Despre cîini, pescăruși și alte măști teatrale, fără să uităm fragilitatea ființei umane

Doi ani de pandemie și alte amenințări ne-au adus o înțelepciune uitată, să-i zicem, carpe diem, și mai ales plăcerea de a traversa frontierele și stările… În anii ’20 ai secolului trecut, francezii vorbeau deja despre décloisonnement des arts, sau spargerea de bariere, în bucuria anilor nebuni de a face teatru, pictură și dans în devălmășie… Cum altfel să numim acest îndemn al ultimului Festival Național de Teatru, de a șterge granițele între arte și de a trăi efervescența mai multor vremuri? Programul s-a vrut mai mult decît atît, echipa, nu îndrăznesc s-o numesc triumvirat, fără să încalc revendicările feministe, a introdus un element decisiv în legătura dintre generații, mă gîndesc la toată latura dedicată educației și la atelierele pentru și cu adolescenți, la formarea și educarea gustului și a deschiderii spre diversitate. Am urmărit însă în special argumentele teatrale ale acestei aventuri transgeneraționale și estetice. Itinerariul meu sinuos a cuprins doar cîteva spectacole, sacrificînd alte întîlniri, și aici poate singurul reproș ar fi preaplinul de propuneri care se suprapun, se întretaie, cînd ar putea fi complementare. Din fericire, cîteva titluri esențiale din teatrul care a adus un ton și o tematică îndrăznețe le-am văzut deja: Simfonia progresului de Nicoleta Esinencu, creat la HAU Berlin și Teatrul Spălătorie, un demers documentar și o partitură pentru cîteva mărturii și două bormașini mînuite ca două chitare electrice, David Schwartz, cu Myth Show. O Istorie a neîncrederii, cu aceeași pasiune de a citi ce se ascunde în spatele datelor istorice oficiale, sau Partea I, Iubirea, de Cosmin Stănilă și Petro Ionescu (regie). Am ratat însă cu regret, deși în afara Festivalului, Platforma de Teatru politic și Teatrul Spălătorie, patru spectacole-colaj pe texte de David Schwartz, Alice Monica Marinescu, Nicoleta Esinencu și Bogdan Georgescu. Nu pot să uit, de asemenea, cutremurătorul Nu mai ține linia ocupată. Printre cele inedite pentru mine, am descoperit în deschidere un spectacol de Radu Afrim, de la Naționalul craiovean, pentru care aș avea o sensibilitate particulară: Cîine cu om. Cîine fără om, sau o privire despre partea cea mai bună din noi atunci cînd știm să privim în ochii unui cîine drag. Povestirile, semnate de șase autori, printre care Maria Manolescu, Oana Pellea sau Radu Afrim, sînt inegale și mai ales diferite ca stil și mesaj, dar toate aduc aceeași nevoie de solidaritate sau de tragică compasiune. Și unde cruzimea nu se situează întotdeauna de partea animalicului, aici, de fapt, e pur și simplu vorba despre calitatea umanului, și unde Minunatu, cățelul Oanei Pellea, este cel care ne aduce partea de lumină și de echilibru, sau Iago, cățelul răsfățat al Liei Bugnar, și între paranteze ne amintim din nou de Oasele pentru Otto, de la Green Hours… Coșmar și oroare, în Cîinele hingherului, cu imagini teribile, greu de suportat și mult mai împăcat, dar la fel de sfîșietor, imaginea-film de la final, cu un biet cîine ce coboară, treaptă cu treaptă, fiecare pas, e o durere și un act de curaj. Nici un cîine real pe scenă, doar în imagini, căci actorii impresionanți, de o mare flexibilitate și expresivitate, de la George Albert Costea la Raluca Păun sau Alex Calangiu, sînt capabili să joace, să devină cîini, să latre și să se gudure și mai ales să ne zguduie în scena cîinilor jupuiți de vii în cabana hingherului… E un spectacol cu dedicație, pentru cei inconștienți sau pentru noi, ceilalți, aliați ai condiției canine sau animale în general. Dar mai ales e un act teatral complex, bine construit și cu o ținută a ritmului și a imaginii, proprie regizorului, care semnează și video-ul, și universul sonor, alături de Irina Moscu – scenografia. Mulțumim, Radu Afrim, pentru că ne-ai adus aminte de tot ceea ce le datorăm acestor minunați tovarăși credincioși de la ieșirea noastră din peșteră și pînă, adaug eu, la zborul cățelușei Laika în cosmos. 

