Frumuseţea efemerului

Sfera umanului răsfrîntă în opera lui Kawabata este extrem de nuanţată, ridicată fiind în jurul unor suflete sensibile, vulnerabile, dar şi pătimaşe. Melancolie, erotism, tristeţe, frumuseţe, fragilitate, cruzime, idealuri, efemeritate, obsesie erotică, spaime, refugii, puterea artei de a sublima frumuseţea şi durerea, dragoste oferită, narcisism, plăcere şi agonie – sînt doar o parte dintre balansările dedalice în care se zbat personajele sale. Din întretăierea acestora, deseori paradoxală, izvorăşte şi farmecul unuia dintre cele mai reuşite romane ale lui Yasunari Kawabata – Frumuseţe şi întristare. Romanul a mai fost publicat în limba română în 2000, tot la Editura Humanitas, însă atunci era tradus din limba franceză de către Sorin Mărculescu, în timp ce, anul acesta, a fost tradus pentru prima dată din limba japoneză, de către Florin Oprina.

Ca şi în celelalte cărţi ale lui Kawabata, şi aici găsim fundalul inconfundabil al Japoniei tradiţionale. Romanul se deschide cu imaginea splendidă a clopotelor bătute de 108 ori în ajunul Anului Nou, cu scopul de a spăla cele 108 bonnō (porniri rele, emoţii distructive): „Vechile clopote buddhiste băteau agale, cu pauze, iar în reverberaţiile care te făceau să înţelegi scurgerea timpului simţeai rafinamentul străvechii Japonii“. Ca o veritabilă piesă de artă japoneză, romanul te îndeamnă mai ales la contemplare şi la reflecţie, Kawabata introducînd în roman foarte multe elemente care ţin de conceptul specific culturii japoneze tradiţionale – mono no awere –, potrivit căruia secretul vieţii constă în puterea de a vedea şi de a savura frumuseţea efemerului, de a putea simţi freamătul vieţii pe suprafaţa lucrurilor.
Scriitorul japonez stăpîneşte foarte bine tehnica dilatatorie a detaliului, însufleţindu-şi personajele cu această putere de interiorizare, de observare a frumuseţii temporarului, a frumuseţii în stare pură. Astfel, privirile şi sufletele se hrănesc cu frumuseţea „nimicurilor“ trecătoare, în profunzimea cărora pătrund cu tandreţe: acoperişul de paie „putrezit de umezeală şi plin de muşchi, era încîntător“, zborul păsărilor este la fel de fascinant ca şi culorile apusului sau ca acele uscate de pin căzute pe muşchi, ca dealurile de la apus, ca florile de culoarea lazuritului. Toate oferă motive de bucurie, luminînd frumuseţea fertilă a uimirii. În această lume ritualizată, o scenă extrem de sugestivă în delicateţea ei este şi cea în care, la sărbătoarea lunii pline, participanţii beau sake dintr-un vas în care se reflectă luna sau cea în care, „în întunericul nopţii, luminiţe slabe ale lanternelor adînceau sentimentul de efemer al vieţii“. Vre­melnicia şi hotarul absenţei sînt celebrate şi prin povestea efemeră a prinţesei dezgropate la aproape o sută de ani de la moarte şi care purta cu ea în mormînt fotografia pe sticlă a soţului sau a iubitului, imaginea ştergîndu-se odată cu expunerea la lumină şi la aer. Mai rămîne speranţa că „frumuseţea care dispare într-o clipă poate fi sublimată şi readusă la viaţă de un scriitor, transformînd-o într-o operă de artă“.
Această legătură dintre artă şi realitate este o altă idee asupra căreia se revine de­seori în roman, punîndu-se în discuţie nu doar capacitatea literaturii sau a picturii de a surprinde nuanţele şi intensitatea trăirilor, bătaia de aripi a nimicului care zboară, ci şi raportul dintre abstract şi concret, aşa cum apare acesta în literatură şi pictură. Dacă Otoko pictează în stil tradiţional, realist, Keiko recurge la o manieră abstractă, în timp ce Ōki „învăţase să descrie printr-un limbaj simbolic şi abstract imagini realiste, concrete. Deşi era de părere că, pe măsură ce mergea mai adînc în realism şi concret, rezultatul pe care-l va obţine va fi, dimpotrivă, unul simbolic şi abstract“. Romanul este împînzit de simboluri mai mult sau mai puţin explicite, cititorul savurînd jocuri de aluzii şi semnificaţii: mîndria şi singurătatea bujorului, ciudăţenia prunului care făcea atît flori albe, cît şi roşii, fără a se şti, de la an la an, unde vor apărea unele şi unde altele, abstracţiunea grădinilor cu pietre, noima idiogramei omou (a se gîndi, dar care în japoneză mai înseamnă şi a tînji, a nu putea uita, a fi trist), curcubeul fără culoare etc.

Problematica memoriei şi a felului în care timpul schimbă sau păstrează sentimentele este un alt fir ce străbate tăcerile înfiorate şi amintirile care inundă fiinţele proiectate în urmă: „Odată cu trecerea anilor, imaginea împreunării lor devenise tot mai pură în mintea lui Otoko. Dintr-o imagine trupească se preschimbase într-una spirituală. Otoko nu era acum pură, şi probabil că nici el, dar acum, douăzeci de ani mai tîrziu, imaginea îmbrăţişărilor lor căpătase puritate. Era ea însăşi, dar în acelaşi timp nu era ea; era realitate şi nu era. Era o imagine spirituală sublimată din ei doi“. Femeia se agaţă cu toate amintirile de Ōki, de teamă să nu se transforme într-o cochilie goală. Ieşise din camera de spital cu gratii nu pentru că se vindecase de dragostea pentru Ōki, ci pentru că el se imprimase în interiorul ei. Dar iubirea pentru ceilalţi se transformă, pe nesimţite, în iubire de sine: „Cei pe care Otoko îi pierduse trăiau încă în inima ei; dar nu mai erau ei, ci se preschimbaseră pe nesimţite chiar în Otoko. Ōki din inima ei nu rămăsese nealterat ci cursese, odată cu ea, prin timp. Amintirile despre el căpătaseră culoarea iubirii de sine şi se transformaseră. Otoko nu se gîndise niciodată că amintirile de mult trecute erau doar nişte năluci, nişte demoni orbi. Pînă la patruzeci de ani trăise singură, fără să iubească şi fără să se căsătorească, astfel că era firesc să păstreze acele amintiri triste ca pe ceva de preţ, şi poate era firesc să le transforme în iubire de sine“.
Pagină cu pagină, zeci de fragmente filigranate, de o frumuseţe desăvîrşită şi o senzualitate enigmatică, foşnesc uşor, mistuitor în cititor: „E un miros plăcut de femeie. Este mirosul pe care-l emană în mod natural pielea unei femei cînd e ţinută în braţe de un bărbat care-i place. Orice femeie face asta, chiar şi o fetiţă, şi e un lucru pe care nu-l poate controla. E un miros care nu numai îi dă curaj bărbatului, ci îl şi linişteşte şi îl mulţumeşte. Este mirosul prin care femeia spune că-l acceptă“.  O impecabilă poezie a senzualului şi a candorii!