase, devenind comentatori şi analişti politici, şi chiar agenţi imobiliari. Ce a rămas valid în urma lor? Mai nimic. Articole false în care-şi lăudau ciracii şi-şi veştejeau adversarii, istorii literare false în care, tot aşa, operau ca mai sus. Din ciolaniada comunistă nu s-au salvat decât câţiva scriitori, aceştia prin talentul lor, şi niciun critic dâmboviţean.
După Revoluţie, decorul s-a refăcut (Camus avertiza în „Ciuma” despre microbul care zace ascuns şi care aşteaptă terenul prielnic pentru a reveni), dar mai diversificat, miza a crescut, iar de la aşa-zisa luptă de idei de până mai ieri s-a trecut la un arsenal înglobând toată gama, de la diversiuni subtile până la atacuri asasine pe la spate. O astfel de Brută (femininul de la Brutus), Elena Vlădăreanu, care s-a exersat o vreme prin paginile cotidianului „România Liberă”, încerca să arunce în derizoriu „Caiet de desen” de Adrian Chivu, informând zecile sau poate sutele de mii cititori ai ziarului că atât de trâmbiţata capodoperă nu ar fi decât un plagiat după cartea unui englez. Iată cât rău pot să facă unui autor şi unei edituri astfel de articole nesincere, până la urmă malefice. Uimit şi el de neaşteptatul atac al duducăi Vlădăreanu, Adrian Chivu mi-a adus chiar în acea zi cartea englezului. Am citit-o până dincolo de miezul nopţii, după care i-am dat telefon lui Adrian, comunicându-i că este vorba doar de o sfruntată invenţie.
Când a trebuit să scrie despre cartea lui Adrian Chivu, Paul Cernat a operat în cunoscuta-i desfăşurare incoerentă, neapărat cu moţ, şi, în loc să salute un roman emoţionant, căuta tot felul de noduri şi de papură într-un peisaj unde nu exista nici papură şi nici noduri. Noroc cu Daniel Cristea-Enache, care a declarat că pledează „pentru înscrierea lui Adrian Chivu în rândul prozatorilor reprezentativi pentru noua generaţie”, lăsând să se înţeleagă – dar fără curajul de a afirma tranşant – că Adrian Chivu este mult mai mult decât atât. Trist e că – în continuare – conceptul colectivist de generaţie – concept sub care se ascund multe mediocrităţi şi care obturează vizibilitatea unor valori de prim-plan – este manipulat cu aceeaşi necesară făţărnicie (poet important din generaţia X, prozator merituos din generaţia Y etc., de parcă cititorul ar citi generaţii, iar cel care intră într-o librărie va cere un roman din generaţia Z).
Un material nesincer este şi cronica de întâmpinare a lui Paul Cernat „dedicată” romanului lui Mihnea Rudoiu, în cunoscutul stil cernatian: o însăilare ipocrit-subtilă, dar lipsit de substanţă şi plină de ifos, rod al unei conştiinţe încă imature şi care, pare-se, s-a hotărât să aleagă calea care duce într-o fundătură a uitării.
Cronica la cartea lui Mihnea Rudoiu debutează tendenţios, minimalizator, stabilind stigmatizator că autorul este unul care „încearcă să-şi convingă cititorii de calităţile sale de romancier”. Într-o cronică serioasă, profesionistă, concluzia, judecata de valoare vine la final, în urma unei analize, dar aici iscusitul condeier, uzând de această remarcă insinuantă, îşi dă arama pe faţă, grăbindu-se, înaintea oricărei descifrări a textului, să stabilească un statut de autor oarecare, unul care tot încearcă să convingă… E un tertip care, după ce a pus eticheta – ăla care tot încearcă să convingă – îţi permite să-ţi debitezi aserţiunile sub o umbrelă credibilă, fiindcă – nu-i aşa? – ai inoculat deja ideea, deşi fără nicio demonstraţie, că avem de-a face cu cineva fără prea mare valoare.
Articolul, unul „amestecat”, hibrid, atent doar să-şi plaseze şerpii cu copoţei, se contrazice într-un anume punct. Citez: „Într-un comentariu de pe manşeta cărţii de faţă sîntem înştiinţaţi (verbul nu e prea fericit ales n.m.) că avem de-a face cu un bildungsroman al generaţiei messenger scris în cheie parodică şi că amintirile lui Ralph Thomason – narator şi protagonist al volumului – constituie un schelet narativ în care tonul casual şi ironia muşcătoare trasează portretul unei generaţii ce a trecut rapid de la absurdul sechelelor comuniste la absurdul relaţiilor virtuale. Nimic inexact. Trebuie spus, de altfel, că nici umorul, nici inteligenţa cazuistică, nici vioiciunea stilistică, nici pofta de a povesti nu-i lipsesc tânărului prozator.”
Aşadar, se recunoaşte că radiografia făcută de redactor şi apărută pe manşeta cărţii este exactă, se recunoaşte umorul, inteligenţa şi vioiciunea stilistică a lui Mihnea Rudoiu. Atunci, cum poţi să vorbeşti despre o „carte ratată”, dacă există atâtea elemente lăudabile? Dar când ţi-ai propus dinainte să interpretezi, din cine ştie ce interese, partitura demolatorului, recurgi şi la puerila explicaţie că autorul îşi foloseşte talentele „aiurea” (cu siguranţă, dacă romanul apărea la altă editură Mihnea Rudoiu şi-ar fi folosit talentele „ok”). Ce înseamnă însă „aiurea”? Asta nu e o explicaţie de critic literar cu pretenţii. Şi nici nu înţeleg cum poate fi un lucru, în acelaşi timp, şi aiurea, şi plin de umor, şi inteligent, şi mustind de vioiciune stilistică.
Preocupantă e şi starea paradoxală, contradictorie, oximoronică aş putea spune, a acestui critic, care umileşte ceea ce iubeşte, fiindcă Paul Cernat ne declară că această carte „te face să râzi chiar de ea după ce ai râs pe ici-pe colo de păţaniile naratorului ei”.
Dorind să desfiinţeze cu orice preţ, Paul Cernat devine prizonierul unui discurs forţat cu tentă ridicolă. De fapt, Paul Cernat a ocolit tratarea fondului important al romanului, acela menţionat pe manşeta cărţii, şi a însăilat – pauvre orgueil – o cronică avocăţească, închipuindu-şi că păcăleşte pe toată lumea.
Această intervenţie nu se adresează lui Paul Cernat, ci bunului şi deturnatului cititor, pe care îl sfătuim să citească acest roman al tinerei generaţii, rugându-l, în acelaşi timp, să ne transmită, spre ştiinţă, impresiile lui.