Festivalul, oricît de bogat a fost el în propuneri, mi-a permis uneori, fără voie, să calc alături. Pentru că, din motive tehnice, alături de alți invitați, nu am putut vedea un spectacol mult așteptat de la Craiova, cu Oedip rege de Sofocle, montat de Declan Donnellan, am ajuns nu departe, dar în afara Festivalului, la Teatrul Excelsior, la Familia Addams, după un celebru musical american, pus în scenă de Răzvan Mazilu. O plăcere nebună a jocului, un ritm susținut, un umor negru pînă la delir… Și ne întrebăm dacă această familie, cu gustul macabrului și al provocării nonconformiste, nu ascunde mai multă umanitate și dragoste de viață decît placizii mic-burghezi cu care se confruntă. Camelia Pintilie e o superbă Morticia, elegantă, plină de un umor dezlănțuit și super „musicală”, alături de Lucian Ionescu, Radu Mitrea sau Ana Udroiu. Și am continuat într-un stil la fel de dezlănțuit, dincolo de orice morală conformistă și violent provocatoare, la Cartea cu poze a copiilor cuminți. O adaptare după Tiger Lillies, în regia lui Máté Hegymegi, a Teatrului „Tamási Aron” din Sfîntu Gheorghe. Despre o familie tradițională care produce prunci în serie, care apar toți coborînd dintr-un dumb waiter, acest ascensor care aduce bucatele de la bucătărie, și care sfîrșesc, toți, asasinați de părinții excedați. Desigur, gluma, enormă, e plină  de ritm, în stilul Tiger Lillies, dar acest contrapunct între Festival și „ce-i afară” a fost bine-venit. Un alt contrapunct interesant s-a jucat între un spectacol, să zicem, de bulevard intelectual, bine jucat și pus în scenă, Cancun de Jordi Galcerán, în regia lui Felix Alexa, în stilul său exact, elegant și totuși neașteptat, o istorie de adulter sau schimb ipotetic între parteneri, bine susținut de Gabriel Răuță și Cerasele Iosifescu, urmat în Festival de Trădare, un text de Harold Pinter, pus în scenă de Bobi Pricop, tot o istorie de adulter, temă majoră în teatrul de bulevard, fie el și intelectual. Contrastul e însă de tratare, de mijloace de expresie. Formula aleasă de Bobi Pricop, care amintește de un procedeu similar folosit de Suzanne Kennedy, pe care o citează, de altfel, dematerilizează complet situația, un soi de teatru al absurdului la pătrat. Cei trei actori (Elena Purea, Richard Balint și Theo Marton), soția, soțul și amantul, au măști de silicon pe față, ce dau niște chipuri de manechine de porțelan, iar vocile sînt înregistrate, deși actorii își mișcă buzele ca și cum ar vorbi, sunetul e, așadar, indirect, iar mișcările sînt rigide, ca de manechine. Sîntem departe de supermarioneta visată de Gordon Craig, mai degrabă mai aproape de roboți sau de piloții interstelari. Cadrul scenic e un spațiu impersonal, asemenea unei vitrine, căci istoria e povestită în sens invers: de la ruptură la prima întîlnire. La prima citire, ar fi vorba așadar despre o trădare, dar a realului, în numele unui univers artificial și aproape inuman. Bobi Pricop mărturisește că a fost impresionat de colaborarea cu Robert Wilson, cînd i-a fost asistent de regie la Rinocerii de la Craiova, și că ceea ce l-a atras la Pinter a fost mai întîi această concepție a cronologiei inverse, asociate cu ideea de Memory Play, pentru el, vizitarea trecutului devenind un soi de vizită a unui sit arheologic. A imaginat, deci, împreună cu scenografa Oana Micu, un soi de capsulă izolată în timp și spațiu, un tip de comportament uman expus în vitrină și, citit astfel, spectacolul poate fascina, ca o mărturie stelară dintr-o altă galaxie.

Revenind la regretul după Oedipul craiovean, am regăsit cu succes toți membrii familiei Labdacizilor într-un spectacol venit de la Novi Sad, Teatrul Național sîrb, cu Pata oarbă, texte de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu, în regia lui Andrei Măjeri. Doi vechi complici, din echipă cu Medeea’s Boys. Același procedeu, demitizare, umor și mai ales trimiteri directe la actualitate. Sîntem, așadar, în familia Labdacizilor, regi ai Tebei, în inima puterii. Oedip, cel care „a adormit Sfinxul”… Spectacolul se deschide însă cu un monolog al Antigonei, condamnată la moarte pentru că a decis să-și îngroape fratele rebel și mort, în vreme ce, în spatele ei, sînt rejucate într-un lung flashback momentele crizei și ale căderii lui Oedip. Privirea este însă de azi. „Se încheie o epocă… lumea începe să se schimbe”. Se vorbește mult despre pace și iubire între oameni, dar totul e diferit. „Pentru că dincolo de tot ce vedeți și auziți în spațiul public – whatever that is today – sînt și niște lucuri întunecate, mîloase, despre care nu vorbește nimeni. Am fost acolo, am crescut.” Revenim în sînul familiei, cu mult înainte, cînd rebela Antigona era o fetiță jucăușă, Oedip, un tată iubitor și un om politic plin de energie, alături de o Jocasta sexy, cu ziariști și reportaje de televiziune, cu aparatul de propagandă al lui Creon, spectrul răului sau al carantinei, și, în final, cu revolta femeilor după moartea Antigonei. Mult umor, deci, imaginație corozivă și un discurs despre lumea contemporană. 

Frontierele fluide traversează așadar istoria. Revenind direct la zorii revoluției, la nașterea nihilismului, furtună terbilă, demoniaca spunea Dostoievski, sau la Turgheniev, cu al său discurs despre Părinți și copii, aici în adaptarea „distanțată” a irlandezului Brian Friel. Un spectacol solid, care avansează ca un tăvălug, semnat de Vlad Masaci. Și încă o dată sînt fascinată de imensitatea și posibilitățile tehnice ale sălii „Ion Carmitru” a Teatrului Național, sală care datorează mult perseverenței fostului director. Vezi astfel platoul cu o profunzime imensă, pe care sînt răspîndite scaune și instrumente muzicale, cu un orizont în depărtare ca nesfîrșitul stepei ruse, sau peretele de icoane pravoslavnice ce se ridică din adîncuri, la părinții tradiționaliști ai nihilistului Bazarov. Alexandru Potocean joacă un nihilist care caută încă rădăcinile raționale ale revoltei sale, alături de Andrei Huțuleac, un Bazarov rigid și totuși vulnerabil, ireconciliabil pînă la moarte, în vreme Mihai Călin, un moșier defazat și de bună credință, face o compoziție remarcabilă. 

Am revăzut apoi, în fine, live, un spectacol pe care îl descoperisem într-o versiune video, Întoarecerea acasă de Matei Vișniec, în regia sau viziunea lui Botond Nagy, la teatrul din Suceava. Impresia a fost și mai puternică, pentru că tînărul regizor e capabil să intre aproape în transă cu resorturile intime ale textului, pe care le dezvoltă și supratensionează în imagini pertinente. În acest text, intitulat și Recviem, Morții Patriei se întorc acasă după Marea Iertare și își revendică dreptul de a reveni pe pămîntul patriei convocînd un soi de tribunal al memoriei. Sîntem în lumea de dincolo, în fundul unei gropi profunde, de o precizie a detaliului ce nu exclude grotescul sau chiar deriziunea. Vezi revolta celor ce nu au crezut în victorie, excelent jucată, un moment de relax eliberator în acumularea macabră de detalii. Botond atinge linia ascunsă dintre real și ireal, mizeria umană și lumina de apoi. Căci, dincolo de mesajul social și politic despre ororile războiului, spectacolul vorbește despre misterul morții, despre marea trecere… Botond pleacă de la ritualuri de înmormîntare și cîteva bocete cutremurătoare. Nu se sfiește, însă, încă o dată, să spargă tonul, alternînd tragicul intens cu atmosferele comice – vezi momentul de rap sau trupa The Proletars, care îi pune în scenă pe acești trei mari bufoni criminali ai istoriei, Lenin, Stalin și Troțki. Botond Nagy, un tînăr regizor care nu va înceta să zguduie și să ne lecuiască de multe alte temeri.

Eugen Jebeleanu e un tînăr regizor și el, dar care ne-a obișnuit de o vreme să ne surprindă, să ne scoată dintr-o anume comoditate de a gîndi. L-am regăsit pe marea scenă a Naționalului bucureștean, RIP TNB scria tînărul erou al piesei în revoltă, pe o oglindă din decorul ultimului său spectacol. Izbucnește astfel, printre rînduri, povestea Pescărușului sau lupta dintre forme noi și tradiție. Jebeleanu e gata să răstoarne totul, să propună apropieri inedite, neașteptate, provocatoare sau de-a dreptul scandaloase pentru mulți apărători nostalgici ai unei forme teatrale, de-acum consacrate. Spectacolul e extrem de bogat, de complicat și solicitant, dar e suficient să accepți provocarea și să urmărești această echipă omogenă, formidabilă (Irina Movila, Niko Becker, Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Richard Bovnoczki, Emilian Oprea, Ada Galeș, Sara Cuncea sau Eva Cosac, Ciprian Nicula sau Emilian Mârnea). Se vorbesc cîteva limbi, germana, maghiara, pentru că se pleacă de la actor către personaj, sau rusa, în teribilul monolog al Ninei despre sfîrșitul lumii. Actorii sînt urmăriți sau filmați în exterior, scenele de sex aduc un paroxism al stărilor. Trigorin, scriitorul consacrat, e și el traversat de îndoieli, de căutări, o scenă superbă, cînd cere să se aprindă lumina în sală și coboară printre spectatori. Căci conflictul dintre tradiție și inovație nu e clar și nici definitiv, vezi textul lui Brecht, despre luna veche care a ținut toată noaptea în brațe luna cea nouă. Finalul ar putea deconcerta, deși Treplev apăruse deja sub chipul Pescărușului, cu mască și voaluri albe, regizorul însă îi refuză sinuciderea, el cade asasinat de Medvedenko, amant pasionat. Spectacolul ne scutură de multe imagini comode sau minunate care au eleganța păsărilor rănite, dar Eugen Jebeleanu, care e capabil să transforme partida de cărți de la final într-o violentă ședință de tras la țintă, se joacă deja în alt sistem de semne și implicit de forțe. RIP TNB, de fapt, despre care teatru vorbim, ar putea fi astfel nu atît o provocare inutilă, ci, poate, o constatare în mers. Va urma sau… poate că nu.